Batalia de la Stalingrad 1942/1943

Adauga la playlist

Adaugat de Gigi

11.06.2013

Adauga la favorite

1.766 vizualizari

Nota film: 0 / 5 (0 voturi )

Trebuie sa fii autentificat
pentru a salva filmele favorite

Batalia de la Stalingrad (acum Volgograd), din 1942/1943 in timpul celui de Al Doilea Razboi Mondial a reprezentat un punct de cotitura important in desfasurarea razboiului si este considerata cea mai sangeroasa si mai mare batalie din istoria omenirii.

Batalia a fost marcata de brutalitate si de lipsa de grija pentru populatia civila.

Batalia a inclus campania de bombardamente germane asupra orasului Stalingrad (azi redenumit Volgograd) din sudul Rusiei, atacul terestru german asupra orasului, si lupte din interiorul orasului insusi, dupa care a urmat contraofensiva sovietica care, in cele din urma, a incercuit si distrus fortele germane si ale celorlalti aliati din cadrul Axei din oras si din regiunea periferica a orasului.

Pe 22 iunie 1941, Germania si aliatii ei din Axa au invadat Uniunea Sovietica si au avansat rapid in interiorul tarii. Suferind infrangere dupa infrangere in timpul verii si toamnei anului 1941, fortele sovietice au contraatacat viguros in fata portilor capitalei in batalia de la Moscova din decembrie 1941. Germanii, epuizati, neechipati corespunzator pentru lupta de iarna si cu liniile de aprovizionare suprasolicitate, au fost respinsi din fata Moscovei.

Germanii au reusit stabilizarea frontului pana in primavara anului urmator (1942). Planurile de a lansa un nou atac asupra Moscovei au fost abandonate, Grupul de Armate Centru fiind prea slabit pentru inca un atac. In plus, un nou atac ar fi fost „prea evident", caracteristica tactica principala a Razboiului Fulger german devenind atacul masiv in punctul in care inamicul se asteapta cel mai putin, asa incat castigurile tactico-strategice sa fie facute rapid, mai inainte ca sovieticii sa poata organiza apararea. Pentru indeplinirea unor astfel de obiective, au fost luate in consideratie noi atacuri in nord si in sud. In plus, Inaltul Comandament German era constient ca timpul lucra in defavoarea atacatorilor, atata vreme cat SUA intrasera in razboi dupa ce Japonia atacase baza navala de la Pearl Harbor in decembrie 1941. Germanii aveau nevoie sa incheie luptele pe frontul de rasarit sau, cel putin, sa le reduca amploarea mai inainte ca SUA sa poata deschide un nou front in ajutorul sovieticilor. Un atac in sudul Rusiei ar fi asigurat controlul asupra zonei bogate in petrol din zona Caucaziana si asupra raului Volga, o cale foarte importanta de transport pentru sovietici. O victorie in sudul Rusiei ar fi dat o lovitura mortala economiei si masinii de razboi rusesti.

Contraofensiva sovietica

In tot timpul asediului, s-au facut presiuni asupra Statelor Majore ale trupelor Axei sa faca eforturi pentru atingerea liniei fluviului, neglijand apararea flancurilor. Astfel, Armata a 2-a Maghiara, constituita in principal din unitati slab pregatite si echipate, a primit sarcina apararii a 200 de kilometri la nord de Stalingrad. Asta a dus la o linie slaba, in unele parti, portiuni de front de 1 – 2 km fiind aparate de un singur pluton. Fortele sovietice detineau cateva capete de pod in zona sudica a frontului, orice comandant militar competent considerandu-le amenintari serioase. Hitler era atat de concentrat asupra orasului insusi, incat orice cerere pentru intarirea flancurilor si distrugerea capetelor de pod sovietice a fost respinsa. Seful Marelui Stat Major German (OKW), generalul de armata Franz Halder, si-a exprimat preocuparea pentru atentia acordata de Hitler exclusiv orasului, atragand atentia asupra flancurilor slab aparate ale germanilor. Incomodat de observatiile lui Halder, Hitler l-a inlocuit in octombrie cu generalul Kurt Zeitzler.

