Saxonii erau o confederatie de triburi germanice, apartinand din punct de vedere etno-lingvistic ramurii apusene. Ei se gasesc chiar acum , incepand din secolul al III-lea, pe cursurile inferioare ale Weserului si Elbei. Anglii locuiau in sudul peninsulei Iutlanda, in vreme ce iutii, un alt neam inrudit cu celelalte doua, si care le-a intovarasit in migratie, se gaseau in nordul Iutlandei.
Migratia acestor neamuri spre Britannia a fost favorizata de parasirea insulei de catre trupele romane, la inceputul secolului al V-lea. Chemati pe la mijlocul aceluiasi secol ca mercenari de britonii romanizati, pentru a lupta cu scotii si pictii, inaintasii irlandezilor si ai scotienilor de astazi, anglii si saxonii constata ca fosta provincie romana ofera conditii prielnice stabilirii lor. Grupuri din ce in ce mai numeroase incep sa soseasca de pe continent, ii masacreaza pe britoni sau ii obliga sa se refugieze spre Tara Galilor, Cornwall sau Bretania franceza de astazi (fosta Armorica). Prin anii 500 apar primii regi, iar in secolul al VI-lea se contureaza mai multe regate, care isi disputa intaietatea si se afirma, in diferite etape: Northumbria, Wessex, Kent. Invazia vikinga creeaza mari dificultati anglo-saxonilor, care reusisera sa se unifice sub stapanirea regelui Alfred cel Mare (871-899). De-abia in secolul al XI-lea, regatul anglo-saxon isi recapata pentru o scurta perioada independenta, in 1066 avand loc cucerirea normanda sub conducerea ducelui Wilhelm.