Din aceeasi categorie
|
Lumea pierduta a Pompeiului 453 vizite - 0 comentarii adaugat de Cozana |
||||||||||||||||||
|
Muzeul comunismului 157 vizite - 0 comentarii adaugat de Cozana |
||||||||||||||||||
|
Zorzoane si flecustete in vremea comunismului 484 vizite - 0 comentarii adaugat de Cozana |
||||||||||||||||||
|
R.D.G. Lumea pierduta a comunismului partea 1/3 250 vizite - 0 comentarii adaugat de Cozana |
||||||||||||||||||
|
Istoria interzisa – Comoara pierduta a templierilor 733 vizite - 0 comentarii adaugat de Cozana |
||||||||||||||||||
|
Despre Deceneu si lumea spirituala magica a geto-dacilor 188 vizite - 0 comentarii adaugat de Cozana |
||||||||||||||||||
|
Legiunea romana pierduta...in China 1.762 vizite - 0 comentarii adaugat de Cozana |
||||||||||||||||||
|
Fiori prin design: lumea incitanta a rollercoasters 75 vizite - 0 comentarii adaugat de Cozana |
||||||||||||||||||
|
|
Fiori prin design: lumea incitanta a rollercoasters | 72 vizite - 0 comentarii adaugat de Cozana |
||||||||||||||||||
|
Civilizatia antica pierduta minoica 433 vizite - 0 comentarii adaugat de Cozana |
||||||||||||||||||
AnuntulVideo >>
Cinema >> Stiinta, documentare
Romanaia Lumea pierduta a comunismului 3/3
| Adaugat de Cozana | 10.03.2022 |  Adauga
la favorite |
127 vizualizari Nota film: 0 / 5 (0 voturi ) |
|||||||||
Sterge
din favoriteRepublica Populara Romana (prescurtat: R.P.R.) a fost numele oficial purtat de statul roman de la abdicarea fortata a Regelui Mihai I al Romaniei, eveniment petrecut pe 30 decembrie 1947, pana la adoptarea constitutiei din 1965 care proclama Republica Socialista Romania (R.S.R.), la 21 august 1965.
Din anul 1954[1], grafia numelui tarii a fost schimbata in Republica Populara Romina, conform normelor ortografice din acea perioada. In anul 1963 s-a revenit la scrierea cu „a" a numelui tarii[2]: Republica Populara Romana.
Imnul de stat al Republicii Populare Romane a fost Zdrobite catuse, din 1948 pana in 1953, schimbat apoi de Te slavim, Romanie! (care a ramas imn de stat si dupa proclamarea Republicii Socialiste Romania, pana in anul 1977). Ambele au muzica scrisa de Matei Socor.
Prin lovitura de stat de la 23 august 1944 regele Mihai I, avand sprijinul principalelor partide politice[3], l-a rasturnat de la putere pe Ion Antonescu, a scos tara din randul Puterilor Axei si a adus-o in tabara Aliatilor. Cu toate acestea a ramas prezenta amintirea participarii active a Armatei Romane la invazia germana din URSS. Desi fortele romanesti au luptat alaturi de cele ale Armatei Rosii, in Transilvania de Nord, in Ungaria, Cehoslovacia, Germania si Austria, sovieticii tratau inca Romania ca pe un teritoriu cucerit, pretextand ca autoritatile romane ar fi fost incapabile sa asigure ordinea in nou eliberatele teritorii si sa tina sub control conflictele interetnice dintre romani si maghiari.
Conferinta de la Yalta a recunoscut oficial agrementul oficios de la Moscova (9 octombrie 1944) prin care Uniunii Sovietice i se acordau interese speciale in Romania („influenta 90%", fara a se lua in considerare slabiciunea si impopularitatea Partidului Comunist Roman) in schimbul renuntarii la interesele sale in Grecia („influenta 10%", fara a se lua in considerare popularitatea Partidului Comunist Grec si a partizanilor sai). In 1946-47, in timpul tratativelor de pace de la Paris, delegatia romana nu a reusit, in ciuda participarii active a Armatei Romane la lupta impotriva Germaniei naziste alaturi de URSS, sa obtina statutul de cobeligerant. Romania, ca tara invinsa, a fost asadar obligata sa accepte prezenta trupelor sovietice pe teritoriul national si plata unei uriase despagubiri de razboi. Singurul rezultat pozitiv al acelor negocieri a fost retrocedarea Transilvaniei de Nord catre Romania.
Comunistii nu au jucat decat un rol decorativ in guvernul regal roman din ultima perioada a razboiului, cabinet prezidat de generalul Nicolae Radescu, dar situatia avea sa se schimbe in 6 martie 1945, cand dr. Petru Groza, liderul Frontului Plugarilor, (un aliat al comunistilor) a devenit prim-ministru. Desi, pentru a obtine recunoasterea Aliatilor occidentali, formula guvernamentala a fost largita prin admiterea unor ministri dintre membrii partidelor istorice, comunistii detineau controlul asupra ministerelor cheie. Ajungerea in fruntea guvernului a lui Groza a fost un rezultat al santajului sovietic legat de cedarea controlului catre autoritatile romane asupra Transilvaniei. In contrapartida guvernul Groza a adoptat unele masuri in favoarea minoritatii maghiare, intre care infiintarea Universitatii Bolyai din Cluj, la 1 iunie 1945.
Regele Mihai nu era multumit de directia in care se indrepta guvernarea, dar incercarile de a-l forta pe Petru Groza sa demisioneze, prin refuzul de a promulga orice decret (asa-numita „Greva regala"), au esuat. Petru Groza, in schimb, a ales sa aplice decretele-lege fara a mai avea semnatura regelui Mihai. Pe 8 noiembrie 1945[4], o demonstratie anticomunista si promonarhica in fata Palatului Regal din Bucuresti a fost zadarnicita de fortele de ordine, care au operat numeroase arestari, au ranit si chiar au ucis un numar necunoscut de protestatari.
In ciuda opozitiei regelui, guvernul lui Groza a legiferat reforma agrara si acordarea dreptului la vot femeilor. Dupa alegerile din 9 noiembrie 1946, rezultatele oficiale au creditat comunistii cu 80% din voturile exprimate, in timp ce partidele de opozitie reclamau fraude electorale grave. Dupa victoria din alegeri, comunistii s-au concentrat pe eliminarea din viata politica a partidelor de centru, in primul rand a Partidului National Taranesc. PNT-ul a fost acuzat de spionaj, dupa ce liderii partidului s-au intalnit in secret cu reprezentanti ai guvernului SUA. Sefii taranisti au fost acuzati si judecati intr-un proces spectacol si au fost condamnati la ani grei de temnita. Partidele de stanga au fost fortate sa se uneasca cu Partidul Comunist din Romania, formand Partidul Muncitoresc Romin, precursorul PCR.
In perioada 1946–1947 mai multe sute de sustinatori ai guvernului pro-Axa au fost judecati de Tribunalele Poporului pentru rolul jucat in implicarea tarii in razboiul antisovietic au fost judecati si executati pentru vina de a fi fost criminali de razboi. Ion Antonescu a fost executat pe 1 iunie 1946. In 1948, majoritatea politicienilor non-comunisti fusesera ori intemnitati, ori exilati sau executati.
