Batalia de la Trafalgar, din 21 octombrie 1805, reprezinta unul din cele mai importante momente ale istoriei britanice, fiind una din cele mai faimoase victorii ale englezilor. Cu toate acestea, argumenteaza Nam Rodger pentru BBC History, e surprinzator ca istoricii nu s-au pus de acord nici pana astazi ce anume exact s-a realizat prin aceasta victorie.
La momentul respectiv, dar si dupa aceea, englezii au crezut ca amiralul Nelson, prin victoria care i-a adus moartea, a distrus planurile de invazie ale lui Napoleon si a asigurat victoria Marii Britanii in fata Frantei napoleoniene. In cealalta tabara, istoricii francezi au preferat sa caracterizeze batalia de la Trafalgar drept un incident nefericit, dar marginal in marea istorie a razboaielor napoleoniene, cazut in umbra marilor victorii de la Ulm sau Austerlitz, prin care Austria si Rusia au fost invinse, confirmand astfel dominatia Frantei asupra Europei continentale.
Imperiul lui Napoleon nu a fost niciodata cu adevarat stabil din punct de vedere politic sau economic: veniturile nu reuseau sa acopere cheltuielile guvernnului. De aceea, pentru a-si sustine armata si noua aristocratie militara care-i apara pozitia, Napoloen avea nevoie de cuceriri continue. O pace de durata intre Franta si vecinii ei era imposibila sub conducerea lui Napoleon, fiind incompatibila cu ambitiile acestuia.
O pace de durata intre Franta si vecinii ei era imposibila sub conducerea lui Napoleon, fiind incompatibila cu ambitiile acestuia.
Inamicii lui Napoleon din Europa Continentala, care impartaseau acelasi interes al unei balante a puterii comerciale si maritime, asemanator intereselui britanic privind balanta puterii din Europa, doreau ca Franta sa ramana in continuare o contrapondere la Marea Britanie. De aceea, i-au oferit in mod repetat (chiar pana in 1814) conditii prin care Napoleon si-ar fi putut pastra puterea si chiar o parte din cuceriri. Napoleon le-a refuzat insa pe toate, convingandu-i pe toti ca, in fond, singura lor sansa de supravietuire este sa distruga Franta si sa-l oblige pe Napoleon sa accepte un tratat de pace. Asta s-a intamplat la Waterloo si la Congresul de la Viena. Iar Marea Britanie a iesit din situatia asta detinand suprematia navala suprema.
Condamnat de propriul sau caracter, dar si de context, la agresiune constanta, Napoleon ar fi putut fi salvat daca ar fi avut mijloace de expansiune in afara Europei, acolo unde Marea Britanie era mai vulnerabila, si unde interesele Marilor Puteri nu ar fi fost lezate. Ar fi putut s-o faca, daca ar fi avut forta navala necesara. Dupa Trafalgar, el pierde insa aceasta sansa. Fara o flota, el a fost blocat intr-o strategie continentala din care nu mai avea cum sa iasa.
Cu toate acestea, chiar si dupa Trafalgar, puterile europene au mai avut mult de luptat pana au reusit sa-l invinga pe Napoleon. Practic, victoria finala a apartinut Armatelor, dar acestea erau platite, indirect, de Marina Regala britanica, care asigura siguranta comertului ce aducea profit statelor europene. Ca si in Al Doilea Razboi Mondial, puterea navala trebuia sa-si castige prima batalia, pentru a asigura supravietuirea tarii si pentru a da o sansa soldatilor sa castige lupta decisiva.
Victoria de la Trafalgar e importanta si pentru alt motiv. I-a dat Marii Britanii controlul necontestat al marilor, control pe care tara nu-l va pierde decat mult mai tarziu. Asadar, pe langa infrangerea lui Napoleon, aceasta batalie a asigurat securitatea si prosperitatea britanica pentru urmatorul veac.