Francisc din Assisi (in italiana San Francesco d'Assisi), pe numele sau laic Giovanni Bernardone, (n. ca. 1181/1182, Assisi, Italia - d. 3 octombrie 1226, Portiuncula, langa Assisi), intemeietorul Ordinului Fratilor Minori (Ordo Fratrum Minorum, OFM), ordin calugaresc cunoscut sub numele de Ordinul franciscan, diacon, patron al Italiei, al orasului San Francisco etc.
Primii ani
Numele sau de botez a fost in Giovanni (Ioan). Giovanni Bernardone s-a nascut in 1182, la Assisi, fiul lui Pietro Bernardone si a donnei Pica. La botez, donna Pica si-a numit pruncul Ioan, tatal insa – abia intors dintr-o calatorie de afaceri, cum era negustor de stofe, obiecte de arta si de bijuterii – renumeste pruncul Francisc (foarte probabil, recunostinta pentru calatoria negustoreasca in Alsacia).
Anii tineretii zvapaiate i-a impartasit cu cei de-o varsta cu el si de aceeasi treapta sociala, participand chiar la ciocnirile armate ale comunei natale; astfel, de exemplu, in 1202, cu ocazia razboiului deschis intre Perugia si Assisi. Armatele rivale dau piept in piept la Collestrada. Victoria este de partea peruginilor.
Intre locuitorii din Assisi luati prizonieri s-a numarat si Francisc, ranit. Va ramane prizonier de razboi la Perugia mai bine de un an. Catre sfarsitul anului 1203, datorita bolii care se inrautatea (considerat pe moarte?) si probabil pentru o frumoasa suma de bani – rascumparare platita de Pietro Bernardone – a fost eliberat. Vindecat de boala indelunga (prin 1204/1205), Francisc pare ca a ramas prada unei profunde nelinisti interioare, mai ales cu privire la viitorul sau.
Al 24-lea an al vietii sale (1205) inseamna pentru Francisc si inceputul convertirii: abandonarea prietenilor de mai inainte; o viata de rugaciune mai intensa; intalnirea cu leprosul caruia ii saruta ranile; vocea lui Christos care-i vorbeste din Rastignitul din bisericuta San Damiano; pelerinajul la Roma si prima experienta de saracie voluntara.
Convertirea si intuitia spirituala
Convertirea lui a insemnat o schimbare radicala a vietii. Izvoarele pun la originea acestei convertiri diferite evenimente: o reevaluare a propriei vieti ca urmare a bolii; un vis tainic in ajunul unei noi expeditii militare spre sud, impotriva imparatului (visul de la Spoleto, in care Isus l-a intrebat: Francisc, ce este mai valoros sa slujesti Regele sau pe slujitorul regelui?); intalnirea cu Rastignitul din bisericuta San Damiano (Sfantul Damian), unde Cristos Domnul i-a zis: Francisc, mergi si repara casa mea, care se ruineaza; insusi Francisc, in Testament, aminteste cauza convertirii sale, doar ca el numeste alt eveniment: intalnirea cu leprosii si slujirea lor (Domnul mi-a dat mie, fratelui Francisc, sa incep a face pocainta astfel: cand eram in pacate mi se parea amar lucru sa vad leprosii, si Domnul insusi m-a condus printre ei si cu ei am fost milostiv. Si indepartandu-ma mai apoi de la ei, ceea ce mi se parea amar mi-a fost schimbat in dulceata a sufletului si a trupului. Dupa aceea, am mai stat putin si am iesit din lume (Testament, scris 1226: . 110).
Urmeaza renuntarea la bunurile pamantesti si autodezmostenirea, deoarece tatal sau era potrivnic noilor sale alegeri si, in schimbul luxoaselor haine de mai inainte, imbraca „il saio" (zdreanta), haina celor mai saraci dintre saraci (acest saio este si originea tunicii franciscane); renovarea a trei bisericute (San Damiano, San Pietro della Spina si Porziuncola).
Dupa o scurta sedere in manastirea San Verecondo din localitatea Vallingegno, se indreapta spre Gubbio, unde gaseste ospitalitatea lui Giacomello Spadalonga iar el, personal, se pune in slujirea leprosilor din lazaretul de la Vittorina. In mod cert, toate acestea se petrec in 1206.
Aparitia Ordinului: misiunea si tensiunile interne
Dupa 1210 Francisc a accentuat tonul misionar al activitatii sale, dand nastere unei vaste opere de predicare itineranta (mai intai in Italia centrala), primind in Ordin un numar tot mai mare de frati, astfel incat, in 1219, a ajuns sa primeasca o misiune de marturie evanghelico-profetica pe langa Sultanul Abd al-Malik (o misiune conceputa in mod total divers si opus logicii cruciadelor, care, pe atunci, erau in toi).
Ascultarea si saracia, simplitatea si refuzul oricarui privilegiu, umilinta si egalitatea intre oameni au ramas temele fundamentale ale mesajului sau de reinnoire spirituala, care, de fapt, a devenit si un sistem al reinnoirii Bisericii, chiar daca Francisc nu avea direct in vedere o astfel de reforma: atitudinea lui a fost intotdeauna de mare discretie si respect fata de ierarhia bisericeasca, chiar si atunci cand ii simtea modelele stranii si straine.
Stigmatele
In septembrie 1224, pe muntele Verna, in Casentino, Francisc a primit stigmatele. A murit doi ani mai tarziu, epuizat de boala si aproape orb. Inainte de a muri, insa (pe 3/4 octombrie 1226) a lasat lumii unul dintre cele mai profunde imnuri atat ale literaturii, cat si ale religiei: Cantarea fratelui soare, sau cum mai este cunoscuta Cantarea fapturilor.
Simtind moartea foarte aproape, si-a exprimat doua dorinte: sa fie anuntata doamna Iacoba (pe care, de altfel, o numea „fratelo Iacoba"), care sa-i aduca un fel de prajituri pe care le pregatea ea si care ii placeau lui Francisc; a doua dorinta a fost, mai intai, sa fie imbracat cu un „saio" de imprumut, mai apoi, insa, s-a razgandit si a cerut sa fie pus gol-golut pe pamantul gol.