Din aceeasi categorie
AnuntulVideo >>
Cinema >> Filme complete
3/9..Ultimele zile din viata lui Marilyn Monroe | Part.3
| Adaugat de Alexandra | 20.07.2012 |  Adauga
la favorite |
268 vizualizari Nota film: 0 / 5 (0 voturi ) |
|||||||||
Sterge
din favorite3/9..Ultimele zile din viata lui Marilyn Monroe | Part.3
Marilyn Monroe (nascuta Norma Jeane Mortensen, n.1 iunie, 1926 – d. 5 august, 1962) este fara indoiala cel mai celebru star cinematografic, sex simbol si diva pop a secolului al XX-lea. Ascensiunea lui Monroe la nivelul de celebritate a inceput cu selectarea ei pentru a poza in cateva reviste, asta in timp ce primul ei sot facea parte Marina Comerciala. Cea mai insemnata parte a filmelor ei au fost facute pentru 20th Century Fox, unde si-a luat si numele care a facut-o celebra. Dupa cateva aparitii minore in decurs de cativa ani, Marilyn a inceput sa devina cunoscuta pentru talentul ei de comediana, ajutata fiind si de remarcabila ei prezenta scenica. Si-a indreptat eforturile catre aparitii mai consistente, si, la un anumit moment al carierei sale a reusit sa-si indeplineasca acest scop.
Circumstantele misterioase ale mortii lui Marilyn au fost subiectul multor speculatii, dar nu au reusit sa-i stirbeasca reputatia de cea mai legendara figura publica a tuturor timpurilor.
vietii lui Marilyn Niki Monroe
Cu toate ca a devenit cea mai celebrata actrita a istoriei filmului, inceputurile lui Monroe au fost modeste. Ea s-a nascut in sectia sociala de maternitate a spitalului din Los Angeles County. Numele sub care a fost inregistrata a fost Norma Jeane Mortensen (mai tarziu, bunica sa Della Monroe Grainger a botezat-o in stil baptist drept Norma Jeane Baker). Majoritatea biografilor cred ca tatal sau biologic a fost Charles Stanley Gifford, un agent de vanzari pentru studioul cinematografic unde mama lui Monroe, Gladys Pearl Monroe Baker Eley, lucra ca editor de film. Totusi, certificatul ei de nastere il indica pe norvegianul Martin Edward Mortensen ca fiind tatal. In ultimii ani cativa biografi chiar au inceput sa sustina ca de fapt acest lucru ar fi si situatia reala.
Gladys nu a fost in stare sa o convinga pe Della sa aiba grija de Norma Jeane, asa ca a incredintat-o unor parinti adoptivi, Albert si Ida Bolender din Hawthorne, California, la sud-vest de Los Angeles, unde ea a trait pana la varsta de sapte ani. In autobiografia sa My Story (rom: "Povestea mea"), Monroe declara ca a crezut ca Albert si Ida erau parintii sai pana intr-o zi cand, pe un ton aspru, Ida a corectat-o.
Si tot din My Story, aflam ca Gladys o vizita pe Norma Jeane in fiecare sambata, dar niciodata nu o lua in brate, nu o saruta sau macar sa ii zambeasca. La un anumit moment, Gladys a anuntat ca a cumparat o casa pentru ea si fiica sa, dar dupa cateva luni dupa ce s-au mutat acolo, a avut o cadere psihica. Monroe si-o aminteste pe Gladys ca "tipand si razand" cand a fost internata cu forta in spitalul de boli mentale din Norwalk, California, acelasi spital in care mama lui Gladys, Della a murit in august 1927. Tatal lui Gladys, Otis, a murit de asemenea intr-un spital de boli nervoase (langa San Bernardino, California) ca urmare a sifilis-ului.
Marilyn Monroe
Totusi merita subliniat ca My Story nu poate fi considerata o sursa de incredere, pentru ca a fost de fapt scrisa de un jurnalist numit Ben Hecht si a fost menita sa portretizeze imaginea de orfan indurerat pentru Monroe. Marturisirile de acolo au fost considerate ca fiind discutabile.
