Din aceeasi categorie
|
Muzeul Satului Bucuresti 1.078 vizite - 0 comentarii adaugat de Cozana |
||||||||||||||||||
|
Muzeul National (Rijksmuseum)-1 1.309 vizite - 0 comentarii adaugat de Cozana |
||||||||||||||||||
|
Muzeul National al Satului „Dimitrie Gusti" 804 vizite - 0 comentarii adaugat de Cozana |
||||||||||||||||||
|
Muzeul National de Arheologie, Atena 1.365 vizite - 0 comentarii adaugat de Cozana |
||||||||||||||||||
|
Muzeul National Secuiesc, Sfantu Gheorghe 1.364 vizite - 0 comentarii adaugat de Cozana |
||||||||||||||||||
|
Muzeul Literaturii Romane din Bucuresti 1.645 vizite - 0 comentarii adaugat de Cozana |
||||||||||||||||||
|
Satul de demult 248 vizite - 0 comentarii adaugat de Cozana |
||||||||||||||||||
|
Muzeul National (Rijksmuseum)-2 1.306 vizite - 0 comentarii adaugat de Cozana |
||||||||||||||||||
|
Muzeul National (Rijksmuseum)-4 1.009 vizite - 0 comentarii adaugat de Cozana |
||||||||||||||||||
|
„EU, EMINESCU“ 183 vizite - 0 comentarii adaugat de Cozana |
||||||||||||||||||
AnuntulVideo >>
Cinema >> Stiinta, documentare
Istoria Muzeul National al Satului „Dimitrie Gusti"
| Adaugat de Cozana | 24.02.2020 |  Adauga
la favorite |
320 vizualizari Nota film: 0 / 5 (0 voturi ) |
|||||||||
Sterge
din favoriteMuzeul National al Satului „Dimitrie Gusti" este denumirea atribuita prin Hotararea Guvernului Romaniei nr. 742/2003, art. 18 lit. institutiei ce purta numele de Muzeul Satului, o creatie a folcloristului si sociologului Dimitrie Gusti. Muzeul a fost inaugurat la 10 mai 1936, in prezenta regelui Carol al II-lea al Romaniei, iar pentru public, pe 17 mai 1936,[2] fiind in prezent una dintre cele mai mari atractii turistice ale Bucurestiului.
Motivatia amenajarii muzeului a fost importanta satului in cultura Romaniei, o tara in care, chiar si la inceputul secolului al XX-lea, mult dupa Revolutia Industriala, cea mai mare parte a populatiei traia la tara. Planurile de amplasament au fost executate de scriitorul, dramaturgul, regizorul si scenograful Victor Ion Popa, iar fondurile financiare necesare au fost puse la dispozitie de Fundatia Culturala Regala.
Placa memoriala de la Muzeul Satului, care aminteste de crearea Parcului Regele Mihai, sub domnia MS Regelui Carol al II-lea.
Pentru a construi Muzeul Satului pe care Dimitrie Gusti obisnuia sa il numeasca „sunetul trist al clopotelor istoriei Romaniei", casele au fost dezasamblate, bucata cu bucata, transportate cu trenul, caruta sau cu barca pana la Bucuresti unde au fost asamblate la loc pe suprafata muzeului de astazi aflata pe malul lacului Herastrau. Cea mai veche casa este construita in secolul al XVII-lea, iar cea mai recenta apartine secolului al XX-lea. Casele din regiunile de deal si din regiunile de munte sunt deosebite de cele din zona de campie prin fundatia inalta, cele de la ses fiind majoritatea cu fundatii joase, cele provenite din zonele unde invadau dusmanii des fiind jumatate ingropate in pamant.
De-a lungul istoriei, muzeul a fost deteriorat, in anii celui de al Doilea Razboi Mondial de prezenta unor refugiati din Basarabia, apoi in 1997 si 2002 de doua incendii, dar a continuat sa-si extinda exponatele, cea mai recenta aripa a muzeului fiind deschisa in 2016.