Planul din martie 1945
Dorinta comunistilor sovietici de integrare mai rapida a Romaniei in sfera de influenta a URSS s-a concretizat prin asa-numitul plan din martie 1945, care avea drept scop distrugerea tuturor fundamentelor statului si inlocuirea lor cu altele de model sovietic. Acesta cuprindea un plan de comunizare a Romaniei pentru trei ani si doua planuri de dezvoltare a institutiilor comuniste, fiecare pe o perioada de cate 5 ani.[5]
Printre cele mai importante directive ale acestui plan se enumera asa-numitele cele zece porunci catre Ana Pauker:
Desavarsirea reformei agrare;
Inlocuirea armatei cu diviziile Avram Iancu si Tudor Vladimirescu;
Desfiintarea tuturor bancilor;
Desfiintarea gospodariilor taranesti si integrarea lor in sistemul colectivizat;
Abdicarea regelui;
Lichidarea firmelor de import-export care faceau afaceri cu tarile capitaliste;
Suprimarea partidelor istorice;
Infiintarea unei militii populare de tip NKVD;
Indreptarea populatiei rurale spre industrie;
Interzicerea intrarii in tara a cetatenilor straini, cu exceptia celor din zona de influenta a URSS.
Proclamarea Republicii Populare Romane
Actul de abdicare a regelui Mihai I
In 1947, Romania ramasese singura monarhie din Blocul rasaritean. La 30 decembrie 1947, regele Mihai I a fost obligat sa semneze actul de abdicare, prin santaj si amenintare cu forta. Comunistii au proclamat in aceeasi zi instaurarea Republicii Populare Romane. Acest act politic neconstitutional nu era expresia unei vointe populare, liber exprimate, ci rezultatul unui dictat al unui grup politic si anume cel al comunistilor, care urmareau de fapt aducerea tarii la starea de obedienta fata de Uniunea Sovietica si transformarea acesteia intr-un stat totalitar.
Pe 13 aprilie 1948 a fost promulgata noua constitutie republicana. Noua constitutie scotea in afara legii si pedepsea orice asociere care avea un „caracter fascist ori antidemocratic". Constitutia garanta libertatea presei, a cuvantului, de asociere, dar numai pentru „cei ce muncesc".
Primii ani ai statului comunist
Primii ani de guvernare comunista au fost marcati de numeroase schimbari de curs politic si de valuri succesive de arestari, datorita luptelor dintre diferitele factiuni aflate in lupta pentru putere. In acest timp, economia tarii era secatuita de societatile mixte SovRom, care se bucurau de dreptul de a exporta marfuri in URSS la preturile impuse de la Moscova. In toate ministerele erau plasati consilieri sovietici, care aveau puterea de decizie. In aceasta perioada a inceput infiltrarea de informatori ai serviciilor de securitate la toate nivelurile si in toate straturile sociale.
Baraganul si canalul Dunare-Marea Neagra, ca zone de trimitere in lagare de munca silnica intre 1951 si 1956[6]
In acelasi timp are loc si inregimentarea tarii la blocul militar sovietic. Astfel, la 4 februarie 1948 se semneaza asa-numitul Tratat de prietenie, colaborare si asistenta mutuala dintre Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste si Republica Populara Romana. Printre obiectivele declarate ale acestuia s-ar situa:[7]
apararea comuna impotriva „Germaniei sau oricarei alte puteri care ar putea fi asociata cu Germania, fie direct, fie in orice alt mod";
apararea impotriva „instigatorii unui nou razboi din lagarul imperialist se straduiesc sa creeze blocuri politice si militare indreptate impotriva statelor democrate".
Iata cum a fost prezentata in presa romana a vremii acest moment istoric: [8]
Pentru a se intari si mai legaturile noastre cu marea vecina dela rasarit, Dl Prim Ministru Dr. Petru Groza a plecat la Moscova pentru a pecetui un pact nou de prietenie, ajutorare si sprijin intre noi si Uniunea Republicilor Socialiste Sovietice. Republica Populara Romana a fost infatisata la aceasta mare sarbatoare a pacii de Domnii: Gh. Gheorghiu-Dej, Lotar Radaceanu, D-na Ana Pauker, Vasile Luca, Vladescu-Racoasa. Din partea U. R. S. S.-ului a fost de fata insusi Generalisimul I. V. Stalin, D. V. N. Molotov, A. I. Vasinschi, S. I. Kavtaradze si altii. Pactul cel nou aseaza atat viata noastra economica cat si cea politica pe fagasul prieteniei intre doua neamuri care vor pacea si nazuesc din toate puterile ca sa o tina. Dupa semnarea pactului, delegatia Republicei Populare Romane in frunte cu Dl Dr. Petru Groza s’a inapoiat in Tara, unde i s'a facut o foarte calduroasa primire de catre intreaga populatie.
In 1948, s-a trecut la primele masuri de colectivizare a agriculturii, care a devenit in scurta vreme un proces marcat de violente si abuzuri, de timp ce taranii instariti (declarati chiaburi) nu erau dornici sa-si predea in mod voluntar averea. Rezistenta taranilor a fost infranta prin batai, arestari si condamnari arbitrare sau prin deportare.
La data de 23 mai 1948 are loc ultima cedare teritoriala in favoarea Uniunii Sovietice: Eduard Mezincescu, in calitate de reprezentant al Ministerului Afacerilor Straine al Republicii Populare Romane, semneaza un proces-verbal secret de predare - primire, impreuna cu reprezentantul sovietic, N.P. Sutov, in urma caruia „Republica Populara Romana cedeaza Insula Serpilor statului vecin de la Rasarit", Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste.
Pe 11 iunie 1948 s-a trecut la nationalizarea tuturor intreprinderilor private mai importante din Romania.
La 17 iulie 1948, statul comunist roman a denuntat Concordatul cu Vaticanul. Comunistii romani, dupa exemplul lui Stalin[9], au lichidat Biserica Romana Unita cu Roma, Greco-Catolica[10], proclamand unirea ei cu Biserica Ortodoxa Romana.
In randul conducerii de partid din acea perioada isi manifestau existenta trei factiuni importante, toate de factura stalinista, diferentiate mai mult prin istoriile personale si prin prietenii personale decat prin diferente doctrinare:
Factiunea „moscovita", (Ana Pauker, Vasile Luca, Teohari Georgescu si altii), care petrecusera o buna parte a perioadei interbelice si cea a razboiului la Moscova;
Factiunea „comunistilor din inchisori", (Gheorghe Gheorghiu-Dej si alti tovarasi de detentie), care fusesera inchisi in inchisori si lagare in timpul razboiului;
Factiunea „comunistilor secretariatului", a stalinistilor moderati (Lucretiu Patrascanu si altii), care se ascunsesera in Romania in timpul perioadei antonesciene si care participasera la guvernele regale de dupa 23 august 1944.
Pana in cele din urma, cu sprijinul direct al lui Iosif Vissarionovici Stalin, si se pare ca in contextul general antisemit de la Kremlin (Ana Pauker, Vasile Luca si Teohari Georgescu erau evrei), Gheorghiu-Dej a castigat lupta pentru putere in interiorul partidului. Pauker si grupul sau au fost exclusi de la putere in 1952. Patrascanu, arestat inca din 1948, a fost judecat, condamnat la moarte si executat in 1954. In total 192.000 de membri de partid au fost epurati in acea perioada.
Epoca Gheorghiu-Dej
Gheorghe Gheorghiu-Dej, un stalinist dur, nu agrea reformele lui Nikita Hrusciov si procesul „destalinizare" initiat de acesta dupa 1956. Dej s-a opus realizarii obiectivelor economice controversate ale CAER-ului, prin care Romania ar fi fost transformata prin, profilare agricola, in „cosul de paine" al blocului sovietic, initiind in schimb un program energic de dezvoltare a industriei grele. Dej a inchis cele mai mari lagare de prizonieri politici, a abandonat lucrarile la Canalul Dunare-Marea Neagra, a desfiintat sistemul ratiilor de alimente si a crescut salariile muncitorilor.
Au fost luate de asemenea masuri pentru limitarea influentei culturii ruse in tara: limba rusa a incetat sa mai fie obiect obligatoriu de studiu in scolile de toate gradele, iar editura „Cartea Rusa" a fost inchisa.
