Pe 4 octombrie 2014, medicul japonez Shigeaki Hinohara a implinit 103 ani. Mananca foarte putin, doarme 5 ore pe noapte, tine un blog si are o agenda foarte incarcata pentru urmatorii trei ani. Si-a manifestat intotdeauna dorinta de a ajuta oamenii aflati in suferinta si de-ai invata si pe altii cum sa faca acest lucru. De cate ori i s-a sugerat sa iasa la pensie a refuzat, spunand ca, atata timp cat este in putere, va continua sa-si aduca contributia in cadrul societatii.
In prezent, dr. Shigeaki Hinohara este cel mai longeviv medic practicant din lume. Din anul 1941 el isi trateaza pacientii la Spitalul International St. Luke din Tokyo si tine cursuri la Colegiul St. Luke. Dupa cel de-Al Doilea Razboi Mondial, dr. Hinohara si-a imaginat un spital si o scoala medicala de inalta clasa, rasarind din ruinele Tokyo-ului. Gratie priceperii si spiritului sau de pionier, el a contribuit substantial la modernizarea acestor doua institutii, aducandu-le in topul celor de acest fel din Japonia. Chiar si astazi el activeaza ca presedinte al Consiliului reprezentantilor actionarilor celor doua institutii medicale. In anul 2005, imparatul i-a inmanat „Ordinul Cultural al Japoniei".
De la varsta de 75 de ani si pana in prezent, dr. Hinohara a publicat in jur de 150 de carti, intre care cea intitulata „A trai mult, a trai bine" (Living Long, Living Good) s-a vandut in peste 1,2 milioane de exemplare. Ca fondator al miscarii „Noii varstnici", medicul ii sfatuieste pe oameni cum sa traiasca o viata lunga si fericita, dovada ca acest lucru este posibil fiind el insusi. Iata care este reteta longevitatii si a sanatatii, dezvaluita de acest medic remarcabil intr-un interviu acordat acum cativa ani revistei Japan Times:
«Energia vine din starea de bine, nu din a manca si a dormi mult. Toti ne amintim cum, cand eram copii, ne luam cu joaca, uitand adesea sa mancam sau sa dormim. Sunt convins ca si ca adulti putem sa pastram aceeasi atitudine. E mai bine sa nu ne stresam corpul cu prea multe reguli fixe.
Toti oamenii care traiesc mult, indiferent de rasa, nationalitate sau sex, au un lucru in comun: niciunul nu este supraponderal. Eu, la micul dejun beau o ceasca de cafea, un pahar cu lapte si un suc de portocale, la care adaug o lingura de ulei de masline. Uleiul de masline este foarte bun pentru artere si imi mentine pielea sanatoasa. Masa de pranz consta din lapte si cateva fursecuri sau nimic, daca sunt prea ocupat cu munca. La cina mananc vegetale cu putin peste si orez, iar de doua ori pe saptamana mananc cate 100 de grame de carne slaba.
Intotdeauna imi planific dinainte ce voi face. In momentul de fata, agenda mea e plina pana in 2014. E vorba de cursuri, prelegeri, conferinte si munca in spital. Totusi, in 2016 mi-am propus sa ma si distrez putin: o sa merg sa asist la Jocurile Olimpice de la Tokyo.
Dupa parerea mea, nimeni n-ar trebui sa iasa la pensie, dar daca altfel nu se poate, asta ar trebui sa se intample cu mult mai tarziu de 65 de ani. La noi, varsta actuala de pensionare, care este de 65 de ani, a fost stabilita cu un secol in urma, cand speranta de viata in Japonia era de 68 de ani si pe atunci numai 125 de japonezi implinisera varsta de 100 de ani. Astazi, femeile japoneze traiesc in jur de 86 de ani, barbatii in jur de 80, iar in tara exista 36.000 de centenari. Se estimeaza ca in 20 de ani vom avea cam 50.000 de persoane cu varsta peste 100 de ani.