In Romania, ideea crearii unui muzeu in aer liber se infiripa inca din cea de-a doua jumatate a secolului al XIX-lea. In 1867, Alexandru Odobescu, eminent om de cultura, a propus prezentarea, in cadrul Expozitiei Universale de la Paris, intr-un pavilion special amenajat, a unor monumente de arhitectura populara. Ceva mai tarziu, savantul Alexandru Tzigara-Samurcas avea sa preconizeze aducerea in Muzeul Etnografic, de Arta Nationala, Arta Decorativa si Arta Industriala din Bucuresti, infiintat de el in 1906, a unor „gospodarii autentice si complete din toate regiunile mai insemnate locuite de romani". Proiectul sau se va concretiza prin expunerea, in 1909, in acest muzeu, a casei „Ceauru" din zona Gorj. Toate aceste initiative au constituit premisele intemeierii celor dintai muzee etnografice in aer liber din Romania: Muzeul Etnografic al Transilvaniei din Parcul Hoia, de la Cluj, cu specific regional, si Muzeul National al Satului „Dimitrie Gusti" din Bucuresti, cu caracter national.
Ducand mai departe aceasta idee, intre anii 1925–1935, Universitatea din Bucuresti, Catedra de sociologie, a organizat o serie de cercetari monografice interdisciplinare in sate din diferite regiuni ale tarii, incheiate de fiecare data cu o expozitie temporara: 1925 Goicea-Dolj, 1926 Rusetu-Braila, 1927 Nereju-Vrancea, 1928 Fundu Moldovei, 1929, 1932 Dragus-Fagaras, 1930 Runcu-Gorj, 1931 Cornova-Basarabia. Pe masura obtinerii de noi rezultate in cercetare, prof. Dimitrie Gusti si-a dat seama ca expozitiile temporare organizate la seminarul de sociologie aveau un caracter de improvizatie care nu serveau la demonstrarea ideilor sale, si a propus organizarea Muzeului Satului Romanesc din Bucuresti.
La infaptuirea si concretizarea acestei idei si-a adus contributia un grup de specialisti care au coordonat cercetarile monografice: Henri H. Stahl, Victor Ion Popa, Mihai Pop, Mac Constantinescu, Traian Herseni etc. Preocupat de gasirea unui teren potrivit pentru organizarea viitorului muzeu, profesorul Dimitrie Gusti si colaboratorii sai apropiati au acceptat propunerea primariei Municipiului Bucuresti de a-l organiza in Parcul National Carol al II-lea (astazi Parcul Regele Mihai), pe o suprafata de 4.500 de metri patrati, la marginea Lacului Baneasa. Lucrarile pentru amenajarea terenului au inceput in luna martie a anului 1936.
Fundatia Culturala Regala „Principele Carol" a sustinut moral si material proiectul. Pe parcursul lucrarilor, regele a vizitat de patru ori santierul, fiind dornic ca deschiderea Muzeului sa aiba loc la data stabilita, cand se sarbatorea si implinirea a 70 de ani de la intemeierea dinastiei regale a Romaniei. Constructiile, selectate in timpul cercetarilor dupa criteriul reprezentativitatii, au fost demontate si aduse la Bucuresti in 56 de vagoane de tren. Odata cu materialele de constructie, au sosit si 130 de mesteri, cunoscatori ai tehnicilor traditionale de lucru, care urmau sa refaca monumentele intr-un timp scurt. La intrarea in Muzeul Satului, o placa memoriala aminteste de marile lucrari hidrotehnice care s-au facut, sub domnia regelui Carol al II-lea al Romaniei, pentru crearea actualului Parc Regele Mihai si a intregii zone verzi din nordul Capitalei, in anii 1932–1937, sub conducerea inginerului Nicolae Caranfil. Textul spune: „Sub domnia Regelui nostru Carol II, Primarii Capitalei fiind Dem Dobrescu, Al. Donescu, in anii 1932–1937 s’a facut asanarea mlastinelor Colentinei, infaptuindu-se lacurile Baneasa, Herastrau, Floreasca, prin mari lucrari la Buftea, precum si derivarea de ape din raul Ialomita la Bilciuresti, ca sa insanatoseasca Capitala Tarii si sa o infrumoseteze. Aceasta lucrare a fost facuta de Uzinele Comunale Bucuresti, Director Gen. fiind ing. Nicolae Caranfil."
Deschiderea oficiala a Muzeului Satului a avut loc la 10 mai 1936, in prezenta regelui Carol al II-lea, iar pentru public, cu o saptamana mai tarziu, pe 17 mai 1936.
