O enigma : "Jucatorul (automat) de sah al lui Maelzel"

Adauga la playlist

Adaugat de pache

29.04.2012

Adauga la favorite

2.205 vizualizari

Nota film: 5 / 5 (1 vot )

Trebuie sa fii autentificat
pentru a salva filmele favorite

Chess Robot The Turk

Automatul care joaca sah a fost inventat in 1769 de catre baronul Kempelen, un nobil din Pressburg, in Ungaria, care mai tarziu l-a cedat, dimpreuna cu secretul operatiilor, posesorului sau actual.

Scurta vreme dupa construirea lui, s-au dat cu el spectacole la Pressburg, Paris, Viena Si in alte orase de pe continent. In anii 1783 si 1784, domnul Maelzel l-a dus la Londra. In anii din urma a trecut prin orasele mai de seama ale Statelor Unite.

Pretutindeni unde a fost vazut, aparitia lui a starnit cea mai vie curiozitate, si spectatori din toate clasele sociale au facut numeroase incercari pentru a patrunde taina miscarilor sale. Gravura reprodusa mai sus ne da o imagine destul de fidela a figurii asa cum au vazut-o cetatenii din Richmond acum cateva saptamani. Bratul drept totusi ar trebui sa se intinda ceva mai mult peste lada; pe aceasta ar trebui sa se vada un esichier, si cata vreme manechinul tine o pipa in mana, pernita n-ar trebui sa se vada. De cand domnul Maelzel a devenit proprietarul Jucatorului de sah, s-au facut in costumul acestuia cateva schimbari fara insemnatate. Pomponul, de pilda, nu exista la inceput.

La ora hotarata pentru spectacol, se ridica o cortina sau se deschide o usa cu doua canaturi, si masina este adusa pe rotile pana la vreo douasprezece picioare departare de cel mai apropiat dintre spectatori, iar intre acesta si Jucatorul de sah e intinsa o franghie. Se vede o figura —un fel de manechin — imbracata turceste si sezand cu picioarele incrucisate dinaintea unei lazi uriase, facuta — dupa cate se pare — din lemn de artar si care slujeste drept masa. Daca i se va cere, prezentatorul va duce masina in orice parte a salii, o va lasa in orice punct i s-ar cere, ba chiar o va muta din loc in repetate randuri in timp ce se joaca partida. Baza lazii e destul de ridicata de la pamant, multumita unor rotile sau unor mici cilindri de arama pe care se misca, si astfel spectatorii pot vedea in voie intreg spatiul liber aflat mai jos de automat.

Scaunul pe care sade Jucatorul de sah e tintuit, o data pentru totdeauna, de lada. Pe tablia de sus a acesteia se gaseste un esichier, batut si el in cuie, o data pentru totdeauna. Bratul drept al Jucatorului de sah e intins inainte, cat e de lung, alcatuind un unghi drept cu trupul si parca lasat in voia lui la marginea esichierului.

Mana e asezata cu palma in jos. Esichierul are o suprafata de optsprezece toli patrati. Bratul stang al Jucatorului e indoit din cot, iar in mana stanga tine o pipa. Spatele turcului e acoperit de o perdea verde, care ii invaluie in parte linia umerilor. Daca ne luam dupa infatisarea exterioara a lazii, aceasta e impartita in cinci compartimente, adica trei dulapioare de dimensiuni egale si doua sertare, asezate sub dulapioare. Amanuntele date pana aici se refera la infatisarea automatului, asa cum aparea cand era prezentat pentru intaia oara in fata spectatorilor.

Dupa aceea Maelzel aduce la cunostinta adunarii ca are sa-i arate mecanismul automatului. Scotand o legatura de chei din buzunar, des-chide cu una din ele usita insemnata in gravura cu cifra 1 si-i pofteste pe cei de fata sa-l cerceteze in tot cuprinsul lui. Intreg interiorul pare plin de roti si rotite dintate, de parghii si de alte masinarii, atat de strans inghesuite inauntru, incat ochiul nu poate patrunde decat la o mica adancime in gramada lor. Lasand usita larg deschisa, Maelzel trece indaratul lazii si, ridicand perdeaua care-l acopera pe Jucator, deschide o alta usita, asezata tocmai in spatele celei ce fusese deschisa mai intai. Tinand in fata acesteia o lumanare aprinsa, mutand in acelasi timp masina din loc in loc, face sa cada o lumina puternica inlauntrul dulapului, care acum se dovedeste a fi plin cu masinarii de tot felul. Spectatorii declarandu-se multumiti, Maelzel inchide usa dindarat, o incuie, scoate cheia din broasca, lasa din nou draperia peste Jucator si se intoarce in fata aparatului. Nu trebuie sa uitam ca usita pe care am insemnat-o cu cifra 1 ramane deschisa. Prezentatorul purcede acum la deschiderea sertarului asezat sub dulapioare, in partea de jos a lazii, fiindca in realitate nu exista decat un singur sertar, desi s-ar parea ca sunt doua, dar cele doua manere si gauri de cheie sunt numai de frumusete. Sertarul fiind deschis de tot, se pot vedea o pernita si un joc de sah fixat perpendicular pe o rama. Lasand sertarul deschis, la fel ca dulapul nr. 1, Maelzel descuie usita nr. 2 si usita nr. 3, care se dovedesc atunci a nu fi decat canaturile unei aceleiasi usi, ce da intr-unul si acelasi compartiment. Totusi, la dreapta acestui compartiment (adica la dreapta spectatorilor), se afla o mica despartitura de o largime de sase toli, plina de masinarii. Compartimentul principal (pe care-l vom numi astfel ori de cate ori vom vorbi de acea parte a lazii, vizibila dupa deschiderea usilor nr. 2 si nr. 3) e captusit cu postav negru si nu cuprinde alte masinarii in afara de doua piese de otel, in forma de sfert de cerc, asezate in cate unul din cele doua colturi de sus ale sale. O mica iesitura, lata cam de vreo opt toli patrati si acoperita tot cu postav de culoare inchisa, se gaseste pe podeaua compartimentului langa coltul cel mai retras, aflat la stanga spectatorului. Lasand inchise usile nr. 2 si nr. 3, la fel ca si sertarul si usa insemnata cu nr. 1, prezentatorul se duce indaratul compartimentului principal, si acolo, deschizand o alta usa, baga in el o lumanare aprinsa si lumineaza puternic interiorul. In felul acesta, intreaga lada fiind in aparenta expusa privirilor celor de fata, Maelzel, lasand usa si sertarul mereu deschise, intoarce de-a binelea tot automatul si, ridicand perdeaua, il arata pe Turc din spate, in salele acestuia se deschide o usa cu o suprafata de vreo zece toli patrati, si tot astfel, in coapsa lui stanga, inca una, mai mica. Partea dinlauntru, vazuta prin aceste deschizaturi, pare plina cu masinarii, indeobste fiece spectator ramane pe deplin incredintat ca a vazut si a cercetat pana in amanunt si dintr-o data toata alcatuirea automatului, si gandul ca o persoana oarecare ar putea sta ascunsa inlauntru in timpul unei cercetari atat de minutioase si depline a acestui interior e inlaturat pe data ca o absurditate nemaipomenita, chiar daca pentru o clipa a putut gasi crezare.