Gladys a fost declarata incapabila de a-si indeplini indatoririle de parinte, iar prietena ei cea mai buna, Grace McKee (mai tarziu Goddard) a devenit tutorele sau legal. Dupa casatoria lui McKee din 1935, Norma Jeane a fost trimisa la orfelinatul din Los Angeles, ca mai apoi sa urmeze o lunga succesiune de familii adoptive unde se crede ca a fost abuzata si neglijata. Exista totusi putine dovezi ca au fost atat de multe familii adoptive precum sustine. Ca o completare, Monroe insesi e cunoscuta pentru slabiciunea ei de a exagera informatiile despre copilaria sa in timpul interviurilor.
In septembrie 1941, Norma Jeane si-a reintalnit mama. Familia Goddard, se muta pe coasta de est si au crezut ca cel mai bine pentru Norma Jeane (15 ani) era sa se casatoreasca, pentru ca altfel trebuia sa se reintoarca la orfelinat. Ea i-a facut cunostinta cu fiul vecinului sau, James Dougherty, care i-a devenit primul sot, in 1942, dupa ce a implinit 16 ani.
[modificare] Anii tineretii
In timp ce sotul ei era plecat sa lupte in cel de-al doilea razboi mondial, tanara doamna Norma Jeane Dougherty a inceput sa lucreze intr-o fabrica unde pulveriza solutie anti-fugnitiva pentru piese de avioane. Un tanar fotograf militar, David Conover, se plimba prin fabricile locale facand poze pentru un articol din revista YANK despre femeile care ajuta la eforturile depuse pentru razboi. El i-a remarcat imediat potentialul de model si i-a oferit sa colaboreze cu agentia de modelling The Blue Book. Norma Jeane a devenit unul dintre cele mai de succes modele ale agentiei, pozand pe prima pagina a sute de reviste. In 1946 ea a intrat in atentia cautatorului de talente Ben Lyon. El i-a aranjat un test de filmare pentru 20th Century Fox. A reusit sa treaca acest test si i s-a oferit un contract standard pe sase luni cu un salariu de inceput de 75 de dolari pe saptamana (300$ pe luna), categorie superioara de salarizare judecand dupa standardele industriei de atunci. I-a fost dat numele Marilyn dupa actrita Marilyn Miller si i-a fost sugerat numele de fata al mamei sale, Monroe, ca nume de familie. Astfel Norma Jeane Baker la numai 20 de ani devine "Marilyn Monroe".
In primele sale 6 luni la 20th Century Fox, lui Monroe nu i-a fost oferit nici macar un rol. In schimb ea a invatat despre coafura, machiaj, costume, actorie si iluminarea scenica. Dupa sase luni Fox a decis sa ii reinnoiasca contractul, si, in urmatoarele 6 luni i-au fost date roluri secundare neinsemnate in doua filme: Scudda Hoo! Scudda Hay! si Dangerous Years. Ambele au fost lansate in 1947 si au fost niste esecuri din punct de vedere al incasarilor, asa ca Fox a decis sa nu ii mai reinnoiasca contractul. Monroe s-a reintors astfel la modelling si a inceput sa isi extinda reteaua de cunostinte din Hollywood.
In 1948, o colaborare de 6 luni cu Columbia Pictures a facut-o sa apara in alt film, Ladies of the Chorus, dar si acest musical cu buget redus a fost un esec, ceea ce a dus la concedierea lui Monroe inca o data. Mai apoi, ea l-a cunoscut pe unul dintre cei mai vestiti agenti ai Hollywood-ului, Johnny Hyde, care i-a facilitat un nou contract cu Fox, dupa ce MGM refuzase o colaborare. Vice-presedintele de la Fox Darryl F. Zanuck nu era convins de potentialul de celebritate al lui Monroe. Totusi, datorita insistentei lui Hyde, ei i-au fost incredintate roluri secundare in All About Eve si The Asphalt Jungle. Chiar daca aceste roluri au fost secundare, spectatorii de film au remarcat-o si Monroe a inceput sa primeasca mai multe scrisori de la admiratori decat multi dintre actorii celebri ai timpului.
Monroe a jucat primul rol principal (excluzand Ladies of the Chorus) in Don't Bother To Knock(1952), ecranizand o babysitter cu probleme, care, intr-un acces de furie, o ataca pe fetita pe care o avea in grija. Cu toate ca a primit critici mixte, Monroe a sustinut mai tarziu ca acesta a fost una dintre interpretarile ei favorite. Mai tarziu, numerosi critici de film au considerat ca aceasta contributie a ei la realizarea filmului a fost una dintre cele mai puternice din cariera ei.
