Din aceeasi categorie
|
Cobaii lui Mengel 788 vizite - 0 comentarii adaugat de Cozana |
||||||||||||||||||
|
UN CARACIUN VICTORIAN - 192 vizite - 0 comentarii adaugat de Cozana |
||||||||||||||||||
|
Celtii - Episodul 1 - La inceput 292 vizite - 0 comentarii adaugat de Cozana |
||||||||||||||||||
|
|
Celtii -Episodul 1 - La inceput 274 vizite - 0 comentarii adaugat de Cozana |
||||||||||||||||||
|
ROMANIA, TE IUBESC! - POFTITI IN ROMANIA 713 vizite - 0 comentarii adaugat de Cozana |
||||||||||||||||||
|
„Dragoste in exil" - Ducele si ducesa de Windsor 373 vizite - 0 comentarii adaugat de Cozana |
||||||||||||||||||
|
MARTURII DIN INFERN, 751 vizite - 0 comentarii adaugat de Cozana |
||||||||||||||||||
|
Cel mai scump tren din lume 651 vizite - 0 comentarii adaugat de Cozana |
||||||||||||||||||
|
Celtii Episodul 3 - Sacred Groves - 297 vizite - 0 comentarii adaugat de Cozana |
||||||||||||||||||
|
Deserturile in Europa – Distrusii civilizatiei pt. 2 339 vizite - 0 comentarii adaugat de Cozana |
||||||||||||||||||
AnuntulVideo >>
Cinema >> Stiinta, documentare
Aktion T4, program nazist
| Adaugat de Cozana | 11.07.2018 |  Adauga
la favorite |
359 vizualizari Nota film: 0 / 5 (0 voturi ) |
|||||||||
Sterge
din favoriteAktion T4, programul nazist care a macelarit 300.000 de oameni cu dizabilitati
Un excurs in istoria programului Aktion T4, initiativa nazista de eutanasiere prin care au fost omorati 300.000 de oameni cu dizabilitati.
Atat inainte, cat si in timpul Holocaustului, autoritatile naziste au pus in aplicare un program masiv, insa mai putin cunoscut. Denumit Aktion T4, acest program presupunea exterminarea in masa a celor mai vulnerabili oameni aflati sub controlul nazistilor: persoanele cu dizabilitati.
Programul a inceput ca o initiativa de eutanasiere care elimina copiii cu dizabilitati considerati inapti pentru viata. In timp, programul s-a extins si a cuprins adultii cu dizabilitati si pe cei varstnici.
Programul a luat sfarsit in 1941, in mijlocul protestelor proferate de la mai multe niveluri ale societatii germane. Insa masinaria de exterminare in masa pe care a dezvoltat-o acest program nu a ramas in repaus pentru prea mult timp, potrivit Enciclopediei Britannica si AllThatIsInteresting.
Aceste victime (aproximativ 300.000) i-au ajutat pe nazisti sa rafineze metodele pe care aveau sa le foloseasca pentru punerea in aplicare a Holocaustului.
„Repetitia" pentru Solutia Finala nu avea niciun nume oficial si era cunoscuta in Germania numai dupa adresa la care programul isi avea sediul: 4 Tiergartenstrase, Berlin. Astfel s-a nascut denumirea de „Aktion T4".
Radacinile programului Aktion T4
Aktion T4
Acest poster din 1934, referitor la eugenie, ilustreaza ceea ce nazistii credeau ca reprezinta pericolele de a le permite celor nedoriti din punct de vedere genetic sa traiasca, sa se reproduca si sa fie responsabili de o parte mai mare din fondul genetic decat persoanele „potrivite" din punct de vedere genetic
Baza ideologica a programului Aktion T4 era prezenta in gandirea nazista inca de la inceputurile partidului. Liderii nazisti predicau de mult timp evanghelia eugeniei, cerand aplicarea unui control stiintific asupra fondului genetic al Germaniei, in scopul de a-l imbunatati prin actiuni ale statului.
In cartea „Mein Kampf", insusi Adolf Hitler expusese ideea nazista de „igiena rasiala", scriind ca „Germania trebuie sa se asigure ca numai cei sanatosi au copii", folosind pentru aceasta „mijloace medicale moderne". Nazistii credeau ca astfel vor obtine cetateni potriviti pentru forta de munca, armata si celelalte domenii, eliminandu-i pe cei nedoriti.
