TAYBERRY este produsul incrucisarii dintre mur (Rubus fruticosus) si zmeur (Rubus idaeus), un hibrid obtinut de catre Derek Jennings din Dundee, patentat in anul 1979 la Scottish Horticultural Research Institute si numit astfel dupa raul Tay, aflat in Scotia.
Desi are o istorie scurta, tayberry a devenit intre timp suficient de populara incat sa ajunga si pe la noi. Nu se gaseste inca in multe gradini, dar varietatea aceasta incepe treptat sa atraga atentia datorita fructelor sale foarte gustoase, mai mari si mai lungi decat ale zmeurei.
Exista un inconvenient, insa – si de aceea nu se gaseste de cumparat in stare proaspata – fructele sale se culeg greu cu mana, caci nu se desprind lejer, iar cu vreun utilaj este imposibil datorita faptului ca devin foarte moi cand sunt complet coapte, motiv pentru care tayberry nu a devenit niciodata o cultura comerciala si isi mentin pretul relativ ridicat in pietele organice.
Tayberry are fructul de forma conica si prinde o culoare rosie-visinie atunci cand este copt, mai aproape de zmeura. De la mura a mostenit forma lunga, de 2-3 cm si faptul ca miezul ramane in fruct, atunci cand sunt culese.
Dar, spre deosebire de ambele sale mame, tayberry se coace mult mai repede, cu cateva saptamani inaintea zmeurei, care la randul sau se coace inaintea murelor. La fel ca ele, tayberry este bogata in fibre si antioxidanti si este ideala pentru gemuri, placinte si prajituri, siropuri sau chiar bauturi alcoolice. Mai contine caroten, vitamina A si C, luteina, fier, fosfor, mangan, potasiu, calciu si magneziu, toate ideale pentru organismul uman.
Acum vreo 3 ani, tatal meu a prins tayberry dintr-un lastar cumparat de la Brico, iar anul acesta tufele sunt mai mari si mai frumoase ca oricand. Au deja o cultura frumusica, care incepe sa dea rod inaintea tuturor celorlalte soiuri de mure si zmeura din curte si de care sunt foarte incantati. Si eu la fel.