[modificare] Anii celebritatii
Marilyn Monroe in Gentlemen Prefer Blondes
Desi criticii americani/latini au avut rezerve la inceput sa ii recunoasca abilitatile dramaturgice, ei nu au sa ezitat ii conteste sex appeal-ul. Monroe juca acum (1953) intr-un film cu buget mare Niagara. Criticii de film si-au concentrat atentia asupra magnetismului camerei fata de Monroe, nu numai la actiunea de fundal a filmului. Niagara a ajuta-o pe Monroe sa devina senzatia momentului aproape peste noapte. Rolul ei de femeie dezechilibrata cu moravuri usoare care planuieste sa isi asasineze sotul, i-a facut pe critici sa afirme ca ar fi fost actrita principala perfecta pentru unul din filmele regizate de Alfred Hitchcock.
Acest moment coincide cu timpul in care pozele nud ale lui Monroe, facute de catre fotograful Tom Kelley in anii de lupta pentru roluri, incep sa iasa la lumina. Copii ale acestora au fost cumparate de catre Hugh Hefner si in decembrie 1953 au aparut in prima editie a noii sale reviste Playboy. Chiar daca Fox a fost ingrijorat ca asta va crea o controversa ce ii va afecta cariera, Monroe a decis sa admita in mod public ca ea este modelul din fotografii. Unui ziarist care a intrebat-o ce imbracaminte a purtat in timpul sedintei i-a raspuns: "Radio-ul." La intrebarea despre ce poarta in pat, raspunsul a fost de asemenea simplu: "Chanel No. 5." Mai tarziu avea sa devina celebra pentru aceste replici incitatoare lipsite de predicat.
"Gentlemen Prefer Blondes" a fost un musical exceptional de indraznet pentru acele timpuri, si azi este privit ca una dintre cele mai bune comedii din toate timpurile de catre numerosi critici. Autoironia rolului lui Monroe de showgirl cautatoare de aur, Lorelei Lee, este general considerat ca unul definitor pentru eforturile sale cinematografice. Aparitiile ei in "Diamonds Are a Girl's Best Friend" sunt printre cele mai cunoscute scene din cariera lui Monroe.
In 'How to Marry a Millionaire', Monroe a facut echipa cu alte doua atractii ale 20th Century Fox, Lauren Bacall si Betty Grable. Ea interpreteaza rolul de blonda proasta numita Pola Debevoise si reuseste fie stralucitoare chiar si printre cele doua celebre staruri. Chiar daca rolul este unul stereotipic, Monroe a strans opinii favorabile, iar criticii i-au remarcat capabilitatile de comedie. In Statele Unite, ea era considerata un sex simbol inselator, pe cand in Europa deja incepusera sa ii fie recunoscute calitatile actoricesti, ajungandu-se sa fie comparata cu Charles Chaplin.
Urmatoarele doua filme, western-ul River of No Return si musical-ul There's No Business Like Show Business, nu s-au bucurat de succes, parte din vina avand-o faptul ca lui Monroe nu i s-a oferit un rol deosebit. Monroe, ambitioasa ca intotdeauna si dornica sa invinga neajunsurile, s-a plictisit de rolurile pe care Zanuck i le incredinta. Dupa incheierea filmarilor la The Seven Year Itch la inceputul lui 1955, ea incheie contractul si abandoneaza Hollywood-ul pentru a studia actoria la The Actors Studio in New York. Fox nu doreste sa ii satisfaca noile solicitari contractuale si insista ca ea sa revina pentru a incepe lucrul la noi productii pe care ea o considera nepotrivite, precum Heller In Pink Tights (care nu a fost filmat pana la urma), The Girl in the Red Velvet Swing si How To Be Very, Very Popular.
Monroe refuza sa apara in aceste filme si ramane la New York. Pentru ca The Seven Year Itch ajunge in topul incasarilor din vara lui 1955, si pentru ca celelalte starlete Fox Jayne Mansfield si Sheree North dezamagesc in a prinde la public, Zanuck se recunoaste invins si Monroe se intoarce cu triumf la Hollywood. Un nou contract a fost intocmit, care ii permitea lui Monroe drepturi regizorale complete precum si optiunea de a juca in alte proiecte ale studioului.