Ducand masina indarat, pe locul ei de la inceput, domnul Maelzel aduce la cunostinta publicului ca automatul va juca o partida de sah cu oricine binevoieste sa-i fie adversar. Dupa ce se gaseste cineva care accepta provocarea, i se aduce o masuta care e asezata foarte aproape de franghie, dar in partea dinspre spectatori, si pusa in asa fel incat toata lumea sa poata vedea bine automatul. Dintr-un sertar ale acestei masute se scot piesele unui joc de sah, si de obicei, dar nu intotdeauna, domnul Maelzel chiar cu mana lui le asaza pe esichier, care e alcatuit din numarul stiut de patratele zugravite pe masa. Indata ce adversarul ia loc pe scaun, prezentatorul se apropie de sertarul lazii, si luand din el pernita, o asaza drept sprijin sub bratul stang al automatului, dupa Ce i-a luat din mana pipa. Luand apoi din sertar si piesele de sah ale automatului, le randuieste pe esichierul din fata acestuia. Pe urma inchide usile si le incuie, lasand legatura de chei la usa insemnata cu niste semne si sertarul si, in sfarsit, pune in miscare mecanismul cu o cheie pe care o introduce intr-o deschizatura de la capatul din stanga al usii (stanga spectatorilor). Acum incepe jocul. Automatul face prima mutare. De obicei durata partidei e limitata la o jumatate de ora, dar daca la sfarsitul acestui rastimp nu s-a terminat inca, si adversarul o poate castiga impotriva automatului, rareori se intampla ca domnul Maelzel sa se opuna la continuarea ei. Fara indoiala ca pricina vadita si adevarata a limitarii in timp a partidei este grija de a nu obosi publicul. Se intelege, desigur, ca atunci cand adversarul face o mutare pe masuta sa, domnul Maelzel, lucrand ca un reprezentant al adversarului, executa aceeasi miscare pe tablita automatului. Pe de alta parte, atunci cand Turcul face o mutare, ea este reprodusa pe masuta adversarului tot de domnul Maelzel, care, de data asta, lucreaza ca reprezentant al automatului. In felul acesta, prezentatorul e nevoit sa treaca intruna de la o masuta la alta. De asemenea, se duce mereu in spatele Jucatorului sa indeparteze piesele de sah pe care acesta le-a luat si pe care le asaza, pe masura ce sunt scoase din joc, pe lada, la stanga esichierului (chiar la stanga sa). Cand automatul se arata sovaielnic in privinta unei miscari pe care trebuie sa o faca, publicul vede cateodata pe prezentator cum se posteaza singur, foarte aproape, la dreapta aparatului si cum isi lasa mana sa cada cu nepasare, la rastimpuri, pe lada. Are si un fel al lui de a bate cu neastampar din picior, facut anume sa trezeasca in mintile celor care sunt mai degraba sireti decat patrunzatori banuiala ca intre el si masina ar exista o intelegere tainica. Nu incape indoiala ca aceste ciudatenii sunt simple ticuri ale domnului Maelzel, sau, daca isi da seama de ele, scopul lui e de a da spectatorilor ideea gresita ca Jucatorul de sah e numai si numai o masinarie.

Turcul joaca sah cu mana stanga. Toate miscarile bratului sunt facute in unghi drept. In felul acesta, mana lui (care poarta manusa si e indoita intr-un chip firesc) e dusa de-a dreptul deasupra piesei ce trebuie miscata si se lasa, in cele din urma, in jos peste aceasta, pentru ca degetele sa o apuce, de cele mai multe ori, fara nicio greutate. Cateodata insa, cand figura de sah nu e tocmai pe locul care trebuie sa se afle, automatul, incercand sa o apuce, da gres. Cand se intampla un asemenea lucru, automatul nu face o alta incercare, dar bratul lui isi continua miscarile in directia de la inceput, intocmai ca si cum ar fi apucat cu degetele piesa de sah. Dupa ce a aratat in felul acesta locul anumit pe care ar fi trebuit sa se faca mutarea, mana se retrage pe pernita ei, si Maelzel executa schimbarea ceruta de automat. La fiece miscare a acestuia se aude zgomotul masinariei in functiune. In timpul desfasurarii jocului, Jucatorul de sah isi roteste ochii din cand in cand, ca si cum ar supraveghea esichierul, isi clatina capul si pronunta cuvantul sah, daca e nevoie .

Daca adversarul sau a facut o miscare nepermisa, Jucatorul de sah loveste cu vioiciune in cutie cu degetele mainii drepte, clatinandu-si suparat capul, si dupa ce pune la loc, in vechea sa pozitie, piesa de sah gresit mutata, face, cu de la sine putere, mutarea urmatoare. Cand a castigat partida, da din cap ca unul care a izbandit, se uita cu satisfactie la publicul spectator si, intinzandu-si mana stanga mai departe, ca de obicei, isi lasa doar degetele sa se odihneasca pe perna. Indeobste, Turcul e biruitor; o data sau de doua ori insa a fost batut. La sfarsitul partidei, Maelzel e gata, daca i se cere, sa arate iarasi publicului mecanismul din lada, in acelasi fel ca la inceput. Masina e impinsa pe rotile indarat si, in sfarsit, o perdea o ascunde vederilor asistentei.

Faptul ca turcul rosteste cuvantul sah se datoreste unei perfectionari introduse de domnul Maelzel. Cand era proprietatea baronului Kempelen, automatul dadea sah batand cu mana dreapta in cutie.