Pe timpul toamnei, cand luptele continuau cu violenta in oras, generalul sovietic Gheorghi Jukov, care preluase sarcina planificarii strategice in zona Stalingradului, a inceput sa concentreze forte sovietice masive in stepele din nordul si sudul orasului. Flancul nordic era in mod special vulnerabil, fiind aparat de trupele romanesti si maghiare, mai slab echipate si cu un moral scazut. Planul lui Jukov era sa tintuiasca fortele germane in interiorul orasului si apoi sa strapunga flancurile slab aparate ale inamicului si sa-l incercuiasca in orasul transformat in capcana. Operatiunea a primit numele de cod Uranus si a fost lansata simultan cu Operatiunea Marte, care viza Grupul de Armate Centru.

Contraatacul sovietic de la StalingradPe 19 noiembrie 1942, Armata Rosie a declansat Operatiunea Uranus. Unitatile sovietice, aflate sub comanda generalului Nikolai Vatutin, erau constituite din trei armate complete: Prima Armata de Garda, Armata a 21-a si Armata a 5-a de Tancuri, toate avand un total de 18 divizii de infanterie, 8 brigazi de tancuri, 2 brigazi motorizate, 6 divizii de cavalerie si o brigada antitanc. Pregatirile pentru atac au putut fi auzite de romani, care au cerut neincetat intariri, dar au fos refuzati din nou. Slab echipata si coplesita numeric, Armata a 3-a Romana a fost pur si simplu pulverizata de atacul masiv sovietic dupa o lupta crancena de o zi, lasand descoperit flancul Armatei a 6-a Germana.

Pe 20 noiembrie, o a doua ofensiva sovietica a fost lansata la sud de Stalingrad, in zona aparata de Armata 4-a Romana. Aceasta armata, compusa in principal din unitati de cavalerie, a cedat aproape imediat. Fortele sovietice si-au continuat inaintarea catre vest intr-o miscare de invaluire, facand jonctiunea langa orasul Kalaci dupa doua zile, incercuind fara scapare fortele Axei. Aproximativ 250.000 de soldati germani, romani si italieni, ca si cateva unitati croate si o serie de unitati auxiliare de voluntari au fost prinsi in acesta incercuire. Alaturi de ei s-au aflat si civili sovietici si cateva mii de soldati sovietici cazuti prizonieri in luptele cu germanii. Nu toti germanii au fost incercuiti, aproximativ 50.000 au ramas in afara pungii.

Hitler a tinut un discurs pe 30 septembrie, in care afirma ca germanii nu vor parasi niciodata orasul. Generalii germani erau de alta parere, propuneau o retragere rapida catre vest si stabilirea unei linii de aparare la vest de Don. Hermann Goring a afirmat in schimb ca Luftwaffe poate aproviziona armatele incercuite printr-un „pod aerian". Asta ar fi permis incercuitilor sa reziste, pana cand o forta de despresurare s-ar fi putut constitui. Un asemenea plan fusese deja folosit cu un an in urma in incercuirea de la Demiansk, la o scara mai mica, cu un corp de armata, nu cu o intreaga armata. In plus, Armata a 6-a era cea mai mare din lume, aproape de doua ori mai mare decat una obisnuita, alaturi de infanteristi fiind prinsi in incercuire si patru corpuri de tancuri. Pentru toata lumea era evident ca pentru aviatie era o sarcina imposibila. Capacitatea de transport a Luftwaffe nu fusese refacuta dupa Batalia pentru Creta, cele 300 de tone pe care le-ar fi putut transporta zilnic fiind cu mult mai putin decat cele 500 de tone de provizii cat ar fi fost nevoie zilnic. Insa, angajamentul odata asumat, trebuia dus la indeplinire, iar Hitler a sustinut planul lui Goring, reiterandu-si ordinul dat trupelor incercuite de a nu se preda.