Toate acestea, combinate cu resentimentele legate de ocuparea unor provincii istorice romanesti de sovietici (Bucovina de Nord, transformata in regiune a RSS Ucraineana si Basarabia in RSS Moldoveneasca si regiune a RSS Ucraineana), au condus in mod inevitabil Romania comunista pe un drum relativ independent si cu pronuntat caracter national.
Gheorghiu-Dej, un stalinist convins, considera ca regimul sovietic (devenit mai liberal) al lui Hrusciov ameninta indirect sa-i submineze autoritatea. Intr-un efort de intarire a pozitiei in tara, Dej a hotarat sa inceapa cooperarea externa cu toate statele, indiferent de sistemul economico-politic, atata vreme cat erau recunoscute principiile egalitatii internationale si ale neamestecului in afacerile interne. Aceasta politica a dus intre altele, si la strangerea legaturilor cu Republica Populara Chineza, care era de asemenea promotoare a autodeterminarii nationale.
In 1954, Gheorghiu-Dej a demisionat din functia de Prim secretar al Comitetului Central al partidului, dar a ramas premier al guvernului. S-a format in schimb un secretariat format din patru membri, unul dintre membri fiind Nicolae Ceausescu, secretariat care a controlat partidul timp de un an, pana cand Dej a reluat fraiele puterii. In ciuda noii politici de cooperare internationala, Romania a devenit membra a Pactului de la Varsovia in 1955, prin care s-a oficializat subordonarea unei mari parti a armatei nationale masinii militare sovietice (ocupatia militara sovietica in Romania a luat sfarsit in 1958). Mai tarziu, Romania a refuzat sa permita efectuarea de manevre militare ale trupelor Pactului de la Varsovia pe teritoriul romanesc si a limitat participarea propriilor militari la manevre pe teritoriul altor tari membre ale Pactului.
In 1956, premierul sovietic Nikita Hrusciov a denuntat politica predecesorului sau, Stalin, in discursul secret tinut in fata delegatilor la Congresul al XX-lea a Partidului Comunist al Uniunii Sovietice. Gheorghiu-Dej si conducerea Partidului Muncitoresc Roman i-au transformat pe Ana Pauker, Vasile Luca si Teohari Georgescu in principali raspunzatori ai exceselor comuniste trecute si au pretins ca partidul epurase deja elementele staliniste chiar din timpul vietii lui Stalin.
In octombrie 1956, conducatorii comunisti polonezi refuzasera sa cedeze in fata amenintarilor militare sovietice de interventie militara in afacerile interne si refuzasera sa instaleze in fruntea partidului un birou politic mai obedient. Cateva saptamani mai tarziu, Partidul Comunist din Ungaria s-a dezintegrat practic in timpul unei mari revolutii populare, lipsita de succes. Sfidarea poloneza si rascoala populara maghiara i-a inspirat pe studentii si muncitorii romani sa demonstreze in universitati si in orasele industriale in favoarea unei mai mari libertati, a unor conditii de viata mai bune si pentru incetarea dominatiei sovietice. Temandu-se ca revolta maghiara poate incita proprii cetateni de etnie maghiara sa se revolte, Dej a sprijinit pregatirile pentru o interventie sovietica la Budapesta, iar Armata Rosie si-a intarit prezenta in Romania, in special de-a lungul granitei de vest a tarii. In Romania, revoltele populare s-au dovedit fragmentare si usor de controlat, in schimb, in Ungaria, situatia nu a putut fi stapanita decat dupa interventia in forta a armatei sovietice.
Dupa revolutia din 1956, Gheorghiu-Dej a cooperat strans cu noul conducator comunist maghiar de la Budapesta, Janos Kadar. Desi initial Romania il primise pe teritoriul ei pe Imre Nagy, fostul premier reformator maghiar exilat, in cele din urma a fost nevoita sa-l cedeze autoritatilor comuniste conduse de Kadar, de la Budapesta, pentru a fi judecat si mai apoi executat. Kadar a renuntat la pretentiile Ungariei[necesita citare] asupra Transilvaniei si i-a denuntat pe ungurii transilvani care sprijinisera revolutia[necesita citare], etichetandu-i ca sovini si iredentisti.
Pe plan international, in anul 1958, s-a reusit pe cale diplomatica, retragerea trupelor Armatei Rosii din Romania, acest fapt fiind implinit si prin aportul lui Bodnaras, care, dupa unele pareri neoficiale [necesita citare] l-ar fi influentat la Cotnari pe Nikita Hrusciov si ar fi folosit acest prilej pentru a obtine retragerea dorita de romani.
Pe plan intern, guvernul roman a luat masuri pentru potolirea nemultumirilor populare prin reducerea investitiilor in industria grea, cresterea productiei de bunuri de larg consum, descentralizarea conducerii economice, cresterea veniturilor populatiei si introducerea unor elemente de autoconducere muncitoreasca. Autoritatile au renuntat la sistemul cotelor obligatorii impuse producatorilor agricoli privati, dar a accelerat programul de colectivizare a agriculturii pe la mijlocul deceniului al saselea, folosindu-se totusi de metode mai putin brutale decat pana atunci. In 1962, guvernul a declarat incheiat procesul de colectivizare, in acel moment, 77% din terenul arabil fiind in posesia cooperativelor agricole de productie (CAP) si a intreprinderilor agricole de stat (IAS).
In ciuda afirmatiilor lui Gheorghiu-Dej cu privire la epurarea partidului de elementele staliniste, el a ramas susceptibil la atacurile din partea dusmanilor politici, data fiind complicitatea lui evidenta la toate abuzurile din perioade 1944–1953. La o plenara a Partidului Muncitoresc Roman din 1956, Miron Constantinescu si Iosif Chisinevschi, amandoi membri ai Biroului Politic si vicepremieri, l-au criticat pe Gheorghiu-Dej. Constantinescu, care era adeptul liberalizarii de tip hrusciovist, reprezenta o amenintare speciala pentru Gheorghiu-Dej, deoarece se bucura de legaturi foarte bune la Moscova. Partidul Muncitoresc Roman i-a epurat pe Constantinescu si Chisinevschi in 1957, denuntandu-i pe amandoi ca fiind stalinisti si acuzandu-i de complicitate cu Ana Pauker. Pana la urma, Gheorghiu-Dej a reusit sa scape de toti concurentii politici, care i-ar fi amenintat pozitia de lider al partidului. Ceausescu l-a inlocuit pe Constantinescu in functia de sef al serviciului de cadre al PMR, o pozitie care se va dovedi foarte folositoare in pregatirea viitoarei sale ascensiuni.
Gheorghiu-Dej nu a reusit sa ajunga la o intelegere acceptabila cu liderii Ungariei in problema Transilvaniei. Gheorghiu-Dej a luat doua masuri pentru a incerca rezolvarea problemei minoritatii maghiare din Romania: a arestat lideri ai Alianta Populara Maghiara pe de-o parte, dar a infiintat Regiunea Mures Autonoma Maghiara in zonele locuite compact de secui in sud-estul Transilvaniei.
Evreii Romaniei, care au supravietuit in Romania in mare parte anilor Holocaustului nazist german, au primit cu usurare stirea schimbarii proaliate de la 23 august 1944 si a sfarsitului aliantei dintre Romania si Germania nazista si a prezentei trupelor hitleriste in tara. Odata cu consolidarea dominatiei comuniste si a perspectivelor de limitare si apoi reprimare a drepturilor omului, ale trecerii la economia si regimul de dictatura de tip sovietic, majoritatea evreilor romani, atrasa tot mai mult de ideologia sionista a autodeterminarii politice si economice in Palestina a inceput sa-si lege viitorul de emigrarea in noul stat evreiesc Israel, care a luat nastere in mai 1948. Emigrarea in masa a avut loc, dupa voia capricioasa a noii stapaniri, intr-un ritm variat la sfarsitul deceniului al cincilea si apoi in a doua jumatate a deceniului al saselea, in paralel cu numeroase sicane si cu represiunea dura de catre regim a miscarii sioniste. O minoritate care a avut la inceputul regimului lui Dej o atitudine favorabila comunismului roman, ca reactie la antisemitismul care culminase in anii 1940-1944, a ramas in tara. Totusi, pe la sfarsitul deceniului al saselea, si din randurile acesteia cei mai multi au devenit dezamagiti de discriminarea din partidul comunist si de sistemul de guvernare, si au emigrat, mai ales in Israel, in deceniile al saptelea si al optulea (1960-1980).