S-au facut mai multe incercari de a dezlega misterul automatului. parerea cea mai raspandita, o parere imbratisata indeobste de oamenii de la a caror inteligenta s-ar fi asteptat mai mult, era, precum am mai spus, ca nu ar fi fost vorba de niciun amestec direct al omului aici, cu alte cuvinte ca masina nu e decat o masina, si altceva nimic. Erau insa multi care sustineau ca insusi prezentatorul conducea miscarile automatului prin mijloace mecanice actionate prin intermediul picioarelor lazii. Au mai fost si altii care au vorbit, foarte convinsi, de un magnet. Despre cea dintai dintre aceste pareri nu mai avem nimic de adaugat la cele ce am mai spus. In legatura cu cea de-a doua, nu mai e nevoie sa repetam ca masina, fiind impinsa pe rotile, poate fi dusa, la cererea oricarui spectator, in orice parte a salii chiar in timpul partidei. In ce priveste magnetul, aceasta presupunere nu poate fi nici ea sustinuta; daca un magnet ar fi elementul activ, orice alt magnet aflat in buzunarul vreunui spectator ar tulbura tot mersul mecanismului. De altfel, prezentatorul este de acord ca un magnet, cel mai puternic dintre toate, sa fie lasat chiar pe lada in timpul desfasurarii spectacolului.

Cea dintai incercare de a explica in scris secretul automatului — sau cel putin cea dintai incercare de care am cunostinta — a fost facuta intr-un opuscul tiparit la Paris in 1785. Teza autorului se reduce la atat: ca un pitic pune in miscare masina. Se presupune ca pe cand se deschide lada, piticul acesta se ascunde in ea, bagandu-si picioarele in doi cilindri goi pe dinauntru — despre care se afirma ca fac parte (cu toate ca nu fac) din masinaria dulapului nr. 1 —, in vreme ce trupul sau ramane cu totul in afara aparatului, fiind acoperit de perdeaua Turcului. Dupa ce se inchid usile, piticul poate sa-si strecoare trupul in lada, deoarece zgomotul pricinuit de o parte a masinariei ii ingaduie sa o faca fara a fi auzit si chiar sa inchida usa prin care a intrat. Launtrul automatului fiind apoi expus cu dinadinsul tuturor privitorilor fara ca in el sa fie vazut cineva, spectatorii — spune autorul articolului — sunt incredintati ca nimeni nu se ascunde in vreuna din despartiturile ce alcatuiesc aparatul. Aceasta ipoteza e in intregime de o absurditate Prea vadita pentru a merita sa fie comentata sau combatuta, si credem prin urmare ca a fost foarte putin luata in seama.

In 1789, LE. Freyhere a publicat la Dresda o carte in care s-a facut o noua incercare de a dezlega misterul. Cartea domnului Freyhere era destul de voluminoasa si din belsug ilustrata cu gravuri in culori. Autorul presupunea ca „un baiat bine pregatit, foarte subtiratic si inalt (tocmai cat trebuie ca sa se poata ascunde intr-un sertar asezat de-a dreptul sub esichier)", juca partida si facea toate mutarile automatului. Desi era si mai neroada decat cea expusa de autorul parizian, aceasta idee s-a bucurat de o primire mai buna din partea cititorilor si a fost socotita, intr-o oarecare masura, ca adevarata dezlegare a minunii, pana in ziua in care inventatorul puse capat discutiei prin aceea ca a primit sa fie cercetat indeaproape capacul lazii.

Aceste ciudate incercari de a gasi o explicatie au fost urmate si de altele, nu mai putin ciudate. In ultimii ani, totusi, un scriitor anonim, printr-un sir de rationamente intr-o forma cu totul inculta, a izbutit sa ajunga la o solutie vrednica de a fi luata in seama, pe care insa n-o putem socoti ca fiind singura adevarata. Articolul sau, aparut mai intai intr-o publicatie saptamanala din Baltimore, era ilustrat cu gravuri si avea ca titlu: incercare de a analiza Jucatorul de sah automat al lui Maelzel. Credem ca acest eseu este originalul opusculului la care face aluzie domnul David Brewster in Scrisorile despre magia naturala, afirmand fara sfiala ca e o explicatie pe deplin multumitoare. Nu incape indoiala ca rezultatele analizei sunt, in general, juste. Dar faptul ca Brewster a putut sustine ca articolul cu pricina alcatuieste o explicatie pe deplin multumitoare ne sileste sa presupunem ca autorul nu l-a citit decat in graba si fara atentie. Citind rezumatul acestui eseu aparut in Scrisorile despre magia naturala, este cu neputinta sa ajungi la vreo incheiere limpede cu privire la exactitatea sau inexactitatea analizei de care este vorba, si asta datorita foarte gresitei manipulari a datelor folosite, precum si a numeroaselor lor lacune. Acelasi cusur se gaseste si in incercarea de a analiza etc, asa cum am citit-o in forma ei originara. Solutia consta intr-o serie de explicatii amanuntite (ilustrate cu gravuri in lemn si cuprinzand un mare numar de pagini), cu scopul de a demonstra posibilitatea de a schimba locul despartiturilor din lada in asa fel incat sa ingaduie unei fiinte omenesti ascunse inauntru sa-si mute unele parti ale trupului ei dintr-un compartiment intr-altul in timpul aratarii mecanismului si sa insele astfel atentia spectatorilor. Asa cum am mai spus si cum vom mai incerca sa dovedim, nu incape indoiala ca singurul adevar sta in principiul si, mai ales, in rezultatul acestei explicatii. Cineva, un ins oarecare, se afla ascuns in lada aparatului in tot timpul cat tine prezentarea interiorului acestuia. Santem totusi impotriva intregii vorbarii prin care ni se descrie felul cum sunt puse in miscare diferitele compartimente pentru a inlesni miscarile celui ascuns inauntru. Santem, dimpotriva, de parere ca aceasta nu e decat o simpla teorie admisa chiar de la inceput, careia, ulterior, imprejurarile sunt silite sa i se adapteze. Niciun rationament inductiv nu duce si nu poate sustine aceasta teorie. Oricare ar fi modalitatea folosita pentru a infaptui schimbarile, ea ramane desigur ascunsa in tot timpul cat tine cercetarea. A demonstra ca e cu putinta ca unele miscari sa fie executate intr-un anume fel nu inseamna nici pe departe a demonstra ca in cazul de fata ele sunt realizate chiar in felul acesta. Mai pot sa existe infinit de multe alte metode prin care sa se dobandeasca aceleasi rezultate. Probabilitatea ca tocmai metoda la care ne-am oprit sa fie cea adevarata se afla deci in raport de unu la infinit. Dar, in realitate, acest anume lucru care ne intereseaza, adica trecerea dintr-un compartiment intr-altul, nu are nicio insemnatate. Este cu totul de prisos sa consacri sapte-opt pagini pentru a dovedi ceea ce nu are sa tagaduiasca niciun om cu bun-simt: ca adica minunatul geniu mecanic al baronului Kempelen a putut foarte bine sa nascoceasca mijloacele necesare pentru a inchide o usa sau a schimba un panou prin mijlocirea unei fiinte omenesti aflata si ea in slujba lui si pusa in atingere cu panoul sau cu usa, dimpreuna cu toate celelalte operatiuni indeplinit intr-un fel care le pune cu totul la adapost de privirile spectatorilor, asa cum ne arata autorul eseului si cum ne vom stradui si noi sa dovedim intr-un chip mult mai cuprinzator.

