Nasul, faringele, traheea, bronhiile si plamanii, sistemul respirator in totalitate, furnizeaza miliardelor de celule ale organismului nostru oxigenul necesar. Sistemul respirator alimenteaza corpul cu oxigen si il curata de gaze toxice ca dioxidul de carbon. Respiratia este o functie vitala a organismului, care nu poate stoca oxigenul, dar are nevoie de aportul continuu al acestui gaz pentru un numar mare de reactii biochimice. Reactiile de combustie din interiorul celulelor asigura degradarea alimentelor si producerea de energie.
Aparatul respirator propriu-zis este alcatuit din mai multe structuri. plamanii sunt deserviti de caile aeriene superioare. Aerul inspirat pe gura si nas trece prin faringe si laringe inainte de a patrunde in trahee, flexibila si mobila, lunga de aproximativ de 10 centimetri. In nas, este curatat de particulele de praf mai voluminoase, apoi intra in contact cu peretele traheii. Mucoasa nasului, acoperita de cili, va propulsa mucusul incarcat de praful din aer spre faringe. Aerul apoi coboara apoi spre bronhii, care il conduc in plamani.
Fiecare bronhie deserveste un plaman. Cele 2 bronhii principale iau nastere la extremitatile inferioare a traheii si se subdivizeaza apoi in conducte mai mici, bronhiole. Bronhiolele constituie conductele intermediare ale plamanilor si transporta aerul pana la alveolele pulmonare. La acest nivel aerul ajunge la capilare, la globulele rosii. Oxigenul si gazul carbonic se infiltreaza in capilare datorita diferentei de presiune partiala care exista intre alveola si vasul sanguin. Trecerea se face din compartimentul in care presiunea gazoasa este mai mare spre cel in care aceasta e mai mica. Celulele sanguine au un pigment special, hemoglobina, care are proprietatea de a fixa oxigenul. Acesta este extras din aer si transportat de sange la inima, apoi spre toate tesuturile organismului, unde este consumat de celule. Deseurile gazoase fac drumul invers, trecand de la globulele rosii la alveole, si sunt eliminate prin fluxul de aer expirat.
Aceste miscari de inspir si de expir sunt posibile datorita contractiei si expansiunii cutiei toracice. Diafragmul, un muschi curb, foarte subtire, situat sub plamani, comanda aceasta miscare cu ajutorul muschilor intercostali. In timpul unui inspir, diafragma si muschii intercostali se contracta. Coastele se ridica, in timp ce diafragmul coboara si se aplatizeaza. Toracele creste ca volum, presiunea sa interna scade, ceea ce produce un aport de aer din exterior. plamanii se umfla. In expir, muschii se relaxeaza, coastele coboara si se apropie, in timp ce diafragma isi recapata pozitia curbata, cu convexitatea in sus. Cutia toracica isi reia volumul initial, presiunea sa interna creste, iar aerul pe care il contine este expulzat: plamanii se golesc.
In timpul respiratiei, plamanii sunt lubrifiati de pleura, o membrana transparenta care ii inveleste in intregime. Cele doua foite pleurale produc o secretie seroasa, denumita lichid pleural, care se reduce la frecare.
Fiecare plaman prezinta scizuri care il impart in lobi. Plamanul stang are o scizura oblica si una orizontala. Acest al treilea lob face plamanul drept mai voluminos. Plamanul stang este mai mic, pentru a lasa loc inimii.
Ritmul respiratiei este programat de centrii nervosi situati in bulbul rahidian. Influxurile parcurg nervii intercostali si frenici care stimuleaza diafragmul si muschii intercostali. Activitatea neuronilor este ciclica, dar constanta. Ea produce 12-18 de respiratii pe minut, inspirul si expirul durand in total aproape 5 secunde.
Respiratia este un act spontan, complex, ale carui ritm si amplitudine pot fi modificate de diferite elemente exterioare (boala, alcool, somnifere…) care inhiba neuronii implicati.