Populatia germana, care in primii ani ai noului regim, a fost incercata greu de deportarile in URSS si Baragan, a obtinut si ea posibiltatea de a scapa de vitregia dictaturii de tip sovietic si de a emigra, nu fara dificultati, in Germania de Vest mai ales in anii '60-'70, tot intr-un ritm stabilit dupa bunul plac al autoritatilor.
Persecutiile, lagarele de munca si rezistenta anticomunista
Articole principale: Miscarea de rezistenta anticomunista, Deportarile in Baragan, Experimentul Pitesti, Memorialul Sighet si Memorialul Durerii.
Odata cu ocuparea tarii de catre armatele sovietice in 1945 a fost declansat un proces de persecutare a dusmanilor reali, inchipuiti sau suspectati ai comunistilor. In ciuda statutului de aliat al Romaniei in lupta impotriva Germaniei Naziste („de facto" din 23 august 1944, „de jure" din 12 septembrie), fortele sovietice s-au comportat ca armate de ocupatie intr-o tara dusmana inclusiv dupa armistitiul din 12 septembrie si chiar dupa data de 6 martie 1945 cand comunistii au preluat puterea, arestand practic pe oricine era considerat „fascist" ori „antisovietic".
La scurta vreme dupa ocupatia sovietica, etnicii germani, care locuiau in Romania de peste 800 de ani, au fost deportati la munca la minele de carbuni din regiunea Donbas. In ciuda protestelor regelui, care atragea atentia asupra acestei incalcari a dreptului international, peste 70.000 de barbati si femei de etnie germana au fost fortati sa-si paraseasca satele si orasele, inca din 1945, mai inainte chiar ca razboiul sa se termine. Germanii au fost incarcati in vagoane de transportat vite si au fost obligati sa munceasca in mine sovietice pentru perioade de pana la 10 ani ca „reparatii de razboi". Dupa unele estimari, unul din cinci germani deportati la munca in URSS a murit din cauza bolilor, accidentelor sau malnutritiei.
Cu cat regimul comunist devenea mai sigur pe sine, numarul de arestari a crescut. Victimele prigoanei comuniste proveneau din toate straturile societatii romanesti : intelectualii, profesorii, functionarii statului monarhic, gradatii din fortele militare, politistii, juristii, profesiunile liberale, clericii, fostii membri ai altor partide politice (inclusiv cele cu vederi de stanga), fostii patroni si proprietari de pamanturi (inclusiv cei care le cultivau ei-insisi, socotiti „chiaburi") si in general orice persoana care s-ar fi putut alatura nucleelor rezistentei anticomuniste. Aceste categorii formau in perioada 1948-60 patura denumita in mod curent a „fostilor", care isi pierdusera atat libertatile cetatenesti, cat si sursele de venituri si nu rareori locuintele, ducand o viata deosebit de anevoioasa prin apartamente colective, garsoniere, poduri sau pivnite, supravietuind numai cu ajutorul familiei sau vecinilor ; cele mai vulnerabile s-au dovedit persoanele care apartinusera elitei interbelice, supravegheate in mod deosebit de Securitate. Multi dintre acesti „fosti" au murit prematur din cauza lipsei de conditii sanitare, de medicamente, de incalzire sau din malnutritie.
Republica Socialista Romania, Impartirea administrativ-teritoriala, 1966.
Inchisorile deja existente au fost umplute cu detinuti politici, fiind infiintata o retea noua de lagare de munca si de inchisori dupa modelul Gulagului sovietic. Au fost infiintate lagare de munca la minele de plumb si in Delta Dunarii, iar proiectul de construire a Canalului Dunarea-Marea Neagra a fost folosit ca pretext pentru construirea unui sir de lagare de munca denumit in mod curent „Canalul". A fi „trimis la Canal" sau in inchisorile cu sinistra faima precum cele din Sighet, Gherla, Pitesti si Aiud, era in acea perioada groaza oricarui cetatean obisnuit. Intimidarea sa incepea tocmai cu folosirea, de catre agentii regimului comunist, a apelativului „cetatene, cetateana", prevestitor de suspiciune, anchete si referate impotriva sa, in loc de „tovarase, tovarasa" (apelativul „domnule, doamna" mai era folosit neoficial de populatie, dar autoritatile nu-l foloseau decat pentru cetatenii straini ai tarilor ne-comuniste).
Inchisoarea de la Pitesti a fost centrul unuia dintre cele mai crude „experimente" comuniste. Acesta a implicat tortura psihologica si fizica, care viza ingenuncherea totala a individului. Telul final al experimentului era fortarea prizonierilor sa „marturiseasca" infaptuirea unor crime imaginare si sa se autodenunte sau sa denunte pe altii, prelungindu-si astfel pedepsele privative de libertate. Unul din efectele acestui tratament a fost comiterea unui mare numar de sinucideri, ceea ce a dus in cele din urma la oprirea lui.
Printre masurile in gen stalinist luate de guvernul comunist s-au numarat deportarile de tarani din Banat in Baragan, actiune inceputa pe 18 iunie 1951. Aproximativ 45.000 de oameni au avut la dispozitie doua ore pentru a-si strange bagajele, dupa care au fost incarcati in vagoane pentru vite si, sub paza militara stricta, au fost „colonizati" pe pamanturile intelenite din estul Baraganului. Aceasta tactica era conceputa sa intimideze restul taranilor in vederea desavarsirii procesului de colectivizare. Multi deportati s-au reintors la vetrele lor in urmatorii 5 ani, pana in 1956, dar unii au ramas in satele nou infiintate.
Rezistenta anticomunista a avut o forma organizata, multi oameni opunandu-se regimului comunist cu arma in mana, formand grupuri de partizani de 10 – 40 de luptatori. Ei atacau posturile de militie sau activistii comunisti locali sau executau sabotaje. Printre cei mai renumiti partizani anticomunisti s-au numarat Ion Gavrila Ogoranu, Spiru Blanaru, Teodor Susman, Elisabeta Rizea din Nucsoara, Toma Arnautoiu si Gheorghe Arsenescu. In ciuda marelui numar de soldati ai trupelor de securitate sau ai armatei, rezistenta armata a continuat in munti pana la inceputul deceniului al saptelea, ultimii lideri ai partizanilor fiind capturati in 1974.
O alta forma a rezistentei anticomuniste, neviolenta de aceasta data, a fost miscarea studenteasca din Bucuresti din 1956. Ecourile revoltei anticomuniste de la Budapesta s-au resimtit in toata Europa Rasariteana. In mai multe centre universitare au avut loc manifestari de protest, urmate de masuri de reprimare din partea autoritatilor, arestari si exmatriculari.
Cea mai bine organizata miscare studenteasca a fost cea din Timisoara, unde au fost si cele mai multe arestari. In Bucuresti si Cluj, au fost formate unele grupuri organizate care au incercat sa se alieze cu miscarea anticomunista maghiara si sa-si coordoneze miscarile. Reactia autoritatilor a fost imediata: studentii au fost arestati, suspendati de la cursuri, unii dintre profesori au fost concediati si au fost infiintate noi organizatii care sa supervizeze activitatile studentilor.