In incercarea noastra de a veni cu o explicatie a automatului, vom arata mai intai in ce fel se infaptuiesc miscarile lui, iar apoi vom descrie, cat mai pe scurt cu putinta, natura observatiilor din care ne-am dedus rezultatul.

Spre o deplina intelegere a problemei, este necesar sa repetam in cateva cuvinte procedeul adoptat de experimentator pentru a arata partea launtrica a lazii, procedeu de la care el nu se abate niciodata, nici in cel mai mic amanunt. In primul rand, el deschide usa nr. 1. Lasand-o deschisa, se duce indaratul lazii si deschide o alta usa, opusa usii nr. 1. La aceasta usa dindarat tine o lumanare aprinsa. Apoi inchide usa dindarat, o incuie si, intorcandu-se in fata, trage sertarul pana la fund. Dupa aceea deschide usile nr. 2 si nr. 3 (usile cu doua canaturi) si arata interiorul compartimentului principal. Lasandu-l deschis si pe acesta, si sertarul si usa din fata a dulapului nr. 1, se duce iarasi in spatele lazii si deschide usa dindarat a compartimentului principal. Inchiderea lazii se face fara a tine seama de vreo randuiala, atata numai ca usile cu doua canaturi sunt totdeauna inchise mai inaintea sertarului.

Sa presupunem ca o persoana se afla ascunsa in masina cand aceasta e impinsa intaia oara in fata spectatorilor. Corpul ei e asezat in spatele masinariilor intesate in dulapul nr. 1 (partea dindarat a masinariei acesteia fiind asezata in asa fel incat sa poata aluneca toata din compar-timentul principal in compartimentul nr. 1, daca nevoia o cere), iar picioarele-i sunt bine intinse in compartimentul principal. In clipa cand Maelzel deschide usa nr. 1, omul ascuns acolo nu e catusi de putin in primejdie de a fi descoperit fiindca privirea cea mai patrunzatoare nu poate strabate la o adancime de mai mult de doi toli in intunericul dinlauntru. Altfel insa stau lucrurile cand usa dindarat a dulapului nr. 1 este deschisa. O lumina puternica patrunde atunci in dulap, si corpul omului ar fi descoperit fara gres daca s-ar afla acolo. Dar nu e. Cheia pusa in broasca usii dindarat a fost un simplu semnal, la auzul caruia persoana ascunsa inauntru isi duce corpul inainte, intr-un unghi cat mai ascutit cu putinta, ghemuindu-se cu totul, sau aproape cu totul, in compartimentul principal. Aceasta pozitie insa e foarte grea si caznita Si nu poate fi mentinuta multa vreme. De aceea il vedem pe Maelzel inchizand usa dindarat. O data cu aceasta, nu mai are niciun rost ca trupul omului sa nu-si reia pozitia lui de mai inainte, caci dulapul e iarasi destul de intunecat ca sa infrunte cercetarile. Sertarul acum e deschis si picioarele persoanei dinlauntru atarna in spatele lui, in locul Pe care il ocupase pana adineauri.

Sir David Brewster presupune ca indaratul sertarului se gaseste in permanenta un spatiu incapator, chiar cand sertarul e inchis, cu alte cuvinte, ca sertarul este fals si nu ajunge pana in dosul lazii. Aceasta parere nu poate fi catusi de putin sustinuta. O inselatorie atat de grosolana ar fi descoperita fara zabava, mai ales ca sertarul, fiind deschis in toata intinderea lui, da astfel putinta de a compara adancimea lui cu adancimea lazii.

Nicio particica, prin urmare, din trupul acelui om nu se mai afla in compartimentul principal, corpul fiind ascuns in spatele masinariei dulapului nr. 1, iar picioarele, in locul ocupat de sertar. Acum prezenta-torul e deci in masura sa arate in toata voia compartimentul principal. Ceea ce si face deschizand amandoua usile, cea din fata si cea dindarat, fara ca nimeni sa fie descoperit. Astfel, spectatorii sunt incredintati ca lada, in intregime, e supusa privirii lor, dimpreuna cu toate partile alcatuitoare, intr-o singura si aceeasi clipa. Dar desigur ca lucrurile nu se petrec astfel. Ei nu vad nici spatiul din spatele sertarului, nici interiorul dulapului nr. 1, a carui usa din fata e virtual inchisa in clipa cand prezentatorul inchide usa dindarat. Dupa acestea, Maelzel intoarce masina cu totul, ridica draperia Turcului, deschide usile din spatele si din dreptul coapsei acestuia si, aratand ca trunchiul este plin cu masinarii, o readuce in pozitia de la inceput si inchide usile.

Din clipa aceasta, omul dinlauntru se poate misca in voie. Ridicandu-se, el se introduce in corpul Turcului, asa incat ochii lui sa fie la nivelul esichierului. E foarte cu putinta ca se asaza pe un mic bloc de forma patrata sau pe iesindul care poate fi vazut intr-un colt al compar-timentului principal cand usile sunt deschise. In aceasta pozitie el poate sa vada esichierul prin pieptarul Turcului care e facut dintr-un material straveziu. Aducandu-si si mana dreapta peste piept, el pune in miscare mica masinarie necesara pentru a conduce mana stanga si degetele automatului. Mecanismul e asezat chiar sub umarul stang al Turcului si, prin urmare, mana dreapta a omului ascuns acolo ajunge la el mai lesne daca presupunem ca bratul lui drept e adus peste piept. Miscarea capului, a ochilor si a bratului drept al figurii automatului, ca si rostirea cuvantului „sah" sunt facute cu ajutorul unui alt mecanism din interior si declansate cum si cand vrea de catre omul aflat inlauntru. E foarte cu putinta ca mecanismul acesta in intregimea lui, cu alte cuvinte tot ce alcatuieste insasi esenta aparatului, sa fie cuprins in dulapiorul, lat de vreo sase toli, asezat la dreapta compartimentului principal (dreapta spectatorilor). Analizand operatiile automatului, ne-am ferit cu dinadinsul sa ne ocupam, fie si in treacat, de felul cum diferitele compartimente sunt urnite si schimbate din locul lor, caci e usor de inteles ca lucrul acesta e cu totul lipsit de insemnatate. Intr-adevar, oricare tamplar e destul de priceput in meseria lui ca sa gaseasca nenumarate mijloace de a-l realiza. In afara de aceasta, am aratat ca, oricare ar fi procedeul prin care schimbarile de compartimente sunt infaptuite, acestea nu se petrec in vazul spectatorilor. Concluziile noastre sunt intemeiate pe observatiile urmatoare, pe care le-am facut in timpul repetatelor noastre participari la spectacolele lui Maelzel. Parte din aceste observatii sunt facute in scopul de a dovedi ca masina nu poate fi pusa in miscare decat de mintea omului si socotim ca ar fi de prisos sa mai aducem alte argumente in sprijinul a ceea ce a mai fost pe deplin lamurit. Intentia noastra este, in primul rand, de a convinge anumiti prieteni asupra carora un sir de rationamente sugestive va avea mai multa inraurire decat cea mai pozitiva demonstratie apriorica.