Misiunile de aprovizionare aeriana au esuat aproape imediat. Conditiile meteo defavorabile si antiaeriana sovietica foarte eficienta au facut imposibila mentinerea unui pod aerian. Doar aproximativ 10% dintre proviziile cerute au putut fi duse la destinatie. Avioanele care reuseau sa aterizeze, transportau bolnavii si ranitii din enclava asediata. Militarii Armatei a 6-a sufereau de foame si, la un moment dat, pilotii au fost socati sa vada ca soldatii desemnati sa descarce avioanele de transport erau prea slabiti pentru a manevra proviziile.

In acest timp, fortele sovietice si-au putut consolida pozitiile din jurul Stalingradului. In scurt timp, au inceput lupte violente pentru restrangerea pungii. Un atac (Operatiunea Wintergewitter – „furtuna de iarna") efectuat de o grupare germana ce a inclus si Divizia 1 Blindata Romana si alte unitati romane ce scapasera din incercuire pentru strapungerea pozitiilor sovietice in zona de sud a pungii si eliberarea celor prinsi captivi intr-insa, a fost respinsa cu succes de sovietici in decembrie, fortele Axei ajungand la aproximativ 50 de km una de alta. Incercuirea a fost de nepatruns. In acelasi timp, la loviturile sovieticilor s-a adaugat cumplita iarna ruseasca. Pe Volga s-a format un pod de gheata, permitandu-le sovieticilor sa-si aprovizioneze foarte usor fortele din oras. Fortele germane prinse in incercuire au ramas in scurta vreme fara combustibil pentru incalzire si fara materiale medicale, mii dintre ei murind degerati, de foame sau de boli.

In ianuarie, Armata Rosie a lansat o noua ofensiva, Operatiunea Saturn, in incercarea de a strapunge defensiva italiana de pe Don si de a elibera Rostovul. Scopul atacului era sa blocheze resturile Grupului de Armate Sud in Caucaz, ceea ce ar fi fost un dezastru total pentru germani. Germanii au pus insa in practica o „aparare mobila", in care unitatile mici aparau orasele pana cand armatele de tancuri veneau in sprijinul lor. Desi sovieticii nu au reusit sa cucereasca Rostovul, luptele l-au fortat pe von Manstein sa-si retraga fortele din Caucaz si sa restabileasca frontul la aproximativ 250 km de oras, lasand Armata a 6-a fara sprijin. Militarilor prinsi in incercuire nu li s-a spus asta, ei crezand in continuare ca fortele de descercuire se indreapta catre ei. Cativa dintre ofiterii lui Paulus au cerut sa nu se mai supuna ordinelor lui Hitler si sa incerce sa sparga incercuirea din interior. Paulus era, totusi, un militar mult prea disciplinat, ideea de nu respecta ordinele lui Hitler i se parea dezgustatoare.

Numarul total al pierderilor de vieti umane este estimat la aproximativ 3 milioane. Lipsa unor date mai exacte este datorata si refuzului guvernului sovietic de atunci de a calcula pierderile din cauza temerilor ca sacrificiile ar fi parut prea mari si ar fi demobilizat eforturile de razboi. Fortele Axei au pierdut aproximativ un sfert din efectivul total de pe frontul de rasarit si nu si-au mai revenit niciodata de pe urma acestei infrangeri.

Sfarsitul bataliei

In scurta vreme, germanii din incercuire au fost siliti sa se retraga din suburbii in centrul orasului Stalingrad. Pierderea a doua aeroporturi, Pitomnik si Gumrak a dus la stoparea aprovizionarii pe calea aerului si la incetarea evacuarii ranitilor si bolnavilor. Din acest moment, germanii au inceput, practic, sa moara de foame. Munitia a ajuns pe sfarsite. Totusi, au continuat sa reziste cu incapatanare, in parte si pentru ca multi credeau ca sovieticii aveau sa-i execute pe cei care s-ar fi predat. In schimb, sovieticii au fost suprinsi de numarul mare de militari pe care-i incercuisera si au trebuit sa-si intareasca pozitiile ca sa stranga incercuirea si sa castige teritoriu. Din nou, a reizbucnit razboiul sangeros urban, de aceasta data, germanii fiind cei impinsi catre malurile Volgai.