Impartasiti cu altii ceea ce stiti. Eu tin sute de prelegeri pe an, unele pentru scolile elementare, altele pentru oamenii de afaceri. De obicei, vorbesc intre 60 si 90 de minute stand in picioare, ca sa ma mentin puternic.
Atunci cand un medic va recomanda sa faceti un test sau o anumita operatie, intrebati-l daca i-ar recomanda aceeasi procedura sotiei sau copilului sau. Contrar credintei populare, doctorii nu pot vindeca pe toata lumea, asa ca de ce sa supui pacientul unui risc si unei suferinte inutile? Eu cred ca muzica si terapia cu animale pot ajuta mai mult decat isi imagineaza doctorii. Ca sa va mentineti sanatosi, mergeti intotdeauna pe scari si carati-va singuri sacosele. Eu urc cate doua trepte o data, ca sa-mi pun muschii in miscare.
Durerea este un lucru misterios, iar distractia este cea mai buna cale sa uiti de ea. Daca pe un copil il doare un dinte si incepi sa te joci cu el, uita imediat de durere. Spitalele ar trebui sa le satisfaca pacientilor nevoile de baza. Toti vrem sa ne distram. La Spitalul St. Luke avem muzica, terapie cu animale si cursuri de arta.
Nu fiti obsedati de acumularea de lucruri materiale. Amintiti-va ca nu stiti cand veti parasi aceasta lume si nu puteti lua nimic cu voi acolo unde plecati.
Spitalele ar trebui sa fie concepute si pregatite pentru dezastre majore si ar trebui sa primeasca orice pacient care le apare la usa. Noi am proiectat St. Luke in asa fel, incat sa putem opera oriunde in incinta lui: in subsol, pe coridoare, in capela. La vremea respectiva, multa lume m-a crezut nebun cand a vazut ca pregatesc spitalul pentru o catastrofa, dar pe 20 martie 1995, din pacate, s-a dovedit ca am gandit corect. In ziua aceea, membrii cultului religios Aum Shinrikyu au lansat un atac terorist in metroul din Tokyo. Atunci am primit in spital 740 de victime, iar dupa numai doua ore ne-am dat seama ca ceea ce i-a afectat a fost gazul sarin. Din pacate, am pierdut o persoana, dar am salvat 739 de vieti.
Stiinta singura nu poate vindeca sau ajuta oamenii. Stiinta medicala ne trateaza pe toti la fel, dar boala este individuala. Fiecare om este unic, iar boala lui este in legatura cu inima lui. Pentru a sti ce este boala si a-i ajuta pe oameni, medicii ar trebui sa cunoasca si alte arte, in afara de cea a vindecarii fizice.
Viata e plina de neprevazut. Pe 31 martie 1970, cand aveam 59 de ani, m-am imbarcat pentru un zbor de la Tokyo la Fukuoka. Mi-aduc aminte ca era o dimineata frumoasa si insorita. In timp ce treceam pe langa muntele Fuji, avionul a fost deturnat de Liga Comunista Japoneza - Factiunea Armata Rosie. Am petrecut urmatoarele patru zile legat de scaun, intr-o temperatura de 40°C. Ca doctor, am privit totul ca pe un experiment si am fost uimit sa constat cum corpul isi incetineste functiile pe timp de criza.
Gasiti-va un model de urmat si tintiti sa realizati mai mult decat el. Tatal meu a plecat in Statele Unite in anul 1900, ca sa studieze la Universitatea Duke din Carolina de Nord. A fost pentru mine un pionier si un erou. Mai tarziu, am descoperit si alte modele de urmat, iar cand ma simt blocat, ma intreb ce-ar face acestia ca sa rezolve problema.
Sa traiesti mult e un lucru minunat. Pana la 60 de ani e simplu sa muncesti pentru familie si sa-ti atingi niste scopuri. Dar in anii din urma ar trebui sa ne straduim sa facem ceva si pentru societate. Eu, de la varsta de 65 de ani lucrez ca voluntar – 18 ore pe saptamana – si ma bucur de fiecare minut folosit astfel.»