De indata ce nazistii au ajuns la putere in 1933, au implementat legi care introduceau sterilizarea pentru persoanele cu dizabilitati fizice si psihice. Nu era nevoie de prea multe ca sa devii o victima a acestui program.
Cele mai multe victime au fost sterilizate din cauza diagnosticului vag de „slabiciune mentala". Alte persoane sterilizate au fost cele care sufereau de orbire, surzenie, epilepsie si alcoolism.
In total, nazistii au sterilizat cu forta aproximativ 400.000 de persoane. Insa odata cu inceputul razboiului in 1939, planurile nazistilor legate de cei cu dizabilitati au devenit si mai sinistre.
La inceputul anului 1939, la biroul Cancelariei Partidului Nazist a ajuns o scrisoare ciudata. Aceasta ii apartinea loialistului nazist Richard Kretschmar. Acesta incerca sa-l contacteze direct pe Hitler, in speranta de a obtine permisiunea de a-si eutanasia propriul fiu, Gerhard.
Copilul se nascuse de cateva luni si suferea de dizabilitati fizice si mentale grave si incurabile, inclusiv de lipsa unor membre, orbire si convulsii (rapoartele medicale originale s-au pierdut si marturiile martorilor variaza).
Kretschmar l-a rugat pe Hitler sa-i permita sa-l extermine pe acest „monstru". Hitler si-a trimis propriul sau doctor, Karl Brandt, ca sa investigheze acest caz.
Dupa consultatie, Brandt a hotarat ca diagnosticul fusese corect, ca sugarul era un „idiot" si ca nu exista vreo speranta de imbunatatire a starii sale.
Astfel, Gerhard a fost ucis cu injectia letala pe 25 iulie 1939. Pe certificatul sau de deces, cauza mortii era consemnata ca fiind „slabiciunea inimii".
Acum ca gheata fusese sparta, Hitler si compania au pus imediat in miscare un plan care avea ca scop exterminarea en masse a persoanelor cu dizabilitati fizice si psihice din Germania.
Se naste Aktion T4
O scrisoare care autorizeaza programul de eutanasiere, semnata de Adolf Hitler si datata 1 septembrie 1939. Hitler a facut intreaga lume atenta la un alt eveniment: in aceeasi zi a declansat Al Doilea Razboi Mondial
Isoricii britanici Laurence Rees si Ian Kershaw au sustinut ca raspandirea rapida a programului Aktion T4 era tipica pentru natura haotica a guvernarii lui Hitler. Istoricii spun ca era de ajuns ca Hitler sa vorbeasca despre ceva la modul general pentru ca vreun subordonat ambitios sa puna la cale un intreg program rasarit din nimic.
Expansiunea brusca a programului Aktion T4 pare sa exemplifice aceasta observatie. La trei saptamani dupa uciderea lui Gerahrd Kretschmar, se infiintase o intreaga birocratie care trimitea documente catre doctorii si moasele din intreaga Germanie.
Hitler autorizase crearea Comitetului Reichului pentru Inregistrarea Stiintifica a Bolilor Ereditare si Congenitale. Comitetul era condus, printre altii, de Brandt si Philipp Bouhler, seful cancelariei naziste. Acesti oameni au pus pe picioare un sistem letal.
In cazul fiecarei nasteri, un oficial era obligat sa completeze un formular care includea o sectiune pentru a descrie defectele fizice sau de orice alta natura de care suferea copilul. Apoi, trei doctori revizuiau formularul (fara ca vreunul dintre ei sa examineze pacientul) si il insemnau cu o cruce daca erau de parere ca copilul trebuia ucis.
Doua cruci din trei posibile erau de ajuns pentru ca acel copil sa fie luat de acasa sub pretextul ca i se va oferi ingrijire medicala si apoi sa fie ucis. Aktion T4 se nascuse.
Nu ar fi gresit sa ne imaginam ca Al Treilea Reich dezvoltase peste noapte un astfel de program de crima in masa. Insa este mai probabil faptul ca ideea plutea in aer de ceva timp, inainte ca primul copil sa fie ucis.
Aktion T4
Philipp Bouhler ii strange mana lui Adolf Hitler la intoarcerea celui din in urma in Berlin, dupa ce participase la Conferinta de la Munchen, la 1 octombrie 1938
In privat, Hitler si alti nazisti din esalonul de la varf se plangeau ca America si Marea Britanie (care aveau in vigoare legi privind eugenia) se aflau cu mult in fata Germaniei in ceea ce privea eforturile de a-i indeparta prin eutanasiere pe cei nedoriti.