I

Mutarile de sah ale Turcului nu sunt facute la intervale, ci sunt potrivite miscarilor adversarului, cu toate ca aceasta conditie (a regula-ritatii), atat de importanta in orice fel de inventie mecanica, ar fi putut fi lesne indeplinita daca s-ar fi ingradit spatiul de timp acordat adversarului pentru o mutare. Daca, de pilda, acest timp ar fi fost de trei minute, mutarile automatului ar fi putut fi executate intr-un rastimp mai lung decat trei minute. Prin urmare, lipsa de regularitate, cand acestea ar fi putut fi dobandite cu atata usurinta, face dovada ca regularitatea nu are insemnatate in functionarea automatului, cu alte cuvinte, ca automatul nu este numai o masina.

II

Cand automatul e pe punctul de a misca una din piese, se poate zari o anume miscare, foarte deslusita, tocmai dedesubtul umarului stang. Aceasta miscare isca un tremur slab in draperia care acopera umarul stang in fata. Tremurul de care am vorbit se produce neaparat cu vreo doua secunde inainte de a se fi miscat bratul insusi. Si niciodata bratul nu se misca fara aceasta miscare pregatitoare a umarului. Sa presupunem ca adversarul muta o piesa si ca mutarea corespunzatoare este, ca de obicei, facuta de Maelzel pe esichierul automatului. Sa presupunem ca adversarul supravegheaza indeaproape automatul, pana ce descopera miscarea pregatitoare a umarului. Sa presupunem ca de indata ce a descoperit aceasta miscare si mai inainte ca bratul insusi sa se fi miscat, el isi retrage piesa de sah, ca si cum si-ar fi dat seama ca a gresit in jocul sau. Se va vedea ca miscarea bratului, care, in toate celelalte cazuri, urmeaza imediat miscarii umarului, este de aceasta data oprita, nu se mai produce, cu toate ca Maelzel n-a reprodus pe esichierul automatului mutarea ce corespunde retragerii adversarului. E vadit ca automatul era gata sa mute piesa de sah, iar daca n-a mutat-o, aceasta se datoreste pe de-a-ntregul retragerii adversarului, fara ca Maelzel sa fi intervenit.

Faptul acesta dovedeste cu prisosinta, in primul rand, ca interventia lui Maelzel, care reproduce pe esichierul Turcului mutarile adversarului, nu este neaparat necesara miscarilor automatului. Mai dovedeste, in al doilea rand, ca miscarile acestuia sunt calauzite de un cuget, de catre un ins oarecare, ce poate sa vada esichierul adversarului si, in al treilea rand, ca miscarile celui ascuns nu sunt calauzite de gandirea 'ui Maelzel, care sta cu spatele la adversar in timp ce acesta isi retrage Cutarea.

III

Automatul nu castiga in mod invariabil partidele. Daca el n-ar fi fost decat o masina si altceva nimic, lucrurile nu s-ar petrece astfel, si ar trebui sa castige intruna. Odata descoperit principiul multumita caruia o masina poate fi in asa fel construita incat sa joace o partida de sah, atunci dezvoltarea aceluiasi principiu ar putea sa o faca in stare de a castiga, iar o si mai mare dezvoltare, sa castige toate partidele, cu alte cuvinte, sa bata la jocul de sah pe orice adversar. Daca ne vom gandi bine, ne vom incredinta ca greutatea de a face ca o masina sa castige toate partidele nu e catusi de putin mai mare, in ce priveste principiul operatiilor necesare, decat aceea de a o face sa castige o singura partida. Prin urmare, daca socotim ca Jucatorul de sah e o masina, trebuie sa presupunem (ceea ce e cu totul de necrezut) ca inventatorul a preferat sa o lase neterminata decat sa perfectioneze mecanismul automatului, presupunere care, se vede bine, e si mai absurda daca ne gandim ca, lasandu-l neterminat, el procura adversarilor un argument impotriva posibilitatii ca Jucatorul de sah sa fie numai o masina. Si e tocmai argumentul de care ne folosim aici.

IV

Niciodata cand situatia partidei e grea sau incurcata nu-l vedem pe Turc dand din cap sau rotindu-si privirile. Acest lucru se petrece numai atunci cand mutarea urmatoare se impune de la sine sau cand partida se afla intr-o faza in care omul ascuns in interiorul automatului nu are nevoie sa se gandeasca mai adanc. Astfel de miscari ale capului si ale ochilor se vad de obicei la persoanele adancite in ganduri si, daca masina n-ar fi fost decat o masina, ingeniosul baron Kempelen ar fi izbutit sa asigure declansarea lor la timpul potrivit, cu alte cuvinte, in momentele de incordare. Dar, in cazul de fata, se intampla tocmai contrariul, si faptul acesta vine sa intareasca presupunerea noastra ca in interiorul masinii se afla un om. Cand el e nevoit sa cugete asupra partidei, nu mai are timp sa se gandeasca a pune in miscare acel mecanism care misca si capul, si ochii. Dar cand mutarea ce trebuie facuta e de la sine inteleasa, are timp sa se ocupe de acest lucru si vedem prin urmare capul clatinandu-se si ochii rotindu-se.

V

Cand masina e intoarsa in asa fel incat sa ingaduie spectatorilor sa cerceteze spatele Turcului, cand draperia e ridicata si usitele din trun-chiul si coapsa acestuia sunt deschise, se vede ca interiorul trunchiului e plin cu tot felul de masinarii.