In perioada cuprinsa intre anii 1950–1970, s-a constituit un corp de specialisti, s-au efectuat campanii ample de cercetare pe teren soldate cu identificarea de noi monumente si cresterea patrimoniului, s-a inceput organizarea evidentei stiintifice, au fost publicate ghiduri si lucrari de specialitate etc.. In anul 1978, Muzeul Satului fuzioneaza cu Muzeul de Arta Populara al R.S.R., sub titulatura de Muzeul Satului si de Arta Populara al R. S. R.. El va functiona ca atare pana in martie 1990. A urmat o perioada dificila, care a durat pana in anul 1990, cand Muzeul Satului s-a aflat din nou in dificultate, din cauza ideii conducerii tarii ca satul ar reprezenta un stadiu de inapoiere si, ca atare, ca Muzeul ar trebui desfiintat. Un numar insemnat de oameni de cultura, specialisti din diferite domenii si chiar politicieni, precum si personalul muzeului, au facut insa tot ce le-a stat in putere pentru a tergiversa desfiintarea.
Dupa ce regimul comunist a fost inlaturat in 1989, a inceput o noua etapa in dezvoltarea Muzeului Satului, caracterizata prin extinderea teritoriului, efectuarea de restaurari masive, completarea patrimoniului cu noi monumente, organizarea de expozitii, publicarea de studii. Intr-un incendiu care a avut loc pe 5 septembrie 1997 au fost distruse 5 gospodarii din totalul de 42 ale muzeului. Atunci au ars gospodarii din secolele al XVI-lea–al XVIII-lea din satele Berbesti-Maramures (secolul al XVIII-lea), Surdesti-Maramures (secolul al XVIII-lea), Cherelus-Arad (secolul al XVIII-lea), Dragus-Brasov si Dumitra-Alba (ambele secolul al XVI-lea)
e 20 februarie 2002, dupa amiaza, in jurul orei 15:30, la Muzeul Satului din Bucuresti a izbucnit un alt incendiu devastator, care s-a extins rapid din cauza vantului extrem de puternic si a secetei, afectand obiective etnografice din zona de nord a muzeului, la limita dintre sectoarele dedicate zonelor etnografice Moldova si Dobrogea.[8] Peste 70 de pompieri militari din cadrul Brigazii „Dealul Spirii" au intervenit, fiind alertati in jurul orei 15:40. Desi au actionat cu 15 masini de lupta, pompierii au reusit sa stinga incendiul dupa mai bine de o ora, din cauza vantului puternic si a lemnului uscat.[9] Prin eforturile intregului colectiv al muzeului, prin sprijinul unor muzee din tara si prin sustinerea financiara a Ministerului Culturii si Cultelor precum si a unor sponsori, lucrarile de restaurare, efectuate la constructiile care au avut de suferit de pe urma dezastrului, au fost finalizate intr-un termen relativ scurt, iar o parte dintre monumente au fost redate circuitului de vizitare.
In 2016, muzeul s-a extins intr-o noua aripa, pe o arie de 3,5 ha, in apropierea Palatului Elisabeta, cuprinzand 30 de noi monumente la care se lucrase in cei zece ani anteriori.[10] Noua aripa cuprinde exponate diverse, inclusiv un salon de dans, locuinte ale mestesugarilor, cum ar fi o casa de apicultor si o cabana de padurar din Valea Doftanei-Prahova; si case ale minoritatilor etnice, cum ar fi o casa evreiasca din Maramures si una saseasca din zona Sibiulu
Motivatia amenajarii muzeului a fost importanta satului in cultura Romaniei, o tara in care, chiar si la inceputul secolului al XX-lea, mult dupa Revolutia Industriala, cea mai mare parte a populatiei traia la tara. Planurile de amplasament au fost executate de scriitorul, dramaturgul, regizorul si scenograful Victor Ion Popa, iar fondurile financiare necesare au fost puse la dispozitie de Fundatia Culturala Regala.
Placa memoriala de la Muzeul Satului, care aminteste de crearea Parcului Regele Mihai, sub domnia MS Regelui Carol al II-lea.
Pentru a construi Muzeul Satului pe care Dimitrie Gusti obisnuia sa il numeasca „sunetul trist al clopotelor istoriei Romaniei", casele au fost dezasamblate, bucata cu bucata, transportate cu trenul, caruta sau cu barca pana la Bucuresti unde au fost asamblate la loc pe suprafata muzeului de astazi aflata pe malul lacului Herastrau. Cea mai veche casa este construita in secolul al XVII-lea, iar cea mai recenta apartine secolului al XX-lea. Casele din regiunile de deal si din regiunile de munte sunt deosebite de cele din zona de campie prin fundatia inalta, cele de la ses fiind majoritatea cu fundatii joase, cele provenite din zonele unde invadau dusmanii des fiind jumatate ingropate in pamant.