Primul film facut sub noul contract a fost Bus Stop, regizat de Joshua Logan. Criticii au remarcat imediat abordarea profunda al lui Monroe pentru personajul interpretat. In general este apreciata pentru prestatia sa ca Cherie, o cantareata dintr-un saloon bar care se indragosteste de un cowboy. Monroe apare in mod intentionat prost machiata si lipsita de stralucirea unui star. Multi au crezut ca va fi nominalizata pentru premiile Oscar. Se crede ca nu a reusit aceasta performanta datorita reputatiei ei controversate. Totusi a luat o apreciere Golden Globe.
O necunoscuta practic la acea vreme, Monroe a fost prima femeie care sa-si deschida propria casa de productie, impreuna cu prietenul sau, fotograful Milton H. Greene. Marilyn Monroe Productions a lansat primul sau film The Prince and the Showgirl in 1957 si a primit opinii mixte. Pe langa functia de producator executiv pentru acest film, ea a jucat alaturi de apreciatul actor britanic Laurence Olivier, care a fost regizorul. Din pacate, atractia dintre cei doi lipsea, lucru care nu era tocmai surprinzator. Asta avand in vedere conceptia lui Olivier despre comportamentul "neprofesional" al lui Monroe (incluzand obiceiul notoriu de a ii lasa pe oameni sa astepte ore intregi pana la aparitia ei la filmari) si astfel a crescut reputatia ei in industria filmului de actor dificil.
Interpretarea compozitoarei Elsie Marina, totusi, a fost considerata de prima mana de catre criticii vremii, mai ales in Europa, unde i-a fost inmanat un David di Donatello, echivalentul italian al Oscar-ului, precum si un premiu Crystal Star in Franta. Chiar mai mult, Monroe a fost nominalizata pentru foarte apreciatul premiu BAFTA.
[modificare] Anii maturitatii
In 1959 ea inregistreaza cel mai mare succes al carierei jucand alaturi de Tony Curtis si Jack Lemmon in comedia lui Billy Wilder Unora le place jazz-ul. Comportamentul ei dificil pe scena este de acum legendar, asemenea numeroaselor duble necesare. Totusi, la terminarea filmarilor, Wilder a declarat ca era dispus sa treaca oricand peste aceste inconveniente, pretuind calitatile ei de comediana de prima clasa. Unora le place jazz-ul este considerat acum ca fiind una dintre cele mai bune comedii din toate timpurile. Rolul lui Monroe de cantareata indoielnica, consumatoare frecventa de bauturi, dar plina de compasiune - Sugar Kane, a fost premiat cu un Globul de Aur pentru cea mai buna actrita intr-un musical sau comedie.
Dupa Unora le place jazz-ul, Monroe a facut un musical numit Let's Make Love regizat de George Cukor alaturi de Yves Montand. Monroe, Montand si Cukor considerau filmul ca fiind unul slab, dar Monroe a fost fortata sa il faca datorita obligatiilor fata de Twentieth Century Fox. Desi filmul nu s-a bucurat de un succes comercial sau artistic, el include unul dintre numerele muzicale legendare ale lui Monroe, "My Heart Belongs to Daddy" de Cole Porter.
Prin 1961, cel de-al treilea sot al lui Monroe, scenaristul Arthur Miller, scrisese si lucrase deja la ceea ce avea sa fie ultimul film filmat de ea impreuna cu Clark Gable, The Misfits. A fost o filmare lunga si obositoare in fierbintele desert Nevada. Intarzierile lui Monroe au devenit cronice si asta a creat probleme si mai mari filmarilor. In ciuda tuturor acestor lucruri, Monroe, Gable si Montgomery Clift au fost capabili sa joace extraordinar, chiar exemplar. Monroe s-a imprietenit cu Clift, simtind ca au o legatura profunda. Gable a murit de atac de cord la putin timp dupa asta, existand voci care o invinuiau pe Monroe, sustinand ca ea il supara pe platourile de filmare. Totusi nu trebuie uitat ca Gable a insistat sa faca pe grozavul, consumand cantitati mari de bautura si tigari, asa ca toti au fost de acord ca era suprasolicitat fizic. Monroe a participat la ceremonia funerara a acestuia.
Unele dintre cele mai faimoase fotografii ale ei au fost facute de catre Douglas Kirkland in 1961, ca bonus pentru revista LOOK editia aniversara - 25 de ani .
Monroe s-a intors la Hollywood pentru a relua filmarile la pelicula Something's Got to Give. In mai 1962, Monroe si-a facut ultima aparitie publica importanta, cantand Happy Birthday, Mr. President in cadrul unei petreceri televizate facuta in cinstea presedintelui american John F. Kennedy. Dupa filmarile care sunt considerate ca fiind primele scene nud ale unei celebritati, aparitiile lui Monroe au devenit si mai putin frecvente datorita problemelor de sanatate.
