Din ȋnsemnarile lasate de istoricul roman, Pliniu cel Batran, reiese ca ȋn secolul I e.n., sapunul era cunoscut, fiind preparat din soda si grasimi animale. Acest sapun nu avea insa un miros placut iar pentru a estompa acest miros romanii care isi permiteau, uitlizau ape de flori care imprimau un miros placut corpului.
Romanii aveau cunostinte despre fabricarea sapunului, confirmate pe de o parte prin descoperirile de la Pompei, iar pe de alta parte prin prima mentionare documentara despre spalarea corpului cu sapun, datoratadoctorului Galenus, in secolul al II-lea e.n.. Tot in perioada romana, avem de la doctorul Priscianus, prima atestare documentara despre o afacere cu un cazan de produs sapun, denumit “saponarius".
Cea mai veche atestare documentara despre fabricarea sapunului dateaza din anul 2800 i. Hr. si provine din vechiul Babilon. A fost gasit, ingropat in pamant, un cilindru ceramic, inscriptionat cu detalii despre fierberea grasimii si a cenusii, care continea o substanta similara sapunului. Un document egiptean din domeniul medicinii, datand din 1500 i. Hr., cunoscut sub numele de Papirusul lui Ebers, descrie o substanta asemanatoare sapunului, realizata prin combinarea uleiurilor cu anumite saruri alcaline si folosita pentru spalat si tratarea unor boli ale pielii.
Legenda spune ca denumirea de “sapun" provine de la locul numit “Muntele Sapo" din vechea Roma, unde grasimea provenita de la sacrificarea animalelor se amesteca cu cenusa si curgea spre rau, atunci cand ploua. Femeile care spalau rufe in raul Tibru au observat ca acest amestec le curata rufele mult mai bine decat numai cu apa.
Dintre popoarele antice, romanii si egiptenii erau cei mai pretentiosi cu igiena corporala, la egipteni existand si o motivatie religioasa. Ei considerau ca un corp murdar exprima lipsa de smerenie in fata zeului, chiar daca sufletul este curat. Se spalau cu sapunuri din argila amestecata cu cenusa, care avea o putere mare de curatare a pielii, iar pentru un miros placut, dupa spalare foloseau uleiuri cu diferite arome. Herodot spunea despre egipteni ca dadeau mai multa importanta igienei decat aspectului exterior. Sapaturile arheologice atesta mijloace de incalzire a apei si instalatii pentru dusuri din vremuri foarte, foarte vechi (cu un secol i.Hr).
Apoi igiena a fost abandonata, abia pe la sfarsitul secolului XIX si inceputul secolului XX igienei i s-a dat o atentie mai mare curatenia personala fiind considerata benefica atat pentru sanatatea fizica cat si pentru cea mentala.
Poate ca sapunul ar fi cunoscut o evolutie mai fericita, iar societatea umana ar fi fost mai putin lovita de boli, daca, “vremurile intunecate", cu alte valori decat curatenia sau sapunul nu grabeau caderea Romei.
Ca urmare, putem vorbi de producerea si de folosirea sistematica a sapunului in Europa, abia la inceputul primului mileniu si atunci, sapunul fiind un lux.
Primele productii manufacturiere apar la Marsilia (Franta) si Savona (Italia), suficiente pentru necesitatile elitei sociale, dar inaccesibile populatiei pentru a infrunta o epidemie, cu atat mai mult, cu cat nimeni nu stia sa faca o legatura intre igiena si imbolnavire.
Sapunurile pe baza de ulei de masline produse in Spania, Italia si sudul Frantei erau de o calitate superioara celor fabricate din seu, in Anglia si nordul Frantei. Aceste sapunuri erau adecvate spalarii textilelor, iar cele pe baza de ulei de masline erau preferate pentru igiena personala.
Dupa anul 1810 chimistul belgian Ernest Solvay a descoperit un procedeu prin care hidroxidul de sodiu putea fi produs prin actiunea unui electrod asupra apei de mare, iar produsul secundar avea doar un singur atom de hidrogen. Acest lucru a insemnat o sursa ieftina si curata de lesie pentru producatorii de sapun