De-a lungul istoriei, muzeul a fost deteriorat, in anii celui de al Doilea Razboi Mondial de prezenta unor refugiati din Basarabia, apoi in 1997 si 2002 de doua incendii, dar a continuat sa-si extinda exponatele, cea mai recenta aripa a muzeului fiind deschisa in 2016.
In Romania, ideea crearii unui muzeu in aer liber se infiripa inca din cea de-a doua jumatate a secolului al XIX-lea. In 1867, Alexandru Odobescu, eminent om de cultura, a propus prezentarea, in cadrul Expozitiei Universale de la Paris, intr-un pavilion special amenajat, a unor monumente de arhitectura populara. Ceva mai tarziu, savantul Alexandru Tzigara-Samurcas avea sa preconizeze aducerea in Muzeul Etnografic, de Arta Nationala, Arta Decorativa si Arta Industriala din Bucuresti, infiintat de el in 1906, a unor „gospodarii autentice si complete din toate regiunile mai insemnate locuite de romani". Proiectul sau se va concretiza prin expunerea, in 1909, in acest muzeu, a casei „Ceauru" din zona Gorj. Toate aceste initiative au constituit premisele intemeierii celor dintai muzee etnografice in aer liber din Romania: Muzeul Etnografic al Transilvaniei din Parcul Hoia, de la Cluj, cu specific regional, si Muzeul National al Satului „Dimitrie Gusti" din Bucuresti, cu caracter national.
Ducand mai departe aceasta idee, intre anii 1925–1935, Universitatea din Bucuresti, Catedra de sociologie, a organizat o serie de cercetari monografice interdisciplinare in sate din diferite regiuni ale tarii, incheiate de fiecare data cu o expozitie temporara: 1925 Goicea-Dolj, 1926 Rusetu-Braila, 1927 Nereju-Vrancea, 1928 Fundu Moldovei, 1929, 1932 Dragus-Fagaras, 1930 Runcu-Gorj, 1931 Cornova-Basarabia. Pe masura obtinerii de noi rezultate in cercetare, prof. Dimitrie Gusti si-a dat seama ca expozitiile temporare organizate la seminarul de sociologie aveau un caracter de improvizatie care nu serveau la demonstrarea ideilor sale, si a propus organizarea Muzeului Satului Romanesc din Bucuresti.
La infaptuirea si concretizarea acestei idei si-a adus contributia un grup de specialisti care au coordonat cercetarile monografice: Henri H. Stahl, Victor Ion Popa, Mihai Pop, Mac Constantinescu, Traian Herseni etc. Preocupat de gasirea unui teren potrivit pentru organizarea viitorului muzeu, profesorul Dimitrie Gusti si colaboratorii sai apropiati au acceptat propunerea primariei Municipiului Bucuresti de a-l organiza in Parcul National Carol al II-lea (astazi Parcul Regele Mihai), pe o suprafata de 4.500 de metri patrati, la marginea Lacului Baneasa. Lucrarile pentru amenajarea terenului au inceput in luna martie a anului 1936.
Fundatia Culturala Regala „Principele Carol" a sustinut moral si material proiectul. Pe parcursul lucrarilor, regele a vizitat de patru ori santierul, fiind dornic ca deschiderea Muzeului sa aiba loc la data stabilita, cand se sarbatorea si implinirea a 70 de ani de la intemeierea dinastiei regale a Romaniei. Constructiile, selectate in timpul cercetarilor dupa criteriul reprezentativitatii, au fost demontate si aduse la Bucuresti in 56 de vagoane de tren. Odata cu materialele de constructie, au sosit si 130 de mesteri, cunoscatori ai tehnicilor traditionale de lucru, care urmau sa refaca monumentele intr-un timp scurt. La intrarea in Muzeul Satului, o placa memoriala aminteste de marile lucrari hidrotehnice care s-au facut, sub domnia regelui Carol al II-lea al Romaniei, pentru crearea actualului Parc Regele Mihai si a intregii zone verzi din nordul Capitalei, in anii 1932–1937, sub conducerea inginerului Nicolae Caranfil. Textul spune: „Sub domnia Regelui nostru Carol II, Primarii Capitalei fiind Dem Dobrescu, Al. Donescu, in anii 1932–1937 s’a facut asanarea mlastinelor Colentinei, infaptuindu-se lacurile Baneasa, Herastrau, Floreasca, prin mari lucrari la Buftea, precum si derivarea de ape din raul Ialomita la Bilciuresti, ca sa insanatoseasca Capitala Tarii si sa o infrumoseteze. Aceasta lucrare a fost facuta de Uzinele Comunale Bucuresti, Director Gen. fiind ing. Nicolae Caranfil."
