Vioara a aparut in nordul Italiei, in prima parte a secolului al XVI-lea. Cel mai probabil a fost inspirata de trei tipuri de instrumente: rebec (care exista inca din secolul al X-lea), viola da gamba si viola da braccio. Una din primele descrieri explicite a instrumentului, inclusiv a folosirii lui, a fost in Epitome musical de Jambe de Fer intr-o lucrare publicata in anul 1556, la Lyon. La acea vreme vioara incepea sa se raspandeasca in Europa.
Din documente reiese ca cea mai veche vioara cunoscuta care avea patru coarde (asa cum au viorile moderne) a fost construita in 1555 de catre Andrea Amati(en). Viorile care au precedat-o aveau doar trei coarde. Vioara a devenit imediat un instrument raspandit atat printre muzicantii din strada, cat si printre nobili; spre exemplu in anul 1560, regele Carol IX al Frantei i-a comandat lui Amati 24 de viori. Cea mai veche vioara, care exista si in zilele noastre, a facut parte din acest lot, fiind construita de Amati in 1564, la Cremona: Charles IX.
Exista si viori cu 5 coarde, prin adaugarea coardei DO de jos, ceea ce apropie vioara de sonoritatea violei.[1] Deoarece cele 5 coarde sunt mai apropiate unele de altele, digitatia difera de cea pentru vioara clasica, cu 4 coarde. Vioara cu 5 coarde se foloseste preponderent pentru muzica pop, rock si jazz.[2]
Vioara sau violina este cel mai raspandit instrument muzical care face parte din familia instrumentelor cu coarde. Datorita timbrului cristalin, expresiv si plin de frumusete, vioara este principala purtatoare a melodiei. Stralucirea si caldura sunetului ei o aseaza in fruntea instrumentelor din orchestra. Sunetele emise de vioara pot reda cele mai variate sentimente, ca: duiosie, maretie, visare, forta, etc.
Primul instrument cu coarde si arcus, numit "ravanastron" (intalnit pe meleagurile Indiei), are o origine populara straveche (5000 ani i.e.n). Acest stramos al viorii a fost raspandit in China cu denumirea de „vioara" sau „viela chineza". Prima perfectionare a ravanastronului o fac arabii si persii numind instrumentul „kemang a Guz", care mai tarziu a patruns in Europa evoluand in „rebab" (rebeb sau rebab, robab, kemants).