La 4 decembrie 1957, Nicolae Ceausescu, avand gradul de general-locotenent de armata (fiind seful Directiei Superioare Politice a Armatei si adjunct al Ministrului Fortelor Armate), a condus unitatile militare care au inabusit rascoala taranilor din Vadu Rosca (jud. Vrancea) care se impotriveau colectivizarii fortate. Cu aceasta ocazie, au fost ucisi 9 tarani (Aurel Dimofte, Ionut Cristea, Ion Arcan, Dumitru Craciun, Toader Craciun, Stroie Craciun, Dumitru Marin, Marin Mihai, Dana Radu), si alti 10 au fost raniti. 18 tarani au fost intemnitati pentru „rebeliune" si „uneltire contra ordinei sociale". Dupa datele PMR-ului, intre 1949-1952 au avut loc peste 80.000 de arestari de tarani, dintre care 30.000 finalizate cu sentinte de inchisoare
Din anul 1954[1], grafia numelui tarii a fost schimbata in Republica Populara Romina, conform normelor ortografice din acea perioada. In anul 1963 s-a revenit la scrierea cu „a" a numelui tarii[2]: Republica Populara Romana.
Imnul de stat al Republicii Populare Romane a fost Zdrobite catuse, din 1948 pana in 1953, schimbat apoi de Te slavim, Romanie! (care a ramas imn de stat si dupa proclamarea Republicii Socialiste Romania, pana in anul 1977). Ambele au muzica scrisa de Matei Socor.
Prin lovitura de stat de la 23 august 1944 regele Mihai I, avand sprijinul principalelor partide politice[3], l-a rasturnat de la putere pe Ion Antonescu, a scos tara din randul Puterilor Axei si a adus-o in tabara Aliatilor. Cu toate acestea a ramas prezenta amintirea participarii active a Armatei Romane la invazia germana din URSS. Desi fortele romanesti au luptat alaturi de cele ale Armatei Rosii, in Transilvania de Nord, in Ungaria, Cehoslovacia, Germania si Austria, sovieticii tratau inca Romania ca pe un teritoriu cucerit, pretextand ca autoritatile romane ar fi fost incapabile sa asigure ordinea in nou eliberatele teritorii si sa tina sub control conflictele interetnice dintre romani si maghiari.
Conferinta de la Yalta a recunoscut oficial agrementul oficios de la Moscova (9 octombrie 1944) prin care Uniunii Sovietice i se acordau interese speciale in Romania („influenta 90%", fara a se lua in considerare slabiciunea si impopularitatea Partidului Comunist Roman) in schimbul renuntarii la interesele sale in Grecia („influenta 10%", fara a se lua in considerare popularitatea Partidului Comunist Grec si a partizanilor sai). In 1946-47, in timpul tratativelor de pace de la Paris, delegatia romana nu a reusit, in ciuda participarii active a Armatei Romane la lupta impotriva Germaniei naziste alaturi de URSS, sa obtina statutul de cobeligerant. Romania, ca tara invinsa, a fost asadar obligata sa accepte prezenta trupelor sovietice pe teritoriul national si plata unei uriase despagubiri de razboi. Singurul rezultat pozitiv al acelor negocieri a fost retrocedarea Transilvaniei de Nord catre Romania.
Comunistii nu au jucat decat un rol decorativ in guvernul regal roman din ultima perioada a razboiului, cabinet prezidat de generalul Nicolae Radescu, dar situatia avea sa se schimbe in 6 martie 1945, cand dr. Petru Groza, liderul Frontului Plugarilor, (un aliat al comunistilor) a devenit prim-ministru. Desi, pentru a obtine recunoasterea Aliatilor occidentali, formula guvernamentala a fost largita prin admiterea unor ministri dintre membrii partidelor istorice, comunistii detineau controlul asupra ministerelor cheie. Ajungerea in fruntea guvernului a lui Groza a fost un rezultat al santajului sovietic legat de cedarea controlului catre autoritatile romane asupra Transilvaniei. In contrapartida guvernul Groza a adoptat unele masuri in favoarea minoritatii maghiare, intre care infiintarea Universitatii Bolyai din Cluj, la 1 iunie 1945.
Regele Mihai nu era multumit de directia in care se indrepta guvernarea, dar incercarile de a-l forta pe Petru Groza sa demisioneze, prin refuzul de a promulga orice decret (asa-numita „Greva regala"), au esuat. Petru Groza, in schimb, a ales sa aplice decretele-lege fara a mai avea semnatura regelui Mihai. Pe 8 noiembrie 1945[4], o demonstratie anticomunista si promonarhica in fata Palatului Regal din Bucuresti a fost zadarnicita de fortele de ordine, care au operat numeroase arestari, au ranit si chiar au ucis un numar necunoscut de protestatari.
In ciuda opozitiei regelui, guvernul lui Groza a legiferat reforma agrara si acordarea dreptului la vot femeilor. Dupa alegerile din 9 noiembrie 1946, rezultatele oficiale au creditat comunistii cu 80% din voturile exprimate, in timp ce partidele de opozitie reclamau fraude electorale grave. Dupa victoria din alegeri, comunistii s-au concentrat pe eliminarea din viata politica a partidelor de centru, in primul rand a Partidului National Taranesc. PNT-ul a fost acuzat de spionaj, dupa ce liderii partidului s-au intalnit in secret cu reprezentanti ai guvernului SUA. Sefii taranisti au fost acuzati si judecati intr-un proces spectacol si au fost condamnati la ani grei de temnita. Partidele de stanga au fost fortate sa se uneasca cu Partidul Comunist din Romania, formand Partidul Muncitoresc Romin, precursorul PCR.
In perioada 1946–1947 mai multe sute de sustinatori ai guvernului pro-Axa au fost judecati de Tribunalele Poporului pentru rolul jucat in implicarea tarii in razboiul antisovietic au fost judecati si executati pentru vina de a fi fost criminali de razboi. Ion Antonescu a fost executat pe 1 iunie 1946. In 1948, majoritatea politicienilor non-comunisti fusesera ori intemnitati, ori exilati sau executati.
Planul din martie 1945
Dorinta comunistilor sovietici de integrare mai rapida a Romaniei in sfera de influenta a URSS s-a concretizat prin asa-numitul plan din martie 1945, care avea drept scop distrugerea tuturor fundamentelor statului si inlocuirea lor cu altele de model sovietic. Acesta cuprindea un plan de comunizare a Romaniei pentru trei ani si doua planuri de dezvoltare a institutiilor comuniste, fiecare pe o perioada de cate 5 ani.[5]
Printre cele mai importante directive ale acestui plan se enumera asa-numitele cele zece porunci catre Ana Pauker:
Desavarsirea reformei agrare;
Inlocuirea armatei cu diviziile Avram Iancu si Tudor Vladimirescu;
Desfiintarea tuturor bancilor;
Desfiintarea gospodariilor taranesti si integrarea lor in sistemul colectivizat;
Abdicarea regelui;
Lichidarea firmelor de import-export care faceau afaceri cu tarile capitaliste;
Suprimarea partidelor istorice;
Infiintarea unei militii populare de tip NKVD;
Indreptarea populatiei rurale spre industrie;
Interzicerea intrarii in tara a cetatenilor straini, cu exceptia celor din zona de influenta a URSS.
Proclamarea Republicii Populare Romane
Actul de abdicare a regelui Mihai I
In 1947, Romania ramasese singura monarhie din Blocul rasaritean. La 30 decembrie 1947, regele Mihai I a fost obligat sa semneze actul de abdicare, prin santaj si amenintare cu forta. Comunistii au proclamat in aceeasi zi instaurarea Republicii Populare Romane. Acest act politic neconstitutional nu era expresia unei vointe populare, liber exprimate, ci rezultatul unui dictat al unui grup politic si anume cel al comunistilor, care urmareau de fapt aducerea tarii la starea de obedienta fata de Uniunea Sovietica si transformarea acesteia intr-un stat totalitar.