Examinand cu luare-aminte aceasta masinarie cand automatul era in miscare, cu alte cuvinte, cand intregul aparat se misca pe rotile, ni s-a parut ca anumite parti ale mecanismului isi schimba locul si infatisarea intr-o masura prea mare pentru a fi pusa pe seama numai a simplelor legi ale perspectivei. Dupa alte cateva cercetari, ne-am incredintat ca aceste schimbari neobisnuite se datorau oglinzilor asezate in interiorul trunchiului. Introducerea oglinzilor printre piesele masinariei n-a putut fi facuta cu scopul de a influenta in vreun grad oarecare, mecanismul insusi. Actiunea lor, oricare ar fi ea, trebuie sa fie fara doar si poate in legatura cu privirea spectatorului. Concluzia noastra neantarziata a fost ca aceste oglinzi erau asezate acolo pentru a inmulti in fata ochilor spectatorilor cele cateva piese mecanice, putine la numar, asa incat sa para ca interiorul e intesat de masinarii. Deductia, deci, pe care o tragem de-a dreptul de aici e ca masina nu este numai o masina : caci, daca ar fi fost asa, inventatorul nu numai ca n-ar fi dorit catusi de putin ca mecanismul sau sa para a fi complicat si n-ar fi recurs la inselaciune, in scopul de a-i da aceasta aparenta, dar ar fi fost cu dinadinsul doritor de a-i convinge pe cei care au asistat la spectacolele lui de simplitatea mijloacelor prin care dobandeste rezultate atat de uimitoare.

VI

Infatisarea exterioara si mai ales gesturile automatului, privite ca o imitatie a vietii, nu sunt decat niste imitatii foarte obisnuite. Fizionomia lui nu vadeste niciun fel de originalitate, iar in ce priveste asemanarea cu un chip de om, cele mai de rand plasmuiri de ceara o depasesc. Ochii i se rotesc in cap intr-un fel cu totul nefiresc si fara nicio legatura cu miscarile corespunzatoare ale pleoapelor si sprancenelor. Mai cu seama bratul isi face diferitele miscari intr-un fel peste masura de teapan, stangaci, repezit si schematic. Dar, cu toate acestea, afara daca nu se datoresc neputintei lui Maelzel de a face un lucru mai bun, nu pot fi decat urmarea unei neglijente intentionate, caci de o neglijenta intamplatoare nici nu poate fi vorba, daca ne gandim ca ingeniosul inventator se indeletniceste tot timpul cu perfectionarea masinilor sale. E mai mult decat sigur ca nu trebuie sa punem pe seama neandemanarii aceasta infatisare lipsita de viata, cand toate celelalte automate ale lui Maelzel alcatuiesc o dovada a deplinei sale dibacii de a copia miscarile si particularitatile vietii cu cea mai minunata asemanare. Asa, de pilda, dansatorii lui pe franghie n-au pereche in lume. Cand clovnul rade, pe buzele lui, pe sprancenele si genele lui, pe toate trasaturile fetei lui e intiparita expresia cea mai potrivita. Si la el, si la partenerul sau, fiece gest e pana-ntr-atata de firesc si dezbarat de orice urma de artificialitate, incat, daca n-ar fi fost atat de mici, si daca, inainte ca ei sa-si execute dansul pe franghie, spectatorii nu si i-ar trece din mana in mana, cu greu ai putea convinge un public oarecare ca aceste automate de lemn nu ar fi fapturi insufletite. Nu putem deci pune la indoiala dibacia domnului Maelzel, si de aceea trebuie neaparat sa presupunem ca dinadins a ingaduit ca Jucatorul de sah sa ramana aceeasi figura artificiala si lipsita de firesc pe care baronul Kempelen (fara indoiala ca tot in chip intentionat) a construit-o din capul locului. Nu e prea greu de lnteles care i-a fost intentia. Daca miscarile automatului ar fi fost naturale si pline de viata, spectatorul ar fi fost si mai mult inclinat sa atribuie operatiile sale pricinii lor adevarate (adica amestecul omului ascuns inlauntru) decat e acum, cand aceste gesturi stangace si schematice fac sa se creada ca e vorba numai de un mecanism de sine statator.

VII

Nu mult inainte de inceperea partidei de sah, cand prezentatorul, ca de obicei, isi pune in functiune automatul nu se poate ca o ureche cat de cat deprinsa cu sunetele pricinuite de intorsul unei masinarii sa nu descopere, pe loc, ca e cu neputinta ca axa invartita in lada Jucatorului de sah cu ajutorul unei chei sa fie in legatura cu vreo greutate, vreo parghie sau cu orice fel de piesa de masinarie dinlauntru. Concluzia pe care o tragem de aici e aceeasi ca in observatia noastra. Trasul aparatului nu este negresit necesar punerii in miscare a automatului, si e facut cu scopul de a trezi in spectator ideea gresita ca se afla in fata unui mecanism.

VIII

Cand lui Maelzel i se pune raspicat intrebarea: „Este automatul numai o masina sau nu?", raspunsul lui este stereotip : „Nu pot sa spun nimic". Dar faima automatului si marea curiozitate pe care a starnit-o pretutindeni se datoresc mai degraba parerii precumpanitoare ca e numai o masina, decat oricarei alte imprejurari. Desigur ca interesul proprietarului e de a-l infatisa ca atare. Dar ce alt mijloc ar putea calauzi mai simplu si mai direct parerea spectatorului in sensul dorit decat o declaratie lamuritoare si afirmativa tocmai in acest sens? Pe de alta parte, ce alt mijloc mai simplu si mai direct ar putea fi folosit pentru a zdruncina increderea spectatorului ca automatul e o masina, si nimic altceva, decat acest refuz de a da o declaratie lamuritoare? Caci oamenii, fireste, judeca astfel: e in interesul lui Maelzel sa arate ca automatul e o simpla masina... Dar el refuza sa faca acest lucru, de-a dreptul prin viu grai, dar nu se sfieste, ba chiar e foarte pornit sa o faca in mod indirect, prin fapte. Daca automatul ar fi fost intr-adevar asa cum tinde el sa-l infatiseze prin fapte, atunci s-ar fi folosit bucuros de marturia mult mai convingatoare a cuvantului; concluzia noastra este ca motivul tacerii sale e tocmai constiinta ca aparatul nu este o simpla masina. Faptele sale nu-l pot dovedi de inselaciune; dar cuvintele lui ar putea.