Se estimeaza ca, pe la mijlocul anilor ’30, Hitler le-a spus subordonatilor sai ca prefera ca persoanele cu dizabilitati sa fie ucise si nu sterilizate, adaugand ca „o astfel de problema ar putea fi mult mai usor rezolvata pe timp de razboi".
Si acum ca Al Doilea Razboi Mondial se apropia, timpul de a ucide venise.
Fie ca uciderea lui Gerhard Kretschmar facea parte dintr-un plan mai vast sau nu, a urmat o operatiune masiva, asa cum lumea nu mai vazuse pana atunci.
Pana in vara anului 1939, sute de sugari si de copii din intreaga Germanie fusesera luati din casele lor si din institutiile de sanatate si fusesera transportati intr-unul dintre urmatoarele 6 locuri: Benburg, Brandenburg, Grafeneck, Hadamar, Hartheim si Sonnenstein.
Aici se aflau azile functionale, asa ca nu era nimic neobisnuit daca soseau pacienti noi, care erau cazati la inceput in pavilioane securizate.
Odata ajunsi acolo, copiilor li se administrau de obicei doze letale de luminal sau morfina.
Insa uneori metoda de exterminare nu era atat de blanda.
Doctorul Hermann Pfannmuller este judecat pentru crimele sale legate de eutanasiere, in Munchen. 1949
Un doctor pe nume Hermann Pfannmuller folosea ca metoda infometarea copiilor, pana cand acestia mureau. Potrivit doctorului, aceasta era o metoda mai naturala si mai linistita de a muri decat folosirea unei injectii cu substante chimice care opreau inima.
In 1940, cand institutia pe care o conducea in Polonia a fost vizitata de catre membri ai presei germane, Pfannmuller a ridicat un copil infometat deasupra capului si a afirmat: „Acesta mai rezista inca doua sau trei zile!"
„Inca am in fata ochilor imaginea limpede a acestui barbat gras ranjind si tinand in mana lui carnoasa scheletul jalnic, inconjurat de alti copii care mureau de foame", avea sa-si aminteasca mai tarziu un observator care participase la acea vizita.
In cadrul aceleiasi vizite, doctorul Pfannmuller s-a plans de articolele negative din presa „agitatorilor straini si a anumitor domni din Elvetia." Se referea la Crucea Rosie, care incerca sa-i inspecteze spitalul de aproape un an de zile.
Dupa inceputul programului Aktion T4, anvergura sa a fost extinsa pentru a cuprinde alti copii si adulti cu dizabilitati, care nu se puteau ingriji singuri. Treptat, aria de cuprindere a programului a fost extinsa si metodele de exterminare s-au standardizat.
In cele din urma, victimele erau trimise direct la un centru pentru exterminare, numit centru pentru „tratament special". Acolo, victimele erau ucise in camere cu monoxid de carbon, deghizate in dusuri.
Bouhler insusi inventase siretlicul de a le spune victimelor ca era vorba de „imbaiere si dezinfectie". Astfel, cei care urmau sa moara nu protestau pana atunci cand era prea tarziu.
Nazistii din esalonul de conducere au retinut aceasta metoda eficienta de exterminare si au folosit-o pe scara mult mai larga mai tarziu.
Partidul Nazist avusese intotdeauna o relatie dificila cu comunitatea religioasa din Germania. Nu ar fi corect sa spunem ca se aflau mereu in contradictoriu, insa biserica reprezenta un sistem de putere separat si, in mare parte, independent, aflat in inima a ceea ce devenea cu repeziciune o dictatura.
La inceput, rezistenta catolica fata de nazisti a obligat partidul aflat acum la putere sa lase pe seama bisericii educatia copiilor germani aflati in state catolice. Asta, in timp ce confesiunile protestante faceau treptat pace cu Hitler. Pana in 1935, acest razboi religios se aplanase.
Asta, pana in 1940, cand au iesit la iveala detalii despre programul Aktion T4. Era foarte probabil ca pana la urma se va afla ceea ce se petrecea in centrele de exterminare.
Un motiv ar fi faptul ca familiile victimelor trecusera toate prin experiente similare: copilul sau adultul cu dizabilitate era luat de un serviciu de caritate care lucra pentru stat, familia primea cateva scrisori daca pacientul era capabil sa scrie, dupa care urma o notificare.
