Astazi, avem uneori perceptia ca Romania perioadei socialiste ar fi fost un stat al muncii, ordonat si disciplinat. Santierele Canalului Dunare-Marea Neagra, cea mai grandioasa constructie romaneasca, ne descopera multe intamplari uluitoare si tragice, care dovedesc exact contrariul.
Canalul Dunare-Marea Neagra a produs intre anii 1975 si 1987 peste 1.400 de accidente mortale. Nu trecea nici macar o zi fara victime umane! Cazurile au fost trecute sub tacere, vietile oamenilor contand prea putin pentru regim. Pe langa cadavre, Canalul Dunare-Marea Neagra ascunde multe alte intamplari tragice.
Munca la Canal presupunea excavarea si transportul unor cantitati imense de pamant si piatra. Uneori chiar sistemul de plata determina risipa si hotia. Mare parte din motorina era aruncata pe camp sau in valea Carasului. Insa, pentru a corespunde consumului de combustibil, si cantitatea de pamant excavata trebuia umflata corespunzator. Toti cei implicati aveau de castigat.
Nerespectarea normelor de protectie a muncii, alcoolismul, furturile de combustibil, raportarile false de productie, toate asigurau unor categorii de muncitori venituri substantiale, din care o buna parte ajungea la sefi si la supraveghetori. Fiecare isi lua partea si toti taceau in cor ca sa nu-l supere pe „Tovarasul".
Dar furturile nu erau marea problema a Canalului, ci mai degraba o traditie. Principala problema era una tragica: accidentele mortale de munca. Vaduve, orfani, parinti indoliati, familii lovite cumplit, de care nu-i pasa nimanui. Nici „tovarasilor", nici „organelor".
In anul 1988, dupa inaugurarea ambelor brate ale Canalului, un important sef cu protectia muncii aproxima la 1400-1500 numarul de lucratori morti in accidente de munca. Civili si militari. O medie de aproape zece pe luna. Unii oameni se tem si astazi sa fie filmati cand vorbesc despre aceste lucruri.