La 16 septembrie 1950, la Festivalul de la Besancon, Dinu Lipatti sustinea ultimul sau recital dinaintea plecarii definitive din aceasta lume. Cei care au fost atunci prezenti au pastrat in memorie un moment cu o incarcatura profund emotionala. Dinu Lipatti era bolnav, foarte slabit, fiindca in acea dimineata suferise o noua criza, era asadar incert daca artistul isi va putea sustine solicitantul program.
Ceea ce parea a fi aproape imposibil s-a transformat intr-o demonstratie de „magie": Dinu Lipatti a cantat ca niciodata, indreptatind criticii sa-i numeasca recitalul „cantecul sau de lebada". La final, a oferit publicului un testament muzical simbolic, coralul sau preferat de Johann Sebastian Bach.
Acest ultim moment public din viata sa constituie subiectul de la care a pornit regizorul francez