“M-au dezbracat, mi-au bagat in gura, cu coada lingurii, obielele murdare, umplandu-ma de sange, mi-au legat cu o funie mainile la spate si cu alta funie picioarele. Ce a urmat nu se poate descrie… bataie in cap, pentru indobitocire; bataie in fata, pentru desfigurare; mii de lovituri in spate, sub coaste, in plex, in talpi. Zeci de lesinuri si iar de la capat, ore intregi, iar ochiul de vizeta veghea, veghea mereu. Mi-au zdrobit oasele, plamanii, ficatul
, jucau incaltati pe oasele mele, pe plamanii mei." – Eugen Magirescu, supravietuitor al experimentului Pitesti.
Alexandr Soljenitin – laureat al Premiului Nobel pentru Literatura in 1970 – considera ca experimentul de la Pitesti este “cea mai teribila barbarie a lumii contemporane".
Ceea ce n-a ajuns inca la cunostinta tuturor este ca in Arhipeleagul romanesc a existat o insula a ororii absolute, cum alta n-a mai fost in intreaga geografie penitenciara comunista: inchisoarea de la Pitesti. – Virgil Ierunca in cartea sa Fenomenul Pitesti
In anii 1949-1951, distrugerea elitelor societatii era pe cale de a se infaptui: intelectualii, diplomatii, preotii, militarii, magistratii, politistii, oamenii politici ai vechiului “regim burghezo-mosieresc" erau in inchisori, taranii cei mai gospodari erau deportati in coloniile de munca fortata. Tuturor impreuna si fiecaruia in parte li se aplica eticheta de “dusman al poporului".
Mai ramasesera tinerii, o forta sociala imprevizibila si care trebuia sa fie anihilata. Pentru ei a fost inventat experimentul de la Pitesti, denumit de Securitate “reeducare". Metodele cele mai barbare de tortura psihica au fost aplicate asupra tinerilor detinuti “recalcitranti", cu scopul de a-i face sa se umileasca reciproc, sa se maltrateze (fizic si psihic) reciproc. Victimele sunt transformate in calai, detinutii sunt torturati chiar de prietenii lor, de colegii lor de suferinta. Scopul: “reeducarea" prin distrugerea fizica si psihica, transformarea tinerilor in atei, in delatori ai prietenilor lor. (Sursa)