Pe 13 aprilie 1948 a fost promulgata noua constitutie republicana. Noua constitutie scotea in afara legii si pedepsea orice asociere care avea un „caracter fascist ori antidemocratic". Constitutia garanta libertatea presei, a cuvantului, de asociere, dar numai pentru „cei ce muncesc".
Primii ani ai statului comunist
Primii ani de guvernare comunista au fost marcati de numeroase schimbari de curs politic si de valuri succesive de arestari, datorita luptelor dintre diferitele factiuni aflate in lupta pentru putere. In acest timp, economia tarii era secatuita de societatile mixte SovRom, care se bucurau de dreptul de a exporta marfuri in URSS la preturile impuse de la Moscova. In toate ministerele erau plasati consilieri sovietici, care aveau puterea de decizie. In aceasta perioada a inceput infiltrarea de informatori ai serviciilor de securitate la toate nivelurile si in toate straturile sociale.
Baraganul si canalul Dunare-Marea Neagra, ca zone de trimitere in lagare de munca silnica intre 1951 si 1956[6]
In acelasi timp are loc si inregimentarea tarii la blocul militar sovietic. Astfel, la 4 februarie 1948 se semneaza asa-numitul Tratat de prietenie, colaborare si asistenta mutuala dintre Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste si Republica Populara Romana. Printre obiectivele declarate ale acestuia s-ar situa:[7]
apararea comuna impotriva „Germaniei sau oricarei alte puteri care ar putea fi asociata cu Germania, fie direct, fie in orice alt mod";
apararea impotriva „instigatorii unui nou razboi din lagarul imperialist se straduiesc sa creeze blocuri politice si militare indreptate impotriva statelor democrate".
Iata cum a fost prezentata in presa romana a vremii acest moment istoric: [8]
Pentru a se intari si mai legaturile noastre cu marea vecina dela rasarit, Dl Prim Ministru Dr. Petru Groza a plecat la Moscova pentru a pecetui un pact nou de prietenie, ajutorare si sprijin intre noi si Uniunea Republicilor Socialiste Sovietice. Republica Populara Romana a fost infatisata la aceasta mare sarbatoare a pacii de Domnii: Gh. Gheorghiu-Dej, Lotar Radaceanu, D-na Ana Pauker, Vasile Luca, Vladescu-Racoasa. Din partea U. R. S. S.-ului a fost de fata insusi Generalisimul I. V. Stalin, D. V. N. Molotov, A. I. Vasinschi, S. I. Kavtaradze si altii. Pactul cel nou aseaza atat viata noastra economica cat si cea politica pe fagasul prieteniei intre doua neamuri care vor pacea si nazuesc din toate puterile ca sa o tina. Dupa semnarea pactului, delegatia Republicei Populare Romane in frunte cu Dl Dr. Petru Groza s’a inapoiat in Tara, unde i s'a facut o foarte calduroasa primire de catre intreaga populatie.
In 1948, s-a trecut la primele masuri de colectivizare a agriculturii, care a devenit in scurta vreme un proces marcat de violente si abuzuri, de timp ce taranii instariti (declarati chiaburi) nu erau dornici sa-si predea in mod voluntar averea. Rezistenta taranilor a fost infranta prin batai, arestari si condamnari arbitrare sau prin deportare.
La data de 23 mai 1948 are loc ultima cedare teritoriala in favoarea Uniunii Sovietice: Eduard Mezincescu, in calitate de reprezentant al Ministerului Afacerilor Straine al Republicii Populare Romane, semneaza un proces-verbal secret de predare - primire, impreuna cu reprezentantul sovietic, N.P. Sutov, in urma caruia „Republica Populara Romana cedeaza Insula Serpilor statului vecin de la Rasarit", Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste.
Pe 11 iunie 1948 s-a trecut la nationalizarea tuturor intreprinderilor private mai importante din Romania.
La 17 iulie 1948, statul comunist roman a denuntat Concordatul cu Vaticanul. Comunistii romani, dupa exemplul lui Stalin[9], au lichidat Biserica Romana Unita cu Roma, Greco-Catolica[10], proclamand unirea ei cu Biserica Ortodoxa Romana.
In randul conducerii de partid din acea perioada isi manifestau existenta trei factiuni importante, toate de factura stalinista, diferentiate mai mult prin istoriile personale si prin prietenii personale decat prin diferente doctrinare:
Factiunea „moscovita", (Ana Pauker, Vasile Luca, Teohari Georgescu si altii), care petrecusera o buna parte a perioadei interbelice si cea a razboiului la Moscova;
Factiunea „comunistilor din inchisori", (Gheorghe Gheorghiu-Dej si alti tovarasi de detentie), care fusesera inchisi in inchisori si lagare in timpul razboiului;
Factiunea „comunistilor secretariatului", a stalinistilor moderati (Lucretiu Patrascanu si altii), care se ascunsesera in Romania in timpul perioadei antonesciene si care participasera la guvernele regale de dupa 23 august 1944.
Pana in cele din urma, cu sprijinul direct al lui Iosif Vissarionovici Stalin, si se pare ca in contextul general antisemit de la Kremlin (Ana Pauker, Vasile Luca si Teohari Georgescu erau evrei), Gheorghiu-Dej a castigat lupta pentru putere in interiorul partidului. Pauker si grupul sau au fost exclusi de la putere in 1952. Patrascanu, arestat inca din 1948, a fost judecat, condamnat la moarte si executat in 1954. In total 192.000 de membri de partid au fost epurati in acea perioada.
Epoca Gheorghiu-Dej
Gheorghe Gheorghiu-Dej, un stalinist dur, nu agrea reformele lui Nikita Hrusciov si procesul „destalinizare" initiat de acesta dupa 1956. Dej s-a opus realizarii obiectivelor economice controversate ale CAER-ului, prin care Romania ar fi fost transformata prin, profilare agricola, in „cosul de paine" al blocului sovietic, initiind in schimb un program energic de dezvoltare a industriei grele. Dej a inchis cele mai mari lagare de prizonieri politici, a abandonat lucrarile la Canalul Dunare-Marea Neagra, a desfiintat sistemul ratiilor de alimente si a crescut salariile muncitorilor.
Au fost luate de asemenea masuri pentru limitarea influentei culturii ruse in tara: limba rusa a incetat sa mai fie obiect obligatoriu de studiu in scolile de toate gradele, iar editura „Cartea Rusa" a fost inchisa.
Toate acestea, combinate cu resentimentele legate de ocuparea unor provincii istorice romanesti de sovietici (Bucovina de Nord, transformata in regiune a RSS Ucraineana si Basarabia in RSS Moldoveneasca si regiune a RSS Ucraineana), au condus in mod inevitabil Romania comunista pe un drum relativ independent si cu pronuntat caracter national.
Gheorghiu-Dej, un stalinist convins, considera ca regimul sovietic (devenit mai liberal) al lui Hrusciov ameninta indirect sa-i submineze autoritatea. Intr-un efort de intarire a pozitiei in tara, Dej a hotarat sa inceapa cooperarea externa cu toate statele, indiferent de sistemul economico-politic, atata vreme cat erau recunoscute principiile egalitatii internationale si ale neamestecului in afacerile interne. Aceasta politica a dus intre altele, si la strangerea legaturilor cu Republica Populara Chineza, care era de asemenea promotoare a autodeterminarii nationale.
