Anglia si Invincibila Armada a Spaniei

Adauga la playlist

Adaugat de Cozana

01.03.2012

Adauga la favorite

1.640 vizualizari

Nota film: 0 / 5 (0 voturi )

Trebuie sa fii autentificat
pentru a salva filmele favorite

Invincibila Armada (in spaniola Invicibila flota de razboi) este numele flotei care, in anul 1588, a fost trimisa de Filip al II-lea, regele Spaniei, pentru a transporta si sprijini actiunea de debarcare a armatei spaniole in Anglia. Batalia navala care a urmat s-a inscris in contextul mai larg al conflictului dintre Spania si Anglia, determinat de lupta pentru exploatarea bogatiilor Lumii Noi

La sfarsitul secolului al XVI-lea, Spania era inca cea mai mare putere continentala si maritima. Aceasta putere, care necesita un efort material si resurse deosebite, se sprijinea cu preponderenta pe exploatarea resurselor Lumii Noi. Anglia, atrasa de marile bogatii din posesiunile portugheze si spaniole de peste mari, si-a descoperit vocatia maritima. Curtea regala spaniola nu putea decat sa asiste, cu neliniste, cum Anglia protestanta incepe sa-i ameninte suprematia pe mare, fapt ce avea sa conduca, inevitabil, la crearea unei stari de incordare in relatiile dintre cele doua state.[2]

In anul 1580, profitand de faptul ca tronul era vacant, armatele lui Filip al II-lea ataca si ocupa regatul vecin, Portugalia. Consecinta—poate cea mai importanta—a acestei actiuni a fost una de natura economica: a avut loc unificarea coloniilor spaniole si portugheze intr-un singur imperiu. Riposta Angliei nu s-a lasat asteptata, aceasta concretizandu-se in semnarea unui tratat de alianta cu Olanda, la 20 august 1585. Frustrarea Spaniei este de inteles, deoarece aceasta pierduse de curand posesiunile din Tarile de Jos si, implicit, veniturile derivate din ele, in ceea ce s-a numit mai tarziu prima revolutie burgheza victorioasa din Europa. In aceasta imprejurare, Anglia sprijinise militar si diplomatic Tarile de Jos pe toata durata conflictului.

Se constata, in aceeasi perioada, o recrudescenta a activitatii piratilor englezi impotriva flotei spaniole. Comuniunea de interese, gravele prejudicii aduse flotei spaniole, au facut ca acesti pirati sa beneficieze de sprijinul tacit al Curtii regale engleze. Protestele lui Filip al II-lea, prin ambasadorii sai din Anglia, n-au gasit raspuns.[3] Cel mai de seama reprezentant al piratilor englezi din aceasta perioada era Francis Drake (1541-1596). Alaturi de el activau si John Hawkins[4] si Martin Frobisher.

Sir Francis Drake in 1581
Miniatura de Nicholas Hilliard (1547–1619)In 1585, Francis Drake, in fruntea a 25 de nave, a atacat si a jefuit portul Vigo din nordul Spaniei.

In 1587, el a intrat cu 23 de nave in portul Cadiz si a distrus 37 de nave spaniole ce se pregateau pentru marea debarcare din anul urmator. In acelasi an, a atacat si a jefuit nava spaniola San Felipe ce aducea din Extremul Orient o incarcatura in valoare de un milion de lire sterline.

