Manastirea Caracalu (gr.: Καρακάλλου) este una din cele cele douazeci de manastiri de la Muntele Athos. Manastirea este situata in partea de sud-vest a peninsulei (intre Marea Lavra si Iviron) si ocupa locul al 11-lea in ierarhia manastirilor atonite. Este inchinata sfintilor Apostoli Petru si Pavel.
Intemeiata in secolul al XI-lea, manastirea isi ia numele fie de la imparatul roman Caracala, fie, mai probabil, de la un monah cu numele de Karakalas, care ar fi fost intemeietorul acesteia. Manastirea este mentionata pentru prima data in documente datand din anii 1018 si 1087. Construita la la marginea muntelui, manastirea Caracalu arata in zilele noastre ca o fortareata veghind la marginea marii Mediterane, aspect pe care il datoreaza raidurilor pirateresti sistematice, precum si a raidurilor latinilor de dupa anul 1204 cand, in urma cruciadei a IV-a, trupele france pusesera stapanire pe Constantinopol.
Imparatii Andronic al II-lea (1282-1328) si Ioan al V-lea Paleologul (1341-1391) au reconstruit manastirea, dar, inainte ca aceasta sa fie complet reconstruita, ea a fost distrusa din nou de pirati. Domnitorul Petru Rares al Moldovei (1527-1538, 1541-1546) incepe, dupa anul 1535, reconstructia integrala a manastirii, lucrare dusa la bun sfarsit de ginerele sau, domnitorul Alexandru Lapusneanu (1552-1561, 1564-1568). Astfel, au fost refacute arsanaua (portul), careia i s-a adaugat un turn de paza, apoi biserica si ansamblul de chilii.
Potrivit traditiei, Petru Rares l-ar fi trimis pe unul din boierii sai, Petru, primul spatar, sa reconstruiasca manastirea si sa zideasca aici o biserica mare. Zgarcindu-se la bani, acesta zideste insa doar o biserica mica. Afland domnitorul acestea, pune sa i se taie capul, insa boierul scapa, fagaduind ca va sfarsi zidirea manastirii pe cheltuiala lui, ceea ce si face, fiind astfel iertat de domn.
Conform traditiei manastirii (neconfirmata de istoriografia romaneasca, potrivit careia domnitorul ar fi inmormantat in ctitoria sa de la Manastirea Probota), atat Petru Rares cat si Petru spatarul s-ar fi calugarit, la sfarsitul vietii lor, amandoi cu numele de Pahomie, fiind reprezentati sub acest nume intr-o fresca din pridvorul manastirii. Este posibil ca traditia sa fi avut ca baza faptul ca, spre sfarsitul vietii sale, domnitorul Alexandru Lapusneanu, al doilea innoitor al manastirii, a fost intr-adevar tuns in monahism, primind numele de Pahomie. Doamna Ruxandra, sotia lui Alexandru Lapusneanu, a rascumparat in anul 1568, dupa moartea sotului ei, averile manastirii, confiscate de sultanul Selim al II-lea.
In secolul al XVII-lea, manastirea a primit in dar metocul Sf. Nicolae din Ismaelia (in Egiptul de astazi?), insa aceasta si-a pierdut toate averile in timpul stapanirii otomane, fiind expropriate de catre turci. Manastirea a jucat un rol semnificativ si in lupta grecilor pentru dobandirea independentei fata de Imperiul Otoman.
Biserica principala a manastirii, catholiconul a fost construita intre anii 1548-1563, in stil atonit. Pictura murala a fost adaugata in anul 1716, iar in anul 1763, pridvorul bisericii a fost pictat, aici fiind zugravite scene din Apocalipsa. Biserica adaposteste o icoana portabila pictata de zugravul Dionisie (?) la inceputul secolului al XVIII-lea.
Inauntrul zidurile manastirii se gasesc sapte paraclise, iar manastirea mai are si optsprezece chilii, dintre care patru in Careia si paisprezece in padurile aflate la sud-vestul manastirii. Incepand cu anul 1813, monahii de la manastirea Caracalu urmeaza randuiala vietii de obste.