Deschiderea oficiala a Muzeului Satului a avut loc la 10 mai 1936, in prezenta regelui Carol al II-lea, iar pentru public, cu o saptamana mai tarziu, pe 17 mai 1936.
In perioada cuprinsa intre anii 1950–1970, s-a constituit un corp de specialisti, s-au efectuat campanii ample de cercetare pe teren soldate cu identificarea de noi monumente si cresterea patrimoniului, s-a inceput organizarea evidentei stiintifice, au fost publicate ghiduri si lucrari de specialitate etc.. In anul 1978, Muzeul Satului fuzioneaza cu Muzeul de Arta Populara al R.S.R., sub titulatura de Muzeul Satului si de Arta Populara al R. S. R.. El va functiona ca atare pana in martie 1990. A urmat o perioada dificila, care a durat pana in anul 1990, cand Muzeul Satului s-a aflat din nou in dificultate, din cauza ideii conducerii tarii ca satul ar reprezenta un stadiu de inapoiere si, ca atare, ca Muzeul ar trebui desfiintat. Un numar insemnat de oameni de cultura, specialisti din diferite domenii si chiar politicieni, precum si personalul muzeului, au facut insa tot ce le-a stat in putere pentru a tergiversa desfiintarea.
Dupa ce regimul comunist a fost inlaturat in 1989, a inceput o noua etapa in dezvoltarea Muzeului Satului, caracterizata prin extinderea teritoriului, efectuarea de restaurari masive, completarea patrimoniului cu noi monumente, organizarea de expozitii, publicarea de studii. Intr-un incendiu care a avut loc pe 5 septembrie 1997 au fost distruse 5 gospodarii din totalul de 42 ale muzeului. Atunci au ars gospodarii din secolele al XVI-lea–al XVIII-lea din satele Berbesti-Maramures (secolul al XVIII-lea), Surdesti-Maramures (secolul al XVIII-lea), Cherelus-Arad (secolul al XVIII-lea), Dragus-Brasov si Dumitra-Alba (ambele secolul al XVI-lea)
e 20 februarie 2002, dupa amiaza, in jurul orei 15:30, la Muzeul Satului din Bucuresti a izbucnit un alt incendiu devastator, care s-a extins rapid din cauza vantului extrem de puternic si a secetei, afectand obiective etnografice din zona de nord a muzeului, la limita dintre sectoarele dedicate zonelor etnografice Moldova si Dobrogea.[8] Peste 70 de pompieri militari din cadrul Brigazii „Dealul Spirii" au intervenit, fiind alertati in jurul orei 15:40. Desi au actionat cu 15 masini de lupta, pompierii au reusit sa stinga incendiul dupa mai bine de o ora, din cauza vantului puternic si a lemnului uscat.[9] Prin eforturile intregului colectiv al muzeului, prin sprijinul unor muzee din tara si prin sustinerea financiara a Ministerului Culturii si Cultelor precum si a unor sponsori, lucrarile de restaurare, efectuate la constructiile care au avut de suferit de pe urma dezastrului, au fost finalizate intr-un termen relativ scurt, iar o parte dintre monumente au fost redate circuitului de vizitare.
In 2016, muzeul s-a extins intr-o noua aripa, pe o arie de 3,5 ha, in apropierea Palatului Elisabeta, cuprinzand 30 de noi monumente la care se lucrase in cei zece ani anteriori.[10] Noua aripa cuprinde exponate diverse, inclusiv un salon de dans, locuinte ale mestesugarilor, cum ar fi o casa de apicultor si o cabana de padurar din Valea Doftanei-Prahova; si case ale minoritatilor etnice, cum ar fi o casa evreiasca din Maramures si una saseasca din zona Sibiulu
Semnaleaza o problema
Afiseaza playlist (total video: 0)
Prin utilizarea serviciilor noastre, iti exprimi acordul cu privire la faptul ca folosim module cookie in vederea analizarii traficului si a furnizarii de publicitate.