Pregatiri si flote

Construirea si echiparea navelor precum si alcatuirea echipajelor ce aveau sa constituie viitoarea Armada a necesitat un urias efort financiar, chiar pentru o tara bogata cum era Spania sfarsitului de secol XVI. Provinciile sale au fost supuse la plata unor importante contributii. Cortesurile au votat opt milioane de ducati, suma ce trebuia stransa din diferite taxe. Filip al II-lea a apelat la renumitii bancheri Fugger, de la care a primit un masiv ajutor financiar. In sfarsit, papa Sixtus al VI-lea a promis un ajutor de un milion de coroane aur din momentul in care trupele spaniole ar fi pus piciorul pe pamantul Angliei. Pregatirile au durat pana in luna mai a anului 1588, data la care Invincibila Armada era gata sa ridice ancora. Sef al expeditiei este numit Alvaro de Bazan, marchiz de Santa Cruz, marinar incercat, aureolat de faima de a fi fost amiral-sef al flotei spaniole, componenta a flotei combinate crestine care, in 1571, la Lepanto, a zdrobit flota turceasca. Nesansa spaniolilor a facut ca marchizul sa moara pe neasteptate, la 9 februarie 1588, in ajunul plecarii expeditiei. Filip al II-lea a optat pentru o comanda distincta si a facut o alegere inspirata in cazul ducelui de Parma, comandantul trupelor spaniole din Tarile de Jos, unul dintre cei mai mari generali ai timpului sau, in calitate de comandant suprem al expeditiei. Mai putin inspirata s-a dovedit ulterior a fi alegerea comandantului flotei, in persoana lui Guzman, duce de Medina-Sidonia (1550-1619), care pe toata perioada desfasurarii campaniei s-a comportat mediocru, fara curaj, ca un marinar fara valoare, lipsit de experienta conducerii unei campanii pe mare. Sansa a facut ca viceamiral sa fie numit un bun marinar, Diego Flores de Valdes. Planul spaniolilor era maret si destul de complicat. Ducele de Parma urma sa pregateasca in Tarile de Jos 30.000 de soldati si salupe pentru debarcarea acestora. Jonctiunea cu flota urma sa se faca undeva in jurul Calais-ului. Sarcina flotei era blocarea Canalului Manecii, in asa fel incat sa nu dea posibilitatea flotei engleze sa impiedice debarcarea. Flota spaniola trebuia sa transporte 20.000 de soldati care urmau sa se uneasca, in timpul debarcarii, cu cei ai ducelui de Parma. Un plan de o asemenea anvergura era supus unei serii de elemente variabile, care, in cele din urma, s-au dovedit a fi in defavoarea spaniolilor.

Invincibila Armada era alcatuita din circa 130 de nave cu un deplasament total de 58.000 tone. La bordul navelor se aflau 2.500 de tunuri, 20.000 de soldati, 8.000 de marinari si 2.100 de vaslasi.[5]

Charles Howard, conte de Effingham, amiralul-sef al flotei engleze in timpul campaniei din 1588La inceputul ostilitatilor, flota engleza a angajat 35 de nave, dintre care 10 erau nave mici de observare, cu un potential de foc mult redus comparativ cu navele spaniole. Pe parcursul desfasurarii campaniei, numarul navelor engleze a crescut la 190, dintre care 140 au intrat efectiv in lupta. S-a ajuns astfel aproape la paritate, tinand cont ca navele engleze aveau cam acelasi deplasament cu cele spaniole. Comandant al flotei engleze a fost numit lordul mare-amiral Charles Howard of Effingham, 50 de ani, fiul mai mic al ducelui de Norfolk. Avea avantajul de a fi asistat de niste veritabili lupi de mare, cu o bogata experienta in luptele navale, cum ar fi viceamiralul Francis Drake si contraamiralul John Hawkins. Pavilioanele lor erau arborate pe navele Ark Royal, 800 de tone, 38 de tunuri, Revenge, 500 de tone, 36 de tunuri si Victory, 800 de tone, 44 de tunuri.

Daca asa cum s-a aratat mai sus, din punctul de vedere al numarului si al deplasamentului cele doua flote se echivalau, nu acelasi lucru se poate spune despre calitatea navelor care le compuneau.

Flota spaniola era compusa in cea mai mare parte din galere, nave cu bordul foarte inalt. Datorita pupei, unde se afla amplasat castelul cu mai multe caturi, erau teribile la vedere, adevarate fortarete, dar greoaie si foarte dificil de manevrat, mai ales in conditiile grele impuse de navigatia oceanica. Echipajele lor, eterogene, formate in mare parte din mercenari spanioli, portughezi, italieni, erau in mult mai mare masura interesate de castigurile proprii decat de a lupta pentru victoria Spaniei si gloria regelui ei. In plus, beneficiau de o experienta a luptei pe mare mult redusa comparativ cu aceea a advesarilor englezi. Navele engleze erau in mare majoritate noi, moderne, construite pentru navigatia dificila impusa de conditiile din Oceanul Atlantic si Marea Manecii. Datorita velaturii speciale, se manevrau mult mai usor decat cele spaniole si erau capabile sa navigheze, la nevoie, impotriva vantului. Echipajele lor, aproximativ 10.000 de marinari, erau experimentate in navigatie si lupta in Atlantic, Marea Mediterana si marile tropicale. Comandantii englezi erau net superiori celor spanioli in ceea ce priveste pregatirea si experienta.

