Din aceeasi categorie
|
Luis Figo 900 vizite - 0 comentarii adaugat de Cozana |
||||||||||||||||||
|
Olteanca 536 vizite - 0 comentarii adaugat de Cozana |
||||||||||||||||||
|
MISTERELE OZN-URI DEMATE! 92 vizite - 0 comentarii adaugat de Cozana |
||||||||||||||||||
|
Voi dormi la voi - Uruguay 405 vizite - 0 comentarii adaugat de Cozana |
||||||||||||||||||
|
Adolfo Bioy Casares 1.008 vizite - 0 comentarii adaugat de Cozana |
||||||||||||||||||
|
Porto-Portugalia 814 vizite - 0 comentarii adaugat de Cozana |
||||||||||||||||||
|
Caraibele salbatice 305 vizite - 0 comentarii adaugat de Cozana |
||||||||||||||||||
|
Papa Francisc - Primul papa iezuit 1.237 vizite - 0 comentarii adaugat de Cozana |
||||||||||||||||||
|
20 de lucruri pe care nu le stiai despre Salvador Dali 735 vizite - 0 comentarii adaugat de Cozana |
||||||||||||||||||
|
7 lucruri pe care nu le stiai despre Salvador Dali 344 vizite - 0 comentarii adaugat de Cozana |
||||||||||||||||||
AnuntulVideo >>
Cinema >> Stiinta, documentare
Luis de Gongora y Argote
| Adaugat de Cozana | 28.11.2013 |  Adauga
la favorite |
796 vizualizari Nota film: 0 / 5 (0 voturi ) |
|||||||||
Sterge
din favoriteLuis de Gongora y Argote (n. 11 iulie 1561, Cordoba, d. 23 mai 1627, Cordoba) a fost un poet si dramaturg apartinand „Secolului de aur" al literaturii spaniole, cel mai de seama reprezentant al curentului literar cunoscut sub denumirea de „culteranism" (sau chiar „gongorism", dupa numele poetului). Operele sale au fost subiectul unor dezbateri intre criticii literari inca din timpul vietii poetului.
A studiat in Salamanca, aproband cursurile in 1585 si a fost ales canonic la o catedrala din Cordoba, functie care i-a permis sa calatoreasca prin regiuni precum Navarra, Andalucia si ambele Castilii (Madrid, Salamanca, Granada, Jaen, Cuenca, Toledo). Felipe al III-lea l-a numit capelan regal si l-a primit la Curte pana in 1626, timp in care Gongora a incercat sa obtina posturi si favoruri pentru membrii familiei sale; in 1627, Luis de Gongora avea sa moara in Cordoba.
Velazquez i-a facut un portret in care se poate remarca fruntea lata si senina, iar din documentele si satirele marelui sau rival, Francisco de Quevedo, putem presupune ca era un om jovial si guraliv, foarte sociabil si iubitor al luxului si al bunurilor lumesti in general. Ii placeau jocurile de carti si coridele, fiind chiar criticat uneori ca nu respecta normele de conduita ale unui reprezentant al clerului. In epoca sa era considerat un maestru al satirei, chiar daca n-a ajuns la extremele expresioniste ale lui Quevedo sau la nuantele obscure ale lui Juan de Tassis y Peralta, conte de Villamediana, care i-a fost prieten si unul din cei mai buni discipoli. Gongora a murit in urma unui atac de apoplexie pe cand avea 65 de ani, iar cu ceva timp inainte isi pierduse memoria.
Desi Gongora nu a reusit niciodata sa-si publice opera, scrierile sale au trecut din mana in mana, in forma de manuscrise, care au fost colectionate si apoi grupate in antologii, care s-au publicat cu sau fara acordul lui. Intr-un timp s-a crezut ca manuscrisul cel mai autorizat era cel copiat de Antonio Chacon pentru Contele-Duce de Olivares, deoarece continea note scrise chiar de Gongora, precum si observatii privind data redactarii fiecarui poem; dar tocmai datorita faptului ca era dedicat unui nobil, nu continea si operele satirice sau cele cu continut vulgar. In anul mortii poetului, Juan Lopez Vicuna a publicat o editie a operelor lui Gongora cu note pertinente, neadmisa insa de catre Inchizitie. La scurt timp dupa aceea, Gonzalo de Hoces a publicat o alta editie, in 1633, considerata a fi mai buna decat precedenta.
