Puterea de marire a sticlei cu suprafata rotunjita a fost remarcata inca din Evul Mediu. Fizicianul si matematicianul arab Ibn al-Haztham ak-Hazin (965 – 1039), in scrierea sa Cartea opticii, scrisa in 1028, emite primele idei asupra propagarii luminii si trateaza pentru prima data problema folosirii lentilelor de cristal sau de sticla pentru marit si citit. Tot el a remarcat fenomenul persistentei imaginilor pe retina si a descris principiul care, mai tarziu, a stat la baza cinematografiei.
Unii cercetatori atribuie inventia ochelarilor calugarului franciscan englez Roger Bacon (1215 – 1249) din Oxford. Dupa altii, in anul 1267, acelasi Roger Bacon, impreuna cu doi arabi a constatat ca prin fragmente de globuri de sticla se poate citi cu multa usurinta scrisul, acesta fiind marit.
In jurul anului 1280 se consemneaza ca sticlarii au observat ca persoanele in varsta vedeau mai clar obiectele daca priveau prin sticle cu suprafata convexa, iar persoanele cu miopie vedeau mai clar daca priveau prin sticle cu suprafata concava.
In acea perioada, naturalistul si fizicianul italian Salvino degli Armati (1245 – 1317) a facut multe experimentari legate de refractarea luminii. Deoarece avea probleme cu vederea, a cautat un remediu personal. In 1280, el si Alessandro da Spina, un calugar dominican de la Manastirea Sf. Ecaterina din Pisa, au gasit un mod de a mari obiectele folosind doua bucati de sticla cu o anumita grosime si curbura. A avut ideea de a fixa lentilele pe rama de lemn ce statea pe nas (ochelari fara brate), iar istoria il consemneaza pe el ca fiind inventatorul ochelarilor.
Un document din 15 iunie 1301, descoperit la Bologna, Italia, mentioneaza primele indicatii despre existenta ochelarilor „vitros ab oculis ad legendum“. Acest document si un altul din 1316 se refera la pretul de sase soldi bolognezi pentru „oculos de vitro cum capsula“.
Primul manuscris referitor la ochelari dateaza din 1327, scris de Jean Brisebarre, aflat azi la Bibiloteca Nationala din Paris.
Odata cu secolul al XIV-lea numerosi intelectuali – artisti, pictori, sculptori – isi corecteaza viciile de refractie prin „besicles“. In Evul Mediu „diavolul“ era reprezentat grafic prin „besicles“, pentru a putea sa vada mai bine pacatele oamenilor.
In 1352 Thomas de Modena, un discipol al lui Giotto, a pictat primul portret cu ochelari, al cardinalului Hugh de Provence (1200 – 1263) in biserica Sf. Nicolae din Treviso, la 30 de mile nord de Venetia. Sunt reprezentati ogliarii sau doua lentile montate cu manerele prinse impreuna, fixate bine pe nasul clericului. O curiozitate: cardinalul a murit inainte sa fie inventati ochelarii, dar constient de eruditia subiectului sau, pictorul i-a adaugat la portretul acestuia.
In anul 1508, Leonardo da Vinci a descris lentilele care stau direct pe ochi – un precursor al lentilelor de contact!
Asa cum se intampla de obicei, au fost filozofi care au calificat lentilele drept „artificii inselatoare“ pentru ca imaginile pe care le dau nu sunt riguros egale cu cele pe care le vede ochiul. De altfel si Roger Bacon a fost arestat si inchis pentru ideile sale revolutionare. Abia in 1604 astronomul german Johannes Kepler a explicat de ce lentilele pozitive corecteaza presbitismul si lentilele negative miopia.
Pana la sfarsitul secolului al XIX-lea, lentilele erau biconvexe – cu doua fete convexe opuse, asa cum este confectionata lupa. Abia in secolul XX s-a constatat ca lentilele menisc, cu o fata convexa si una concava, deformeaza mai putin, permitand formarea imaginilor stigmatice.
Bratele ochelarilor au fost inventate abia dupa inca o jumatate de secol, respectiv in 1746.