Planta originara din Mongolia si Siberia centrala.
Cunoscut din Antichitate, Tarhonul a fost tarziu introdus in Europa (in sec. al XVI-lea) si utilizat atat in
alimentatie, cat si in terapeutica.
Ruellius, vestit medic al Evului Mediu, I-a descris in lucrarea „De natura stirpium", subliniind ca salata la
care se pune Tarhon nu are nevoie nici de otet si nici de sare, acesta cumuland gustul ambelor
ingrediente.
in aceasta rezida de fapt importanta pe care o acordam si azi Tarhonului.
Se utilizeaza frunzele.
PRINCIPALII CONSTITUENTI
Tarhonul contine in frunze si in ramurelele tinere intre 0,1-0,4% ulei volatil format in proportie de 60-70%
din metilchavicol.
Contine, de asemenea, taninuri, saruri minerale, urme de iod, vitamina Bl si vitamina C.
RECOMANDARI TERAPEUTICE
Tarhonul are un efect stimulent indeosebi asupra apetitului si digestiei (deci proprietati tonice-aperitive si
stomahice), fara sa irite.
Rolul de stimulent se manifesta si asupra functiei hepatice. El se recomanda pentru dispeptici si pentru
persoanele care trebuie sa evite regimul sarat.
Frunzele de Tarhon sunt totodata diuretice, utile in anasarca (hidropizie) si reumatism.
Fluidificand secretiile bronhice, Tarhonul este un bun expectorant.
Ca actiune generala, el este tonic si anticataral.
MOD DE INTREBUINTARE
Consumat ca atare, in salate sau murat in otet.
Infuzie preparata cu o lingurita la o cana de apa; se ia indeosebi dupa mesele principale pentru stimularea
digestiei.