Desi inca din operele sale initiale s-a identificat cu barocul literar, Gongora era un reprezentant al tipului de estet niciodata multumit cu opera sa („cel mai dur critic al operelor mele sunt eu", obisnuia sa spuna), si din acest motiv s-a decis sa realizeze ceva „nu pentru multi" si sa intensifice si mai mult uzul retoricii si imitatia poeziei latine clasice, introducand numeroase cultisme si o sintaxa bazata pe hiperbaton si simetrie; la fel de atent a fost si la sonoritatea versurilor, ajugand sa para un muzician al cuvintelor; era un mare pictor al sunetelor si isi umplea versurile de o maniera epicureica cu nuante senzoriale de culoare, sunet si tact.
De asemenea, prin intermediul a ceea ce Damaso Alonso, unul din criticii sai cei mai avizati, a numit eludari si aluzii, Gongora a transformat ultimele sale poezii intr-un exercitiu de rezolvat de catre mintile lucide si erudite, ca un fel de ghicitoare sau hieroglifa intelectualizata, al carei costum permite placeri rafinate. Aceaste este estetica baroca, ce s-a numit in onoarea sa „gongorism", sau cu sens peiorativ, imprumutat din reforma luterana, „Culteranism", deoarece adversarii lui Gongora il considerau pe poet si pe adeptii sai adevarati „eretici" ai poeziei.
Critica literara, incepand cu Marcelino Menendez Pelayo, a facut in general distinctia intre doua etape ale creatiei lui Gongora : prima este cea corespondenta „Principelui luminii", cand poetul compune „romances" si „letrillas", apreciate pana in epoca neoclascismului, iar a doua este cea corespondenta „Principelui tenebrelor", care incepe in 1610 si in care compune oda „Cucerirea portului Larache", transformandu-se in poetul obscur si neinteligibil pe care il recunoaste toata lumea. Dar de fapt, pana in epoca romantismului aceasta parte a operei sale a fost criticata cu asprime si chiar cenzurata de catre neoclasicul Ignacio de Luzan.
Aceasta teorie, insa, a fost combatuta de catre Damaso Alonso, care a semnalat ca obscuritatea si complicatiile existau deja in prima epoca de creatie, iar in a doua au fost duse la extrem. In romances precum „Fabula lui Piramo y Tisbe" si in unele letrillas apareau deja jocuri de cuvinte, aluzii, sintaxa latinizanta, numai ca atenuate de versurile sale, de ritm si muzicalitate, precum si de folosirea unor forme si teme traditionale.
A studiat in Salamanca, aproband cursurile in 1585 si a fost ales canonic la o catedrala din Cordoba, functie care i-a permis sa calatoreasca prin regiuni precum Navarra, Andalucia si ambele Castilii (Madrid, Salamanca, Granada, Jaen, Cuenca, Toledo). Felipe al III-lea l-a numit capelan regal si l-a primit la Curte pana in 1626, timp in care Gongora a incercat sa obtina posturi si favoruri pentru membrii familiei sale; in 1627, Luis de Gongora avea sa moara in Cordoba.
Velazquez i-a facut un portret in care se poate remarca fruntea lata si senina, iar din documentele si satirele marelui sau rival, Francisco de Quevedo, putem presupune ca era un om jovial si guraliv, foarte sociabil si iubitor al luxului si al bunurilor lumesti in general. Ii placeau jocurile de carti si coridele, fiind chiar criticat uneori ca nu respecta normele de conduita ale unui reprezentant al clerului. In epoca sa era considerat un maestru al satirei, chiar daca n-a ajuns la extremele expresioniste ale lui Quevedo sau la nuantele obscure ale lui Juan de Tassis y Peralta, conte de Villamediana, care i-a fost prieten si unul din cei mai buni discipoli. Gongora a murit in urma unui atac de apoplexie pe cand avea 65 de ani, iar cu ceva timp inainte isi pierduse memoria.