IX

Cand Maelzel, ca sa prezinte publicului interiorul lazii, a deschis usa nr. 1, precum si usa care se afla chiar in spatele acesteia, el tine, asa cum am mai spus, o lumanare aprinsa la usa dindarat. Apoi plimba incoace si incolo masina intreaga, pentru ca publicul sa se incredinteze ca dulapul nr. 1 e pe de-a-ntregul plin cu masinarii. In vreme ce masina e miscata din loc in acest fel, un observator atent va descoperi ca, pe cand acea parte a masinariei aflate in apropierea usii principale nr. 1 ramane cu desavarsire nemiscata, partea de mai dinauntru insa se clatina, intr-o foarte mica masura, dimpreuna cu miscarile aparatului.

Aceasta imprejurare a trezit in noi cea dintai banuiala ca partea din fund a masinii era intocmita in asa fel incat sa poata lesne aluneca din pozitia ei, atunci cand imprejurarile ar cere-o. Am mai aratat ca acest prilej se iveste atunci cand omul ascuns inlauntru isi aduce corpul intr-o pozitie verticala dupa ce s-a inchis usa dindarat.

Sir David Brewster sustine ca figura Turcului e de marime naturala, pe fapt insa, ea intrece cu mult statura obisnuita. Nimic nu e mai usor decat sa te inseli cand e vorba de marimi. Corpul automatului e indeobste izolat, si neavand niciun mijloc de a-l compara pe loc cu o forma omeneasca, suntem gata sa-l socotim ca fiind de dimensiuni obisnuite. Aceasta greseala s-ar putea indrepta daca ne-am uita cu atentie la Jucatorul de sah in clipa in care prezentatorul se apropie de el. Ceea ce se si intampla din cand in cand. Desigur, domnul Maelzel nu e prea inalt, dar cand se apropie de masina, capul sau e cel putin cu optsprezece toli mai jos decat capul Turcului, cu toate ca acesta — trebuie s-o amintim — se afla asezat.

XI

Lada in spatele careia e asezat automatul are o lungime de trei picioare si sase toli, exact o adancime de patru picioare si o inaltime de doua picioare si sase toli.

Aceste dimensiuni sunt cu totul indestulatoare ca sa adaposteasca un om de o statura mai mult decat mijlocie, iar compartimentul principal poate adaposti, numai el, un ins de o inaltime potrivita, in pozitia de care am vorbit ca fiind aceea pe care trebuie sa o ia o persoana ascunsa in automat. Acestea fiind faptele — si oricine se indoieste de ele poate imediat sa le verifice prin calcul —, socotim ca e de prisos sa mai staruim asupra lor. Vrem numai sa adaugam ca, desi capacul lazii pare a fi dintr-o scandura de o grosime de vreo trei toli, spectatorul insa poate sa-si dea singur seama, daca se apleaca si se uita in sus, cand compartimentul principal e deschis, ca, de fapt, capacul e foarte subtire. Si asupra inaltimii sertarului se pot insela cei care l-ar cerceta in treacat. Mai exista si un spatiu de vreo trei toli intre inaltimea sertarului, asa cum se vede din afara, si partea de jos a dulapului, un spatiu ce trebuie cuprins in inaltimea sertarului. Aceste siretlicuri care urmaresc ca spatiul dinlauntrul lazii sa para mai mic decat este in realitate sunt izvorate din chiar intentia inventatorului, care vrea sa inspire publicului ideea gresita ca adica nicio fiinta omeneasca nu poate fi pitita inlauntrul lazii.

XII

Compartimentul principal e pe dinauntru captusit in intregime cu postav. Socotim ca acest postav e pus acolo intr-un scop indoit. o anumita parte, fiind bine intinsa, e menita poate sa alcatuiasca singurele despartituri care trebuie mutate din loc atunci cand omul dinlauntru isi schimba pozitia, adica peretele mobil aflat intre compartimentul principal si spatele dulapului nr. 1, precum si peretele dintre acelasi compartiment si spatiul dindaratul sertarului deschis. Daca presupunem ca asa se petrec lucrurile, dispare dintr-o data dificultatea de a schimba din loc tabliile despartitoare, daca s-ar putea presupune ca ar fi existat candva asemenea dificultate. Cel de-al doilea scop in care s-a pus captuseala de postav este de a inabusi orice zgomote pricinuite de persoana dinlauntru si de a le face sa nu poata fi deslusite.

XIII

Asa cum am mai aratat, nu-i e ingaduit adversarului sa joace sah pe tablia automatului, ci, dimpotriva, locul sau e la o oarecare departare de el. Daca ar intreba cineva care e pricina cea mai probabila a acestei masuri, i se va spune desigur ca, daca adversarul ar fi asezat intr-alt fel, corpul lui s-ar interpune intre masina si spectatori, impiedicandu-i sa vada lamurit jocul. Dar aceasta dificultate ar putea fi lesne inlaturata, fie inaltand scaunele pe care sade publicul, fie intorcand spre spectatori capatul lazii in tot timpul cat tine partida. Adevarata pricina a oprelistii e, pesemne, cu totul alta. Daca adversarul ar fi asezat astfel incat sa vina in atingere cu lada, s-ar putea ca secretul sa fie descoperit, intr-adevar, un auz ascutit ar deslusi respiratia omului ascuns inlauntru.

XIV

Cu toate ca domnul Maelzel, cand deschide si expune interiorul masinii, se departeaza uneori, foarte usor, de la programul pe care am aratat ca-l urmeaza, el nu se departeaza niciodata in asa masura incat sa inlature explicatia noastra. Se stie, de pilda, ca, inainte de toate, el deschide sertarul, dar niciodata nu deschide compartimentul principal fara sa fi inchis mai intai usa dindarat a dulapului nr. 1, asa cum nu deschide niciodata compartimentul principal fara sa fi tras mai intai sertarul. Si niciodata nu inchide sertarul fara sa fi inchis, mai inainte, compartimentul principal. Nu deschide niciodata usa dindaratul dulapului nr. 1 cand compartimentul principal e deschis, iar partida de sah nu incepe niciodata pana ce intreaga masina nu a fost inchisa. Prin urmare, daca tinem seama ca ar fi fost absurd ca niciodata, nici intr-o singura imprejurare, domnul Maelzel sa nu se fi abatut de la programul despre care am aratat ca este necesar demonstratiei noastre, acesta devine unul dintre cele mai puternice argumente cu putinta in sprijinul ei. Iar argumentul devine cu atat mai puternic daca tinem seama tocmai de faptul ca domnul Maelzel se departeaza cateodata de la program, dar niciodata intr-o asemenea masura incat sa dezminta explicatia noastra.