Din punct de vedere al contingentului naval, englezii beneficiau de o oarecare superioritate. Nu acelasi lucru se poate spune despre armatele de uscat ale celor doua tari combatante. Infanteria spaniola era redutabila, se bucura de faima de a fi cea mai buna din Europa acelor timpuri. Efectivele ei erau bine echipate si experimentate. Nu au participat efectiv la lupte, dar prezenta lor la bordul navelor a avut o influenta decisiva asupra tacticii adoptate de spanioli. In 1588, Anglia nu dispunea de o armata terestra capabila sa se opuna cu succes infanteriei spaniole. In plus, situatia interna destul de precara, alimentata de desele ciocniri dintre protestanti si catolici, starnea destula ingrijorare la Curtea regala. Elisabeta I, regina Angliei, era convinsa ca daca debarcarea ar fi avut loc, populatia catolica a regatului s-ar fi alaturat trupelor de ocupatie. Practic, englezii nu aveau de ales: sau ii opreau pe spanioli pe mare, sau erau pierduti. Aceasta situatie nu a facut decat sa sporeasca spiritul combativ al marinarilor englezi.

Desfasurarea campaniei

Invincibila Armada a ridicat ancora la 28 mai 1588, din portul Lisabona. Era una din cele mai mari flote care navigase vreodata pe marile lumii. Pentru cei care faceau parte din expeditie, de la amiral pana la ultimul marinar sau soldat, era un motiv de mandrie si de incredere. Alimentele erau din belsug, apa destula, moralul foarte bun; se gandeau la gloria ce-i asteapta si, nu in ultimul rand, la bogatele prazi de razboi. Nimeni nu s-ar fi gandit, atunci, ca le vor trebui doua luni si jumatate pentru a ajunge sa intrezareasca tarmurile Angliei si ca vor ajunge acolo cu alimentele in mare parte alterate, apa mult imputinata si cu moralul serios zdruncinat.

La cateva zile de la plecare, Armada a fost surprinsa de o puternica furtuna in largul coastelor spaniole, furtuna care a obligat-o sa faca escala in portul La Coruna. Pentru reorganizare si repararea pagubelor suferite, navelor care faceau parte din convoi le-au trebuit doua luni. In sfarsit, la 22 iulie, au ridicat din nou ancora din portul La Coruna, in conditii nefavorabile, cu vant puternic si mare agitata. Dupa opt zile, la 30 iulie 1588, Armada a ajuns in apropierea capului Lizard, din sud-estul Angliei. Flota a fost reperata imediat de o nava engleza care facea parte din escadra de supraveghere. Aceasta s-a indreptat, cu toate panzele sus, spre Plymouth, dand alarma.

Amenintata din doua parti, flota engleza a adoptat o tactica inspirata, dictata de logica si de necesitatile momentului: s-a impartit in doua. Douazeci de nave, sub conducerea lordului Henry Seymour, au patrulat coastele din pasul Calais, fara a scapa din vedere miscarile ducelui de Parma. Restul flotei, comandate de lordul Howard, trebuia sa tina sub observatie Armada.

Sub privirile nelinistite ale localnicilor, in dimineata zilei de 31 iulie 1588, Invincibila Armada a trecut prin fata portului Plymouth. Dintr-o relatare a unui italian, martor ocular al evenimentelor, flota spaniola era dispusa ca o veritabila armata de uscat: grosul fortelor pe centru, aparat in fata si in spate de avangarda si respectiv ariegarda; totul forma o gigantica semiluna; comandantul Guzman, duce de Medina-Sidonia era general de uscat. Era o desfasurare de forte spectaculoasa, dar total lipsita de eficacitate.