Aceasta anunta familia ca victima murise din cauza pojarului si ca corpul ii fusese incinerat drept precautie de sanatate. Nu se puteau face investigatii si vizitele nu erau permise.
Era inevitabil ca, pana la urma, unele dintre familiile victimelor sa auda povestile similare ale altor familii si sa puna lucrurile cap la cap. Mai ales ca procedurile erau identice in cazul tuturor celor sase complexuri de exterminare.
Odata ce societatea a aflat, biserica a condus rezistenta fata de programul Aktion T4. Biserica a adus faptele la cunostinta publicului, a facut declaratii si chiar a distribuit fluturasi care supuneau pentru prima data problema atentiei publicului german.
Presa straina a fost si mai dura cu programul Aktion T4. In cartea sa din 1941, „Jurnalul din Berlin", jurnalistul american William Shirer descria programul Aktion T4 intr-un pasaj care incepe asa:
„Am sa spun cateva cuvinte despre o chestiune pentru care nazistii m-ar ucide, daca ar afla ca stiu amanunte despre ea."
Dupa ce cartea a fost publicata, alti jurnalisti americani si britanici au facut tot ce le-a stat in putinta pentru a afla adevarul. Insa starea de confidentialitate instituita din cauza razboiului a tinut lumea in intuneric cu privire la Aktion T4.
Ca o concesie facuta rezistentei (si, fara indoiala, ca urmare a faptului ca avea alte probleme pe cap), Hitler a fost in cele din urma de acord sa opreasca programul in august 1941, dupa ce fusesera ucisi intre 90.000 si 300.000 de oameni.
Toate victimele erau de origine germana sau austriaca si aproape jumatate dintre ele fusesera copii. Insa, chiar si dupa oprirea exterminarilor din 1941, acestea au continuat ca parte a programului mai vast care avea sa devina Holocaustul.
Astfel, numarul real al victimelor este foarte greu de apreciat. Ideologia, tehnicile, masinariile si personalul folosit in programul Aktion T4 aveau sa se dovedeasca de nepretuit in lagarele de concentrare ale Holocaustului.
La fel ca in cazul Holocaustului, numai o parte dintre nazistii responsabili pentru programul Aktion T4 au raspuns in fata justitiei. Imediat dupa razboi, Philipp Bouhler s-a sinucis dupa ce a fost capturat.
Intre timp, in cadrul asa-numitelor „procese ale doctorilor" din 1946-1947, Tribunalul Militar International a condamnat la moarte mai multi doctori nazisti pentru rolul lor din program (pe langa alte crime). Printre acestia s-a numarat si doctorul Brandt.
In 1951, doctorul Pfannmuller a fost in cele din urma condamnat pentru rolul jucat in comiterea a 440 de crime si a primit sentinta de 5 ani de inchisoare. Mai tarziu, a facut apel cu succes si a redus sentinta la 4 ani.
A fost eliberat in 1955 si a murit linistit ca om liber, in casa sa din Munchen, in 1961.
Un excurs in istoria programului Aktion T4, initiativa nazista de eutanasiere prin care au fost omorati 300.000 de oameni cu dizabilitati.
Atat inainte, cat si in timpul Holocaustului, autoritatile naziste au pus in aplicare un program masiv, insa mai putin cunoscut. Denumit Aktion T4, acest program presupunea exterminarea in masa a celor mai vulnerabili oameni aflati sub controlul nazistilor: persoanele cu dizabilitati.
Programul a inceput ca o initiativa de eutanasiere care elimina copiii cu dizabilitati considerati inapti pentru viata. In timp, programul s-a extins si a cuprins adultii cu dizabilitati si pe cei varstnici.
Programul a luat sfarsit in 1941, in mijlocul protestelor proferate de la mai multe niveluri ale societatii germane. Insa masinaria de exterminare in masa pe care a dezvoltat-o acest program nu a ramas in repaus pentru prea mult timp, potrivit Enciclopediei Britannica si AllThatIsInteresting.
Aceste victime (aproximativ 300.000) i-au ajutat pe nazisti sa rafineze metodele pe care aveau sa le foloseasca pentru punerea in aplicare a Holocaustului.
„Repetitia" pentru Solutia Finala nu avea niciun nume oficial si era cunoscuta in Germania numai dupa adresa la care programul isi avea sediul: 4 Tiergartenstrase, Berlin. Astfel s-a nascut denumirea de „Aktion T4".
