Ne-am obisnuit sa credem ca fericirea este ca o proba olimpica pentru a avea mai mult succes, placeri si multe lucruri.
Acum, cercetatorii Laboratorului de Neurostiinta Afectiva a Universitatii Wisconsin ne surprind cu rezultatele lor.
Cel mai fericit om de pe planeta este un individ care traieste intr-o chilie de doi pe doi, nu este nici proprietarul, nici directorul vreunei companii din revista Fortune 500, nu intretine relatii sexuale de mai mult de 30 de ani, nu este dependent de celular, nu are Blackberry, nu merge la sala de gimnastica si nici nu conduce un BMW, nu se imbraca de la Armani, nici de la Hugo Boss, nu cunoaste nici Prozacul, nici Viagra, sau Extasy si nici nu bea Coca-Cola.
Numele sau este Matthieu Ricard, francez, occidental prin nastere, budist prin convingere si unicul, dintre 100 de voluntari, al carui creier nu numai ca a primit calificativul maxim de fericire prevazut de cercetatori (-0.3), dar a iesit complet din “fericirometru": -0.45.
Cei 256 de senzori si zeci de rezonante magnetice la care a fost supus, de-a lungul mai multor ani, pentru a valida experimentul, nu mint: acolo unde nivelele simplilor muritori este ridicat – stres, curaj, frustrare – in creierul lui Ricard, aceste senzatii negative practic nu exista.
In schimb, acolo unde majoritatea voluntarilor a prezentat nivele foarte scazute – satisfactie si implinire existentiala – Ricard a depasit toti indicii.
Si aceasta, in toate si in fiecare din senzatiile pozitive, de unde si titlul de “cel mai fericit om de pe planeta" (www.elmundo.es, 22 aprilie).
Paradoxul cazului nu este ca el e un om fericit, ci cum a ajuns acolo, desprinzandu-se de tot ceea ce occidentalii credem ca ne aduce fericirea: credinta intr-un Dumnezeu salvator, reusita profesionala, descoperirile stiintifice, bani, bunurile, relatiile umane si consumul, consumul, consumul…
Iar Ricard nu este strain de nimic din toate acestea, fiind fiul unui membru emerit al Academiei Franceze, Jean Francois Revel, Ricard nu s-a lasat influentat nici de ateismul tatalui sau, nici de credinta primita la nastere. Nici macar studiile personale de genetica celulara, la Institutul Pasteur, nu i-au adus satisfactie.
Cu lumea la picioarele sale si pe punctul de a deveni o eminenta stiintifica, intr-o buna zi a decis ca nu aceasta era ce-si dorea de la viata.
A plecat in Himalaia, a adoptat celibatul si saracia calugarilor, a invatat sa citeasca tibetana clasica si a inceput o viata noua, de la zero.
Azi este mana dreapta a lui Dalai Lama si a donat milioane de euro – produsul vanzarilor cartilor sale – manastirilor si operelor de caritate.
Dar aceasta nu este cauza, ci consecinta fericirii sale.
Cauza trebuie cautata in alta parte, zice seful studiului, Richard J. Davidson, si nu e nici mister, nici gratie divina: se cheama plasticitatea mintii.
Este capacitatea umana de a modifica fizic creierul, cu ajutorul gandurilor pe care le alegem.