Din cauza timpului nefavorabil, lordul-amiral Howard avea dificultati in a-si scoate flota in larg. Daca ducele de Medina-Sidonia ar fi ascultat sfatul ofiterilor sai de stat-major, acela de a-i ataca pe englezi, probabil ar fi obtinut victoria foarte usor, tinand cont de circumstante. El s-a limitat insa sa ramana in expectativa, dand dovada de acea indecizie care a caracterizat actiunile sale pe toata perioada desfasurarii campaniei. De acest lucru a profitat Howard care a reusit, in cele din urma, sa-si scoata flota in larg, atacand imediat ariegarda flotei spaniole.[6]

In acele timpuri, o batalie navala clasica se desfasura astfel: navele se apropiau cat mai mult una de cealalta, descarcau asupra inamicului tunurile aflate in pozitie, dupa care survenea abordajul si lupta continua ca o lupta pe uscat, om contra om, la bordul navelor.

Vadit inferioare ca numar, navele engleze au mentinut distanta, supunand pe spanioli unui ucigator tir de artilerie. Tunurile englezesti erau de calibru mai mare, dar superioritatea lor evidenta consta in afetul mobil, care le conferea o cadenta si un unghi de tragere net superioare. Surprinsi si vadit iritati de tactica englezilor, ofiterii spanioli au navigat strans, atat cat le permitea timpul nefavorabil, cu navele aproape lipite una de cealalta. Cu aceasta tactica au reusit sa limiteze pierderile suferite in timpul bataliei la doar doua nave: Nostra Senora del Rosario, nava amiralului Pedro Valdes, capturata de Francis Drake in noaptea de 1 august si marea nava San Salvador, distrusa de o puternica explozie.

A urmat o saptamana infernala, in care Armada, supusa tot timpul salvelor artileriei engleze, a inaintat cu mare dificultate. Imensa flota spaniola a reusit, la 7 august, sa arunce ancorele in rada portului Calais, punandu-se, intr-un fel, la adapost.

Aici a intervinit, din nou, proverbiala nehotarare a ducelui de Medina-Sidonia. In loc sa profite de superioritatea numerica si sa atace flota engleza sau sa ia masuri pentru a-si proteja navele, i-a scris un mesaj ducelui de Parma, cerandu-i ajutorul. In timp ce el astepta raspuns, flota engleza a schimbat tactica. Howard a facut jonctiunea cu escadra lui Seymour si englezii au trecut la atac. Urmand sfaturile lui Drake, vechi lup de mare calit in asemenea confruntari, englezii au incarcat cu explozibil opt nave mici, le-au dat foc si le-au indreptat, ajutati de flux si de vantul favorabil, catre imensa flota spaniola, masata in port, intr-un spatiu relativ restrans. Cuprinsi de panica, spaniolii au incercat sa evite un dezastru total: au taiat paramele si au incercat sa iasa in larg. Din cauza panicii si a vantului potrivnic, operatia de salvare s-a facut in dezordine, navele spaniole intrand in coliziune. Cu toate pierderile destul de mari, galioanele spaniole au reusit sa se puna in ordine de lupta a doua zi, la rasaritul soarelui. Flota engleza a trecut in ofensiva, folosind o tactica surprinzatoare prin originalitatea ei. Navele au fost dispuse in linie, la o distanta de 100–150 de metri una de cealalta si au navigat paralel cu navele inamice, deschizand focul cu tunurile de la babord sau tribord. Aceasta se numeste “linie de sir" si avea sa devina, in secolul urmator, o tactica clasica a bataliilor navale. Spaniolii doreau sa profite de superioritatea numerica si forta infanteriei de la bordul navelor si au incearcat sa-i atraga pe englezi intr-o lupta clasica, nava contra nava si om contra om. Nu au reusit acest lucru si in fata tirului puternic si rapid al artileriei de bord engleze, au suferit pierderi serioase. Iata cum caracteriza aceasta situatie insusi ducele de Medina-Sidonia, in scrisoarea sa catre ducele de Parma: „Ei trag asupra noastra aproape de dimineata si pana seara, dar nu vor sa se apropie de noi. Eu le-am dat toate ocaziile. Am lasat nave pentru a-i tenta sa le abordeze. Ei n-au facut-o, iar eu n-am niciun remediu, deoarece ei sunt mai rapizi, iar noi ne miscam incet. Noi am terminat munitiile, iar oamenii mei sunt sfarsiti"[7].