In 1954, Gheorghiu-Dej a demisionat din functia de Prim secretar al Comitetului Central al partidului, dar a ramas premier al guvernului. S-a format in schimb un secretariat format din patru membri, unul dintre membri fiind Nicolae Ceausescu, secretariat care a controlat partidul timp de un an, pana cand Dej a reluat fraiele puterii. In ciuda noii politici de cooperare internationala, Romania a devenit membra a Pactului de la Varsovia in 1955, prin care s-a oficializat subordonarea unei mari parti a armatei nationale masinii militare sovietice (ocupatia militara sovietica in Romania a luat sfarsit in 1958). Mai tarziu, Romania a refuzat sa permita efectuarea de manevre militare ale trupelor Pactului de la Varsovia pe teritoriul romanesc si a limitat participarea propriilor militari la manevre pe teritoriul altor tari membre ale Pactului.
In 1956, premierul sovietic Nikita Hrusciov a denuntat politica predecesorului sau, Stalin, in discursul secret tinut in fata delegatilor la Congresul al XX-lea a Partidului Comunist al Uniunii Sovietice. Gheorghiu-Dej si conducerea Partidului Muncitoresc Roman i-au transformat pe Ana Pauker, Vasile Luca si Teohari Georgescu in principali raspunzatori ai exceselor comuniste trecute si au pretins ca partidul epurase deja elementele staliniste chiar din timpul vietii lui Stalin.
In octombrie 1956, conducatorii comunisti polonezi refuzasera sa cedeze in fata amenintarilor militare sovietice de interventie militara in afacerile interne si refuzasera sa instaleze in fruntea partidului un birou politic mai obedient. Cateva saptamani mai tarziu, Partidul Comunist din Ungaria s-a dezintegrat practic in timpul unei mari revolutii populare, lipsita de succes. Sfidarea poloneza si rascoala populara maghiara i-a inspirat pe studentii si muncitorii romani sa demonstreze in universitati si in orasele industriale in favoarea unei mai mari libertati, a unor conditii de viata mai bune si pentru incetarea dominatiei sovietice. Temandu-se ca revolta maghiara poate incita proprii cetateni de etnie maghiara sa se revolte, Dej a sprijinit pregatirile pentru o interventie sovietica la Budapesta, iar Armata Rosie si-a intarit prezenta in Romania, in special de-a lungul granitei de vest a tarii. In Romania, revoltele populare s-au dovedit fragmentare si usor de controlat, in schimb, in Ungaria, situatia nu a putut fi stapanita decat dupa interventia in forta a armatei sovietice.
Dupa revolutia din 1956, Gheorghiu-Dej a cooperat strans cu noul conducator comunist maghiar de la Budapesta, Janos Kadar. Desi initial Romania il primise pe teritoriul ei pe Imre Nagy, fostul premier reformator maghiar exilat, in cele din urma a fost nevoita sa-l cedeze autoritatilor comuniste conduse de Kadar, de la Budapesta, pentru a fi judecat si mai apoi executat. Kadar a renuntat la pretentiile Ungariei[necesita citare] asupra Transilvaniei si i-a denuntat pe ungurii transilvani care sprijinisera revolutia[necesita citare], etichetandu-i ca sovini si iredentisti.
Pe plan international, in anul 1958, s-a reusit pe cale diplomatica, retragerea trupelor Armatei Rosii din Romania, acest fapt fiind implinit si prin aportul lui Bodnaras, care, dupa unele pareri neoficiale [necesita citare] l-ar fi influentat la Cotnari pe Nikita Hrusciov si ar fi folosit acest prilej pentru a obtine retragerea dorita de romani.
Pe plan intern, guvernul roman a luat masuri pentru potolirea nemultumirilor populare prin reducerea investitiilor in industria grea, cresterea productiei de bunuri de larg consum, descentralizarea conducerii economice, cresterea veniturilor populatiei si introducerea unor elemente de autoconducere muncitoreasca. Autoritatile au renuntat la sistemul cotelor obligatorii impuse producatorilor agricoli privati, dar a accelerat programul de colectivizare a agriculturii pe la mijlocul deceniului al saselea, folosindu-se totusi de metode mai putin brutale decat pana atunci. In 1962, guvernul a declarat incheiat procesul de colectivizare, in acel moment, 77% din terenul arabil fiind in posesia cooperativelor agricole de productie (CAP) si a intreprinderilor agricole de stat (IAS).
In ciuda afirmatiilor lui Gheorghiu-Dej cu privire la epurarea partidului de elementele staliniste, el a ramas susceptibil la atacurile din partea dusmanilor politici, data fiind complicitatea lui evidenta la toate abuzurile din perioade 1944–1953. La o plenara a Partidului Muncitoresc Roman din 1956, Miron Constantinescu si Iosif Chisinevschi, amandoi membri ai Biroului Politic si vicepremieri, l-au criticat pe Gheorghiu-Dej. Constantinescu, care era adeptul liberalizarii de tip hrusciovist, reprezenta o amenintare speciala pentru Gheorghiu-Dej, deoarece se bucura de legaturi foarte bune la Moscova. Partidul Muncitoresc Roman i-a epurat pe Constantinescu si Chisinevschi in 1957, denuntandu-i pe amandoi ca fiind stalinisti si acuzandu-i de complicitate cu Ana Pauker. Pana la urma, Gheorghiu-Dej a reusit sa scape de toti concurentii politici, care i-ar fi amenintat pozitia de lider al partidului. Ceausescu l-a inlocuit pe Constantinescu in functia de sef al serviciului de cadre al PMR, o pozitie care se va dovedi foarte folositoare in pregatirea viitoarei sale ascensiuni.
Gheorghiu-Dej nu a reusit sa ajunga la o intelegere acceptabila cu liderii Ungariei in problema Transilvaniei. Gheorghiu-Dej a luat doua masuri pentru a incerca rezolvarea problemei minoritatii maghiare din Romania: a arestat lideri ai Alianta Populara Maghiara pe de-o parte, dar a infiintat Regiunea Mures Autonoma Maghiara in zonele locuite compact de secui in sud-estul Transilvaniei.
Evreii Romaniei, care au supravietuit in Romania in mare parte anilor Holocaustului nazist german, au primit cu usurare stirea schimbarii proaliate de la 23 august 1944 si a sfarsitului aliantei dintre Romania si Germania nazista si a prezentei trupelor hitleriste in tara. Odata cu consolidarea dominatiei comuniste si a perspectivelor de limitare si apoi reprimare a drepturilor omului, ale trecerii la economia si regimul de dictatura de tip sovietic, majoritatea evreilor romani, atrasa tot mai mult de ideologia sionista a autodeterminarii politice si economice in Palestina a inceput sa-si lege viitorul de emigrarea in noul stat evreiesc Israel, care a luat nastere in mai 1948. Emigrarea in masa a avut loc, dupa voia capricioasa a noii stapaniri, intr-un ritm variat la sfarsitul deceniului al cincilea si apoi in a doua jumatate a deceniului al saselea, in paralel cu numeroase sicane si cu represiunea dura de catre regim a miscarii sioniste. O minoritate care a avut la inceputul regimului lui Dej o atitudine favorabila comunismului roman, ca reactie la antisemitismul care culminase in anii 1940-1944, a ramas in tara. Totusi, pe la sfarsitul deceniului al saselea, si din randurile acesteia cei mai multi au devenit dezamagiti de discriminarea din partidul comunist si de sistemul de guvernare, si au emigrat, mai ales in Israel, in deceniile al saptelea si al optulea (1960-1980).
Populatia germana, care in primii ani ai noului regim, a fost incercata greu de deportarile in URSS si Baragan, a obtinut si ea posibiltatea de a scapa de vitregia dictaturii de tip sovietic si de a emigra, nu fara dificultati, in Germania de Vest mai ales in anii '60-'70, tot intr-un ritm stabilit dupa bunul plac al autoritatilor.
Persecutiile, lagarele de munca si rezistenta anticomunista
Articole principale: Miscarea de rezistenta anticomunista, Deportarile in Baragan, Experimentul Pitesti, Memorialul Sighet si Memorialul Durerii.
