Poemul este format din 98 de strofe. Antiteza terestru-cosmic este evidentiata in structura poemului: prima si ultima parte realizeaza o fuziune intre cosmic si terestru. A doua parte este plasata in plan terestru, iar a treia - in plan cosmic. In prima parte, Luceafarul si fata de imparat se indragostesc si isi vorbesc in visul fetei: cu eforturi, Luceafarul se intrupeaza pentru a-i putea raspunde la chemarea-descantec. El ii cere sa-i fie sotie, dar fata simte incompatibilitatea imposibil de depasit dintre ei, („ochiul tau ma-ngheata", „Privirea ta ma arde."), si ii cere sa ramana muritor, pentru a-i ramane aproape. El accepta si, in partea a treia, face o calatorie dincolo de originile Universului, la creatorul lumii. Demiurgul ii explica ce rol are in Univers: el este "cuvantul dintai", adica energia primordiala a lumii. Daca el ar disparea de pe cer, ar disparea lumea intreaga. Fericirea de a trai iubind o pamanteanca nu ii este data. Asadar, paradoxal, si nemurirea limiteaza. Fericiti impreuna, doar pentru o vreme, pot fi doar muritorii.
In partea a doua, pajul Catalin remarca frumusetea si tristetea fetei, care ducea dorul Luceafarului. Ei isi fac reciproc marturisiri: baiatul ii da o delicata lectie de iubire, familiarizand-o cu gesturile erotice („Si ca sa-ti fie pe deplin / Iubirea cunoscuta, / Cand sarutandu-te ma-nclin, / Tu iarasi ma saruta."). Fata ii descrie setea de absolut, iar solutia lui pentru a o vindeca de aspiratia spre ceea ce nu poate fi obtinut este tocmai iubirea lor, posibila, aducatoare de bucurie in mijlicul naturii. („Hai s-om fugi in lume / [...] Caci amandoi vom fi cuminti, / Vom fi voiosi si teferi, / Vei pierde dorul de parinti / Si visul de luceferi." ).
In ultima parte, revenit pe cer, Luceafarul lumineaza cuplul de indragostiti aflat in padurea edenica. Fata il cheama ca stea norocoasa („Norocu-mi lumineaza"), dar el, fara a se intrupa, ii explica faptul ca apartin unor lumi diferite.