Factorii care au impiedicat ca dezastrul sa fie total pentru flota spaniola au fost caderea intunericului si faptul ca englezii terminasera munitia. Pierderile Armadei, in aceasta zi, s-au ridicat la peste 10 nave si circa 8000 de oameni. Englezii au avut in jur de 100 de morti si cateva nave avariate. Aceasta confruntare, de la 8 august 1588, a ramas in istorie cu numele de batalia de la Gravelines.

Ruta Invincibilei ArmadaSituatia, pentru spanioli, se prezenta astfel: flota dezorganizata, imprastiata, cu moralul scazut, alimente putine si alterate, fara apa, fara munitii. La consiliul de razboi de a doua zi, 9 august, ducele de Medina-Sidonia a acceptat parerea majoritatii ofiterilor sai care cereau sa se reintoarca acasa. S-a stabilit o ruta spre nord, dubland insulele Orkney — totul spre a evita o noua ciocnire cu flota engleza si pentru a profita de curentii din Marea Nordului. Englezii nu i-au scapat din ochi pe spanioli, insa au fost nevoiti sa inceteze urmarirea din cauza furtunii si a faptului ca terminasera munitiile. Invincibila Armada a fost lovita de furtuna pe 12 august, in largul insulelor Shetland si a suferit noi pierderi. Din cauza epuizarii hranei si mai ales a apei potabile, ei au fost nevoiti sa faca escala in Irlanda, tara catolica, care se opunea Angliei protestante. In timpul aprovizionarii, au pierdut cateva corabii in scurte ciocniri cu corsarii englezi. In sfarsit, dupa ce au parasit tarmurile Irlandei, au fost surprinsi, la jumatatea lunii septembrie, de doua violente furtuni care le-au pricinuit noi pierderi.

La reintoarcerea in Spania, in octombrie 1588, Armada mai dispunea de 50 de corabii si 10.000 de oameni obositi, bolnavi, infometati. Ducele de Medina-Sidonia pierduse doua treimi din efective si din nave, fara sa pricinuiasca mari pagube englezilor si, mai ales, fara ca vreun soldat spaniol sa puna piciorul pe pamantul Angliei. El a ajuns acasa imbatranit parca peste noapte, cu parul complet alb. Avea doar 38 de ani.

Incheiere si urmari

Cauzele care au determinat infrangerea Armadei au fost timpul nefavorabil, incompetenta la comanda a ducelui de Medina-Sidonia si a ofiterilor sai, inferioritatea in armament si tactica de lupta. In plus, planul initial a prezentat cateva puncte slabe ce s-au dovedit a fi fatale in economia razboiului.

Din punct de vedere strict naval, campania din 1588 a demonstrat victoria absoluta a navei asupra galerei. Navele erau mai rapide si mult mai usor de manevrat. „Linia de sir" adoptata de englezi avea sa devina tactica de lupta clasica, fapt care a dus la micsorarea numarului de tunuri din prova si din pupa si la marirea numarului de tunuri din borduri.

Spania, dupa 1588, a continuat sa pastreze statutul de mare putere continentala, cel putin pana la 7 noiembrie 1659, cand s-a semnat Pacea de la Pirinei; a pierdut insa suprematia pe mare. Institutiile invechite, de tip feudal, ale Spaniei, n-au stiut sa traga concluzii clare din infrangerea Armadei, concluzii care ar fi dus, inevitabil, la modernizarea marinei de razboi.

Anglia, treptat, ajutata de puternicul avant economic, a castigat hegemonia marilor, hegemonie pe care in secolul al XVII-lea si-a disputat-o cu alte doua puteri emergente ale Europei: Olanda si Franta.

Sursa: Wikipedia

Anglia si Invincibila Armada a Spaniei

Semnaleaza o problema