Odata cu ocuparea tarii de catre armatele sovietice in 1945 a fost declansat un proces de persecutare a dusmanilor reali, inchipuiti sau suspectati ai comunistilor. In ciuda statutului de aliat al Romaniei in lupta impotriva Germaniei Naziste („de facto" din 23 august 1944, „de jure" din 12 septembrie), fortele sovietice s-au comportat ca armate de ocupatie intr-o tara dusmana inclusiv dupa armistitiul din 12 septembrie si chiar dupa data de 6 martie 1945 cand comunistii au preluat puterea, arestand practic pe oricine era considerat „fascist" ori „antisovietic".
La scurta vreme dupa ocupatia sovietica, etnicii germani, care locuiau in Romania de peste 800 de ani, au fost deportati la munca la minele de carbuni din regiunea Donbas. In ciuda protestelor regelui, care atragea atentia asupra acestei incalcari a dreptului international, peste 70.000 de barbati si femei de etnie germana au fost fortati sa-si paraseasca satele si orasele, inca din 1945, mai inainte chiar ca razboiul sa se termine. Germanii au fost incarcati in vagoane de transportat vite si au fost obligati sa munceasca in mine sovietice pentru perioade de pana la 10 ani ca „reparatii de razboi". Dupa unele estimari, unul din cinci germani deportati la munca in URSS a murit din cauza bolilor, accidentelor sau malnutritiei.
Cu cat regimul comunist devenea mai sigur pe sine, numarul de arestari a crescut. Victimele prigoanei comuniste proveneau din toate straturile societatii romanesti : intelectualii, profesorii, functionarii statului monarhic, gradatii din fortele militare, politistii, juristii, profesiunile liberale, clericii, fostii membri ai altor partide politice (inclusiv cele cu vederi de stanga), fostii patroni si proprietari de pamanturi (inclusiv cei care le cultivau ei-insisi, socotiti „chiaburi") si in general orice persoana care s-ar fi putut alatura nucleelor rezistentei anticomuniste. Aceste categorii formau in perioada 1948-60 patura denumita in mod curent a „fostilor", care isi pierdusera atat libertatile cetatenesti, cat si sursele de venituri si nu rareori locuintele, ducand o viata deosebit de anevoioasa prin apartamente colective, garsoniere, poduri sau pivnite, supravietuind numai cu ajutorul familiei sau vecinilor ; cele mai vulnerabile s-au dovedit persoanele care apartinusera elitei interbelice, supravegheate in mod deosebit de Securitate. Multi dintre acesti „fosti" au murit prematur din cauza lipsei de conditii sanitare, de medicamente, de incalzire sau din malnutritie.
Republica Socialista Romania, Impartirea administrativ-teritoriala, 1966.
Inchisorile deja existente au fost umplute cu detinuti politici, fiind infiintata o retea noua de lagare de munca si de inchisori dupa modelul Gulagului sovietic. Au fost infiintate lagare de munca la minele de plumb si in Delta Dunarii, iar proiectul de construire a Canalului Dunarea-Marea Neagra a fost folosit ca pretext pentru construirea unui sir de lagare de munca denumit in mod curent „Canalul". A fi „trimis la Canal" sau in inchisorile cu sinistra faima precum cele din Sighet, Gherla, Pitesti si Aiud, era in acea perioada groaza oricarui cetatean obisnuit. Intimidarea sa incepea tocmai cu folosirea, de catre agentii regimului comunist, a apelativului „cetatene, cetateana", prevestitor de suspiciune, anchete si referate impotriva sa, in loc de „tovarase, tovarasa" (apelativul „domnule, doamna" mai era folosit neoficial de populatie, dar autoritatile nu-l foloseau decat pentru cetatenii straini ai tarilor ne-comuniste).
Inchisoarea de la Pitesti a fost centrul unuia dintre cele mai crude „experimente" comuniste. Acesta a implicat tortura psihologica si fizica, care viza ingenuncherea totala a individului. Telul final al experimentului era fortarea prizonierilor sa „marturiseasca" infaptuirea unor crime imaginare si sa se autodenunte sau sa denunte pe altii, prelungindu-si astfel pedepsele privative de libertate. Unul din efectele acestui tratament a fost comiterea unui mare numar de sinucideri, ceea ce a dus in cele din urma la oprirea lui.
Printre masurile in gen stalinist luate de guvernul comunist s-au numarat deportarile de tarani din Banat in Baragan, actiune inceputa pe 18 iunie 1951. Aproximativ 45.000 de oameni au avut la dispozitie doua ore pentru a-si strange bagajele, dupa care au fost incarcati in vagoane pentru vite si, sub paza militara stricta, au fost „colonizati" pe pamanturile intelenite din estul Baraganului. Aceasta tactica era conceputa sa intimideze restul taranilor in vederea desavarsirii procesului de colectivizare. Multi deportati s-au reintors la vetrele lor in urmatorii 5 ani, pana in 1956, dar unii au ramas in satele nou infiintate.
Rezistenta anticomunista a avut o forma organizata, multi oameni opunandu-se regimului comunist cu arma in mana, formand grupuri de partizani de 10 – 40 de luptatori. Ei atacau posturile de militie sau activistii comunisti locali sau executau sabotaje. Printre cei mai renumiti partizani anticomunisti s-au numarat Ion Gavrila Ogoranu, Spiru Blanaru, Teodor Susman, Elisabeta Rizea din Nucsoara, Toma Arnautoiu si Gheorghe Arsenescu. In ciuda marelui numar de soldati ai trupelor de securitate sau ai armatei, rezistenta armata a continuat in munti pana la inceputul deceniului al saptelea, ultimii lideri ai partizanilor fiind capturati in 1974.
O alta forma a rezistentei anticomuniste, neviolenta de aceasta data, a fost miscarea studenteasca din Bucuresti din 1956. Ecourile revoltei anticomuniste de la Budapesta s-au resimtit in toata Europa Rasariteana. In mai multe centre universitare au avut loc manifestari de protest, urmate de masuri de reprimare din partea autoritatilor, arestari si exmatriculari.
Cea mai bine organizata miscare studenteasca a fost cea din Timisoara, unde au fost si cele mai multe arestari. In Bucuresti si Cluj, au fost formate unele grupuri organizate care au incercat sa se alieze cu miscarea anticomunista maghiara si sa-si coordoneze miscarile. Reactia autoritatilor a fost imediata: studentii au fost arestati, suspendati de la cursuri, unii dintre profesori au fost concediati si au fost infiintate noi organizatii care sa supervizeze activitatile studentilor.
La 4 decembrie 1957, Nicolae Ceausescu, avand gradul de general-locotenent de armata (fiind seful Directiei Superioare Politice a Armatei si adjunct al Ministrului Fortelor Armate), a condus unitatile militare care au inabusit rascoala taranilor din Vadu Rosca (jud. Vrancea) care se impotriveau colectivizarii fortate. Cu aceasta ocazie, au fost ucisi 9 tarani (Aurel Dimofte, Ionut Cristea, Ion Arcan, Dumitru Craciun, Toader Craciun, Stroie Craciun, Dumitru Marin, Marin Mihai, Dana Radu), si alti 10 au fost raniti. 18 tarani au fost intemnitati pentru „rebeliune" si „uneltire contra ordinei sociale". Dupa datele PMR-ului, intre 1949-1952 au avut loc peste 80.000 de arestari de tarani, dintre care 30.000 finalizate cu sentinte de inchisoare
Semnaleaza o problema
Afiseaza playlist (total video: 0)
Prin utilizarea serviciilor noastre, iti exprimi acordul cu privire la faptul ca folosim module cookie in vederea analizarii traficului si a furnizarii de publicitate.