Hitler l-a inaintat in grad pe Paulus, facandu-l Generalfeldmarschall pe 30 ianuarie 1943. Cum nici un Maresal de Camp german nu a fost vreodata luat prizonier, Hitler si-a inchipuit ca Paulus va continua lupta sau se va sinucide. Cu toate acestea, cand Paulus si Statul sau Major au fost incercuiti in cladirea unui fost magazin universal, maresalul s-a predat. Resturile fortelor germane din Stalingrad s-au predat pe 2 februarie 1943. 90.000 de militari germani, infometati si extenuati au fost luati prizonieri. Spre marea incantare a sovieticilor, printre acestia se aflau si 22 de generali.

Complexul memorial de pe Kurganul Mamaev, dominat de statuia Mamei RusiaNumai 6.000 din cei 91.000 de prizonieri de razboi au mai supravietuit detentiei in Uniunea Sovietica si s-au mai intors acasa. Desi erau slabiti de boli, foame si lipsa de ingrijire medicala, cei mai multi dintre ei au fost trimisi in lagare de munca de pe tot intinsul Uniunii Sovietice, unde cei mai multi au murit de foame si de extenuare. Cativa ofiteri de frunte au fost dusi la Moscova in scopuri propagandistice. Cativa dintre ei, printre care si Paulus, au semnat o declaratie anti-Hitler care sa fie difuzata trupelor germane. Generalul Walter von Seydlitz-Kurzbach s-a oferit sa formeze o armata antihitlerista dintre supravietuitorii Stalingradului, dar sovieticii nu au fost de acord. Ultimii supravietuitori au fost repatriati in 1955.

Publicului german nu i s-a adus la cunostinta in mod oficial nimic despre dezastru decat la sfarsitul lui ianuarie 1943, desi rapoartele optimiste despre lupte incetasera in media germana in saptamanile de dinaintea anuntului. Nu era prima infrangere germana, dar dezastrul de la Stalingrad a fost de o magnitudine nemaiintalnita pana in zilele noastre. Pe 18 februarie, Ministrul Propagandei, Joseph Goebbels, a tinut faimosul discurs de la Sportpalast din Berlin, indemnandu-i pe germani sa accepte razboiul total, care cerea mobilizarea tuturor resurselor umane si materiale ale Germaniei.

Din toate punctele de vedere, batalia de la Stalingrad a fost cea mai sangeroasa, cu cele mai multe pierderi intr-o singura batalie. A durat 199 de zile. Pierderile in randurile militarilor Axei au fost de circa 850.000 de oameni. Printre acestia, 400.000 de germani, 200.000 de mii de romani, 130.000 de italieni si 120.000 de unguri. Mai mult de 40.000 de civili sovietici au murit in oras si in suburbii. Numarul de civili ucisi in zonele din raionul inconjurator nu a putut fi estimat.

Pentru eroismul aparatorilor sovietici, orasul a fost decorat in 1945 cu titlul de Oras Erou. In anii ce au urmat razboiului, un monumet gigantic al „Mamei Rusia" a fost ridicat pe Kurganul Mamaev, dealul care vegheaza orasul. Statuia formeaza o parte dintr-un complex memorial care mai include si cladiri in ruina, lasate in mod deliberat in starea in care erau in timpul luptelor. Silozul, ca si Casa Pavlov pe care sovieticii au aparat-o timp de doua luni pana la eliberare, mai pot fi si azi vizitate.

Batalia de la Stalingrad 1942/1943

Semnaleaza o problema