Radacinile programului Aktion T4
Aktion T4
Acest poster din 1934, referitor la eugenie, ilustreaza ceea ce nazistii credeau ca reprezinta pericolele de a le permite celor nedoriti din punct de vedere genetic sa traiasca, sa se reproduca si sa fie responsabili de o parte mai mare din fondul genetic decat persoanele „potrivite" din punct de vedere genetic
Baza ideologica a programului Aktion T4 era prezenta in gandirea nazista inca de la inceputurile partidului. Liderii nazisti predicau de mult timp evanghelia eugeniei, cerand aplicarea unui control stiintific asupra fondului genetic al Germaniei, in scopul de a-l imbunatati prin actiuni ale statului.
In cartea „Mein Kampf", insusi Adolf Hitler expusese ideea nazista de „igiena rasiala", scriind ca „Germania trebuie sa se asigure ca numai cei sanatosi au copii", folosind pentru aceasta „mijloace medicale moderne". Nazistii credeau ca astfel vor obtine cetateni potriviti pentru forta de munca, armata si celelalte domenii, eliminandu-i pe cei nedoriti.
De indata ce nazistii au ajuns la putere in 1933, au implementat legi care introduceau sterilizarea pentru persoanele cu dizabilitati fizice si psihice. Nu era nevoie de prea multe ca sa devii o victima a acestui program.
Cele mai multe victime au fost sterilizate din cauza diagnosticului vag de „slabiciune mentala". Alte persoane sterilizate au fost cele care sufereau de orbire, surzenie, epilepsie si alcoolism.
In total, nazistii au sterilizat cu forta aproximativ 400.000 de persoane. Insa odata cu inceputul razboiului in 1939, planurile nazistilor legate de cei cu dizabilitati au devenit si mai sinistre.
La inceputul anului 1939, la biroul Cancelariei Partidului Nazist a ajuns o scrisoare ciudata. Aceasta ii apartinea loialistului nazist Richard Kretschmar. Acesta incerca sa-l contacteze direct pe Hitler, in speranta de a obtine permisiunea de a-si eutanasia propriul fiu, Gerhard.
Copilul se nascuse de cateva luni si suferea de dizabilitati fizice si mentale grave si incurabile, inclusiv de lipsa unor membre, orbire si convulsii (rapoartele medicale originale s-au pierdut si marturiile martorilor variaza).
Kretschmar l-a rugat pe Hitler sa-i permita sa-l extermine pe acest „monstru". Hitler si-a trimis propriul sau doctor, Karl Brandt, ca sa investigheze acest caz.
Dupa consultatie, Brandt a hotarat ca diagnosticul fusese corect, ca sugarul era un „idiot" si ca nu exista vreo speranta de imbunatatire a starii sale.
Astfel, Gerhard a fost ucis cu injectia letala pe 25 iulie 1939. Pe certificatul sau de deces, cauza mortii era consemnata ca fiind „slabiciunea inimii".
Acum ca gheata fusese sparta, Hitler si compania au pus imediat in miscare un plan care avea ca scop exterminarea en masse a persoanelor cu dizabilitati fizice si psihice din Germania.
Se naste Aktion T4
O scrisoare care autorizeaza programul de eutanasiere, semnata de Adolf Hitler si datata 1 septembrie 1939. Hitler a facut intreaga lume atenta la un alt eveniment: in aceeasi zi a declansat Al Doilea Razboi Mondial
Isoricii britanici Laurence Rees si Ian Kershaw au sustinut ca raspandirea rapida a programului Aktion T4 era tipica pentru natura haotica a guvernarii lui Hitler. Istoricii spun ca era de ajuns ca Hitler sa vorbeasca despre ceva la modul general pentru ca vreun subordonat ambitios sa puna la cale un intreg program rasarit din nimic.
Expansiunea brusca a programului Aktion T4 pare sa exemplifice aceasta observatie. La trei saptamani dupa uciderea lui Gerahrd Kretschmar, se infiintase o intreaga birocratie care trimitea documente catre doctorii si moasele din intreaga Germanie.
Hitler autorizase crearea Comitetului Reichului pentru Inregistrarea Stiintifica a Bolilor Ereditare si Congenitale. Comitetul era condus, printre altii, de Brandt si Philipp Bouhler, seful cancelariei naziste. Acesti oameni au pus pe picioare un sistem letal.