Desi Gongora nu a reusit niciodata sa-si publice opera, scrierile sale au trecut din mana in mana, in forma de manuscrise, care au fost colectionate si apoi grupate in antologii, care s-au publicat cu sau fara acordul lui. Intr-un timp s-a crezut ca manuscrisul cel mai autorizat era cel copiat de Antonio Chacon pentru Contele-Duce de Olivares, deoarece continea note scrise chiar de Gongora, precum si observatii privind data redactarii fiecarui poem; dar tocmai datorita faptului ca era dedicat unui nobil, nu continea si operele satirice sau cele cu continut vulgar. In anul mortii poetului, Juan Lopez Vicuna a publicat o editie a operelor lui Gongora cu note pertinente, neadmisa insa de catre Inchizitie. La scurt timp dupa aceea, Gonzalo de Hoces a publicat o alta editie, in 1633, considerata a fi mai buna decat precedenta.
Desi inca din operele sale initiale s-a identificat cu barocul literar, Gongora era un reprezentant al tipului de estet niciodata multumit cu opera sa („cel mai dur critic al operelor mele sunt eu", obisnuia sa spuna), si din acest motiv s-a decis sa realizeze ceva „nu pentru multi" si sa intensifice si mai mult uzul retoricii si imitatia poeziei latine clasice, introducand numeroase cultisme si o sintaxa bazata pe hiperbaton si simetrie; la fel de atent a fost si la sonoritatea versurilor, ajugand sa para un muzician al cuvintelor; era un mare pictor al sunetelor si isi umplea versurile de o maniera epicureica cu nuante senzoriale de culoare, sunet si tact.
De asemenea, prin intermediul a ceea ce Damaso Alonso, unul din criticii sai cei mai avizati, a numit eludari si aluzii, Gongora a transformat ultimele sale poezii intr-un exercitiu de rezolvat de catre mintile lucide si erudite, ca un fel de ghicitoare sau hieroglifa intelectualizata, al carei costum permite placeri rafinate. Aceaste este estetica baroca, ce s-a numit in onoarea sa „gongorism", sau cu sens peiorativ, imprumutat din reforma luterana, „Culteranism", deoarece adversarii lui Gongora il considerau pe poet si pe adeptii sai adevarati „eretici" ai poeziei.
Critica literara, incepand cu Marcelino Menendez Pelayo, a facut in general distinctia intre doua etape ale creatiei lui Gongora : prima este cea corespondenta „Principelui luminii", cand poetul compune „romances" si „letrillas", apreciate pana in epoca neoclascismului, iar a doua este cea corespondenta „Principelui tenebrelor", care incepe in 1610 si in care compune oda „Cucerirea portului Larache", transformandu-se in poetul obscur si neinteligibil pe care il recunoaste toata lumea. Dar de fapt, pana in epoca romantismului aceasta parte a operei sale a fost criticata cu asprime si chiar cenzurata de catre neoclasicul Ignacio de Luzan.
Aceasta teorie, insa, a fost combatuta de catre Damaso Alonso, care a semnalat ca obscuritatea si complicatiile existau deja in prima epoca de creatie, iar in a doua au fost duse la extrem. In romances precum „Fabula lui Piramo y Tisbe" si in unele letrillas apareau deja jocuri de cuvinte, aluzii, sintaxa latinizanta, numai ca atenuate de versurile sale, de ritm si muzicalitate, precum si de folosirea unor forme si teme traditionale.
Semnaleaza o problema
Afiseaza playlist (total video: 0)
Prin utilizarea serviciilor noastre, iti exprimi acordul cu privire la faptul ca folosim module cookie in vederea analizarii traficului si a furnizarii de publicitate.