Dupa Ierusalim, Ierihonul este cel mai excavat loc din Tara Sfanta. Cea mai veche asezare a fost identificata la Tell es-Sultan, o colina („tell“) joasa aflata la cam 2 km de Ierihonul de astazi. Colina s-a format de fapt peste ruinele vechiului oras, al carui nume, de origine semita, inseamna „luna“ (atat calendaristica, „yerihu“, cat si astrul in sine, „Yarah“). In limba siriaca, „riha“ inseamna „parfum“. In zona colinei Tell es-Sultan au avut loc numeroase campanii arheologice, incepand cu anul 1868. Ele au avansat in timp, astfel incat au fost scoase la iveala numeroase detalii fascinante. Fortificatiile excavate indica faptul ca orasul vechi a fost construit acum aproximativ 12.000 de ani, deci undeva spre sfarsitul perioadei mezolitice (circa 10000 i.d.Hr.). Este astfel primul oras cu ziduri de aparare din lume (cunoscut pana in prezent). Ceea ce este interesant este ca zidurile au fost ridicate inainte de descoperirea agriculturii in zona orientala cu cel putin 1.000 de ani (doar la egipteni s-au descoperit urme mai vechi privind cultivarea sporadica a unor boabe). Contributia Ierihonului la civilizatie este unica. Practicarea agriculturii (cultivarea plantelor si domesticirea animalelor) precum si folosirea ceramicii au avut loc in Ierihon, ca o constanta, cu 1.000 de ani inaintea Mesopotamiei si Egiptului. Iar constructiile sunt anterioare piramidelor cu 4.000 de ani.
La prima vedere, colina de doar 20 m inaltime, facuta de om, un amestec de ruine construite peste altele anterioare, acoperite de praf si aluviuni, este dezamagitoare. Dar arheologul Kathleen Kenyon a descoperit, in urma excavatiilor din 1952-1958, o adevarata comoara, un turn masiv, din piatra, cu un diametru de 8 m, inalt de 8 m, legat in partea interioara de un zid gros de 4 m. El a fost datat in perioada neolitica, fiind distrus in jurul anilor 8000-7000 i.d.Hr. De asemenea, ea a demonstrat ca orasul a fost distrus si reconstruit succesiv, descoperindu-se peste 23 de straturi. La inceput, oamenii depindeau de plantele salbatice, pe care nu le plantau, ci doar le coseau cu obiecte ascutite, din cremene, strivindu-le cu pietre. S-a trecut apoi la plantarea semintelor, irigarea fiind facuta prin canale sapate, ce porneau de la izvorul din apropiere. Pentru a se apara, au construit ziduri inalte de 2 m in jurul locuintelor, precum si turnul de aparare. Accesul in varful lui se facea pe o scara cu trepte taiate in piatra. Cu timpul, locuitorii au evoluat, practicand constant agricultura (cultivau in special grau, orz si legume), dar si vanarea animalelor, cresterea animalelor domesticite sau impletirea de rogojine si plase. S-a mai descoperit si o nisa in perete, ce a fost interpretata drept altar. Zidul de aparare a fost extins in timp si inaltat, fiind in cele din urma alcatuit din caramizi de pamant arse, captusit in exterior cu blocuri masive de piatra. Aceste constructii monumentale reflecta organizarea sociala si centralizarea autoritatii din acea perioada.