In cazul fiecarei nasteri, un oficial era obligat sa completeze un formular care includea o sectiune pentru a descrie defectele fizice sau de orice alta natura de care suferea copilul. Apoi, trei doctori revizuiau formularul (fara ca vreunul dintre ei sa examineze pacientul) si il insemnau cu o cruce daca erau de parere ca copilul trebuia ucis.
Doua cruci din trei posibile erau de ajuns pentru ca acel copil sa fie luat de acasa sub pretextul ca i se va oferi ingrijire medicala si apoi sa fie ucis. Aktion T4 se nascuse.
Nu ar fi gresit sa ne imaginam ca Al Treilea Reich dezvoltase peste noapte un astfel de program de crima in masa. Insa este mai probabil faptul ca ideea plutea in aer de ceva timp, inainte ca primul copil sa fie ucis.
Aktion T4
Philipp Bouhler ii strange mana lui Adolf Hitler la intoarcerea celui din in urma in Berlin, dupa ce participase la Conferinta de la Munchen, la 1 octombrie 1938
In privat, Hitler si alti nazisti din esalonul de la varf se plangeau ca America si Marea Britanie (care aveau in vigoare legi privind eugenia) se aflau cu mult in fata Germaniei in ceea ce privea eforturile de a-i indeparta prin eutanasiere pe cei nedoriti.
Se estimeaza ca, pe la mijlocul anilor ’30, Hitler le-a spus subordonatilor sai ca prefera ca persoanele cu dizabilitati sa fie ucise si nu sterilizate, adaugand ca „o astfel de problema ar putea fi mult mai usor rezolvata pe timp de razboi".
Si acum ca Al Doilea Razboi Mondial se apropia, timpul de a ucide venise.
Fie ca uciderea lui Gerhard Kretschmar facea parte dintr-un plan mai vast sau nu, a urmat o operatiune masiva, asa cum lumea nu mai vazuse pana atunci.
Pana in vara anului 1939, sute de sugari si de copii din intreaga Germanie fusesera luati din casele lor si din institutiile de sanatate si fusesera transportati intr-unul dintre urmatoarele 6 locuri: Benburg, Brandenburg, Grafeneck, Hadamar, Hartheim si Sonnenstein.
Aici se aflau azile functionale, asa ca nu era nimic neobisnuit daca soseau pacienti noi, care erau cazati la inceput in pavilioane securizate.
Odata ajunsi acolo, copiilor li se administrau de obicei doze letale de luminal sau morfina.
Insa uneori metoda de exterminare nu era atat de blanda.
Doctorul Hermann Pfannmuller este judecat pentru crimele sale legate de eutanasiere, in Munchen. 1949
Un doctor pe nume Hermann Pfannmuller folosea ca metoda infometarea copiilor, pana cand acestia mureau. Potrivit doctorului, aceasta era o metoda mai naturala si mai linistita de a muri decat folosirea unei injectii cu substante chimice care opreau inima.
In 1940, cand institutia pe care o conducea in Polonia a fost vizitata de catre membri ai presei germane, Pfannmuller a ridicat un copil infometat deasupra capului si a afirmat: „Acesta mai rezista inca doua sau trei zile!"
„Inca am in fata ochilor imaginea limpede a acestui barbat gras ranjind si tinand in mana lui carnoasa scheletul jalnic, inconjurat de alti copii care mureau de foame", avea sa-si aminteasca mai tarziu un observator care participase la acea vizita.
In cadrul aceleiasi vizite, doctorul Pfannmuller s-a plans de articolele negative din presa „agitatorilor straini si a anumitor domni din Elvetia." Se referea la Crucea Rosie, care incerca sa-i inspecteze spitalul de aproape un an de zile.
Dupa inceputul programului Aktion T4, anvergura sa a fost extinsa pentru a cuprinde alti copii si adulti cu dizabilitati, care nu se puteau ingriji singuri. Treptat, aria de cuprindere a programului a fost extinsa si metodele de exterminare s-au standardizat.
In cele din urma, victimele erau trimise direct la un centru pentru exterminare, numit centru pentru „tratament special". Acolo, victimele erau ucise in camere cu monoxid de carbon, deghizate in dusuri.
Bouhler insusi inventase siretlicul de a le spune victimelor ca era vorba de „imbaiere si dezinfectie". Astfel, cei care urmau sa moara nu protestau pana atunci cand era prea tarziu.