XV

Pe tablia automatului se afla, cat tine spectacolul, sase lumanari. In chip firesc se naste intrebarea: ce nevoie e de atatea lumanari, cand una singura sau cel mult doua ar fi prea destul sa permita spectatorilor sa vada bine esichierul intr-o incapere, de altminteri, atat de puternic luminata cum e totdeauna sala de spectacol — si mai ales daca presupunem ca masina nu e decat o masina — nu e nevoie de atata lumina, ci la drept vorbind, nu e nevoie chiar deloc pentru ca aparatul sa poata functiona — si mai cu deosebire cand pe masa adversarului se afla numai o singura lumanare? Cel dintai raspuns si cel mai firesc e ca o lumina atat de puternica e necesara pentru a permite omului dinlauntru sa vada prin tesutul straveziu (pesemne un val subtire) din care e facut pieptul turcului. Dar daca ne uitam la felul cum sunt oranduite lumanarile, o alta concluzie se impune de la sine. Precum am mai spus, sunt sase lumanari cu totul, asezate cate trei de fiece parte a manechinului. Cele mai mari sunt cele mai departate de spectatori, cele din mijloc sunt cu vreo doi toli mai scurte, si cele mai apropiate de public sunt inca si mai scurte cu vreo doi toli, iar lumanarile de pe o latura sunt de o inaltime diferita decat cele asezate in partea dimpotriva, intr-o masura de vreo doi toli, cu alte cuvinte, cea mai lunga lumanare de pe o latura e cu vreo trei toli mai scurta decat cea mai lunga lumanare de pe latura opusa, si asa mai departe. E deci limpede ca nu exista doua lumanari de aceeasi inaltime si, prin urmare, greutatea de a-ti da seama de felul materialului din care e facut pieptul manechinului (asupra caruia lumina e indreptata cu dinadinsul) e simtitor sporita prin multiplele incrucisari ale razelor care iti iau vederea, si aceste incrucisari sunt obtinute tocmai prin asezarea focarelor de radiatie la niveluri diferite.

XVI

Pe vremea cand Jucatorul de sah se mai afla in stapanirea baronului Kempelen, s-a bagat de seama, de mai multe ori, in primul rand ca un italian ce facea parte din suita baronului nu putea fi niciodata vazut in rastimpul in care Turcul juca o partida de sah. In al doilea rand, ca italianul cazand odata grav bolnav, spectacolele au fost intrerupte pana la insanatosirea lui. Acest italian spunea sus si tare ca e cu totul nestiutor in ale jocului de sah, desi toti ceilalti insi din suita baronului jucau destul de bine. S-au bagat de seama unele amanunte de acelasi fel cand automatul a intrat pe mainile lui Maelzel. Exista un om, pe nume Schlumberger, care il insoteste pretutindeni, dar care nu are alta ocupatie cunoscuta decat sa ajute la impachetarea si despachetarea automatului. E un om de o statura cam mijlocie si foarte garbovit. Nu Putem sti daca afirma ca joaca sau ca nu joaca sah. E insa lucru foarte sigur ca n-a fost vazut niciodata in timpul spectacolului cu Jucatorul de sah, cu toate ca a fost adesea vazut inainte si dupa spectacol. Mai mult inca: acum cativa ani, Maelzel a fost in trecere cu automatele sale Prin Richmond, unde le-a si expus, credem a sti, in casa pe care o tine astazi domnul Boissieux, cu academia sa de dans. Schlumberger s-a imbolnavit pe neasteptate, si in tot timpul cat a zacut, n-a mai fost niciun spectacol cu Jucatorul de sah. Faptele acestea sunt binecunoscute multora dintre concetatenii nostri. Explicatia data cu privire la intreruperea spectacolelor n-a fost boala lui Schlumberger. Fara sa mai facem niciun comentariu, lasam in seama cititorului sa traga concluziile firesti din toate acestea.

XVII

Turcul joaca sah cu bratul stang. Un amanunt atat de insemnat nu poate fi intamplator. Brewster insa nu-l ia in seama. Se margineste, credem, sa constate faptul. Cei mai recenti autori de tratate despre acest automat par a nu-l fi observat nici ei deloc si nu pomenesc de el. Autorul brosurii de care aminteste Brewster il semnaleaza, dar isi recunoaste neputinta de a-l talmaci. E totusi limpede ca astfel de nepotriviri si ciudatenii vadite trebuie sa ne calauzeasca (daca e cu putinta) pe calea adevarului.

Amanuntul ca automatul joaca sah cu mana stanga nu poate avea legatura cu functiunile masinii, socotita numai ca masina. Orice fel de mecanism care ar determina un manechin sa miste bratul stang intr-un fel sau altul ar putea, la o adica, sa-l faca sa miste tot asa de bine si bratul drept. Dar acest principiu nu poate fi aplicat si alcatuirii omenesti, in care exista o deosebire adanca in ce priveste constructia si mai cu seama vigoarea bratului drept si a celui stang.

Gandindu-ne la faptul acesta din urma, trebuie sa facem o apropiere fireasca intre aceasta vadita ciudatenie a automatului si acest amanunt propriu fapturii omenesti. Trebuie deci sa ne gandim la vreo exceptie, deoarece Jucatorul de sah joaca tocmai asa cum n-ar juca un om. Aceste idei, odata admise, pot si singure sa trezeasca in noi gandul ca un om ar fi ascuns inlauntru. Inca vreo cativa pasi si vom ajunge, in sfarsit, pe nesimtite, la rezultat. Automatul joaca sah cu bratul stang din pricina ca, in imprejurarile date, e de dorit, desigur, ca omul dinlauntru sa poata sa joace cu bratul drept.

Sa presupunem, de pilda, ca automatul joaca sah cu bratul drept. Pentru a ajunge la mecanismul care misca bratul si care, precum am spus, se afla tocmai deasupra umarului, ar trebui neaparat ca omul pitit inlauntru sa se slujeasca de bratul sau drept intr-o pozitie nesuferit de grea si de nefireasca (adica ridicandu-l strans pe langa corp si strivit cu putere intre corpul sau si coasta automatului), sau poate sa se slujeasca de bratul stang aducandu-l peste piept. Nici intr-un caz, nici in altul, el n-ar putea sa lucreze cu usurinta si precizia necesare. Dar daca, dimpotriva, automatul ar juca, asa cum joaca in realitate, cu bratul stang, toate greutatile ar fi inlaturate. Bratul drept al omului dinlauntru e adus pe langa piept, si degetele mainii sale drepte actioneaza, fara nicio greutate, asupra mecanismului care se afla in umarul manechinului.

Socotim ca nu se poate aduce niciun argument temeinic impotriva explicatiei noastre la Automatul jucator de sah.

O enigma : "Jucatorul (automat) de sah al lui Maelzel"

Semnaleaza o problema