Nazistii din esalonul de conducere au retinut aceasta metoda eficienta de exterminare si au folosit-o pe scara mult mai larga mai tarziu.
Partidul Nazist avusese intotdeauna o relatie dificila cu comunitatea religioasa din Germania. Nu ar fi corect sa spunem ca se aflau mereu in contradictoriu, insa biserica reprezenta un sistem de putere separat si, in mare parte, independent, aflat in inima a ceea ce devenea cu repeziciune o dictatura.
La inceput, rezistenta catolica fata de nazisti a obligat partidul aflat acum la putere sa lase pe seama bisericii educatia copiilor germani aflati in state catolice. Asta, in timp ce confesiunile protestante faceau treptat pace cu Hitler. Pana in 1935, acest razboi religios se aplanase.
Asta, pana in 1940, cand au iesit la iveala detalii despre programul Aktion T4. Era foarte probabil ca pana la urma se va afla ceea ce se petrecea in centrele de exterminare.
Un motiv ar fi faptul ca familiile victimelor trecusera toate prin experiente similare: copilul sau adultul cu dizabilitate era luat de un serviciu de caritate care lucra pentru stat, familia primea cateva scrisori daca pacientul era capabil sa scrie, dupa care urma o notificare.
Aceasta anunta familia ca victima murise din cauza pojarului si ca corpul ii fusese incinerat drept precautie de sanatate. Nu se puteau face investigatii si vizitele nu erau permise.
Era inevitabil ca, pana la urma, unele dintre familiile victimelor sa auda povestile similare ale altor familii si sa puna lucrurile cap la cap. Mai ales ca procedurile erau identice in cazul tuturor celor sase complexuri de exterminare.
Odata ce societatea a aflat, biserica a condus rezistenta fata de programul Aktion T4. Biserica a adus faptele la cunostinta publicului, a facut declaratii si chiar a distribuit fluturasi care supuneau pentru prima data problema atentiei publicului german.
Presa straina a fost si mai dura cu programul Aktion T4. In cartea sa din 1941, „Jurnalul din Berlin", jurnalistul american William Shirer descria programul Aktion T4 intr-un pasaj care incepe asa:
„Am sa spun cateva cuvinte despre o chestiune pentru care nazistii m-ar ucide, daca ar afla ca stiu amanunte despre ea."
Dupa ce cartea a fost publicata, alti jurnalisti americani si britanici au facut tot ce le-a stat in putinta pentru a afla adevarul. Insa starea de confidentialitate instituita din cauza razboiului a tinut lumea in intuneric cu privire la Aktion T4.
Ca o concesie facuta rezistentei (si, fara indoiala, ca urmare a faptului ca avea alte probleme pe cap), Hitler a fost in cele din urma de acord sa opreasca programul in august 1941, dupa ce fusesera ucisi intre 90.000 si 300.000 de oameni.
Toate victimele erau de origine germana sau austriaca si aproape jumatate dintre ele fusesera copii. Insa, chiar si dupa oprirea exterminarilor din 1941, acestea au continuat ca parte a programului mai vast care avea sa devina Holocaustul.
Astfel, numarul real al victimelor este foarte greu de apreciat. Ideologia, tehnicile, masinariile si personalul folosit in programul Aktion T4 aveau sa se dovedeasca de nepretuit in lagarele de concentrare ale Holocaustului.
La fel ca in cazul Holocaustului, numai o parte dintre nazistii responsabili pentru programul Aktion T4 au raspuns in fata justitiei. Imediat dupa razboi, Philipp Bouhler s-a sinucis dupa ce a fost capturat.
Intre timp, in cadrul asa-numitelor „procese ale doctorilor" din 1946-1947, Tribunalul Militar International a condamnat la moarte mai multi doctori nazisti pentru rolul lor din program (pe langa alte crime). Printre acestia s-a numarat si doctorul Brandt.
In 1951, doctorul Pfannmuller a fost in cele din urma condamnat pentru rolul jucat in comiterea a 440 de crime si a primit sentinta de 5 ani de inchisoare. Mai tarziu, a facut apel cu succes si a redus sentinta la 4 ani.
A fost eliberat in 1955 si a murit linistit ca om liber, in casa sa din Munchen, in 1961.
Semnaleaza o problema
Afiseaza playlist (total video: 0)
Prin utilizarea serviciilor noastre, iti exprimi acordul cu privire la faptul ca folosim module cookie in vederea analizarii traficului si a furnizarii de publicitate.