Datorita constrangerilor financiare cauzate de costurile pentru filmarile la Cleopatra, cu Elizabeth Taylor, Fox s-a folosit de absenta lui Monroe ca scuza pentru a o exclude din film si a o inlocui cu Lee Remick. Totusi, o clauza in contractul lui Dean Martin ii conferea acestuia dreptul sa aleaga actrita principala a filmului. Pentru ca el nu era dispus sa lucreze cu altcineva, Monroe a fost reangajata pentru un salariu dublu fata de cel initial.
Monroe a acordat un interviu detaliat revistei Life Magazine, in care si-a exprimat parerea de rau pentru modul in care Hollywood-ul o eticheta ca fiind o blonda proasta si cat de mult isi iubea publicul. A facut de asemenea o sedinta fotografica pentru Vogue si a inceput discutiile pentru un viitor film cu Gene Kelly si Frank Sinatra. Ea planuia de asemenea sa joace drept Jean Harlow. Alte proiecte care i se pregateau pentru viitor erau What a Way to Go! si The Stripper. Fisier:Marilyn Monroe in ultime sesiune foto facuta de Bert Stern.jpg Inainte ca filmarile la Something's Got to Give sa fie reluate, Monroe a fost gasita moarta in casa sa din Los Angeles, in dimineata zilei de 5 august 1962. Moartea sa, oficial inregistrata ca o probabila sinucidere prin consum excesiv de medicamente, a fost marcata de lipsa de profesionalism a anchetei politiei. A devenit astfel o tema folosita in teoria conspiratiei. Acest lucru nu a afectat insa statutul ei de model pentru arhetipul unui sex simbol si o stea de cinema.
[modificare] Casatorii
[modificare] James Dougherty
La varsta de saisprezece ani, Monroe se casatorea cu James Dougherty pe 19 iunie, 1942. In cartile sale The Secret Happiness of Marilyn Monroe si To Norma Jeane With Love, Jimmie, Dougherty afirma ca erau indragostiti si ca ar fi trait fericiti daca visul ei de a deveni celebra nu i-ar fi indepartat. Totusi Monroe a sustinut mereu ca aceasta a fost o casatorie din interes. Marilyn a divortat de Dougherty pe 13 septembrie 1946.
In documentarul din 2004 Marilyn's Man, Dougherty a facut trei afirmatii semnificative: el a inventat personajul "Marilyn Monroe"; Fox a obligat-o sa divorteze de el; ea spera mereu sa fie din nou impreuna. Nu exista nici o dovada care sa sustina aceste afirmatii sau ca au ramas in contact unu cu altul (ea era o necunoscuta in 1946, cand Fox a "obligat-o" sa divorteze - ceea ce face improbabila afirmatia.) Ea a fost infuriata dupa ce el a dat un interviu pentru Photoplay in 1953, in care sustinea ca ea amenintase ca va sari de pe pontonul din Santa Monica daca el o va parasi vreodata. Mai tarziu el a aparut in To Tell the Truth drept "primul sot real al lui Marilyn Monroe".
Faptele lui Dougherty nu sustin nici ele afirmatiile despre dragostea adevarata dintre el si Monroe. El s-a recasatorit la numai cateva luni de la divortul lor. Cand a fost informat despre moartea ei, reporterul de la New York Times a marturisit ca a spus in mod repetat imi pare rau si si-a continuat serviciul de patrulare pentru LAPD; nu a participat la ceremonia funerara. Intr-un interviu pentru A&E Network, el a admis ca mama sa ar fi fost rugata de catre Grace Goddard care l-ar fi intrebat daca ar fi de acord sa se casatoreasca cu Norma Jeane pentru a evita ca ea sa fie trimisa la orfelinat.
Dougherty a ramas casatorit cu cea de-a treia sa sotie pana la moartea acesteia in 2003. El a trait in Maine pana in 15 august 2005 moartea sa fiind datorata unor complicatii survenite din cauza leucemiei.
Joe DiMaggio (stanga) si Monroe inainte de casatoria lor de pe data de 14 ianuarie 1954
[modificare] Joe DiMaggio
In 1951 star-ul de baseball Joe DiMaggio a vazut o fotografie a lui Monroe cu doi jucatori de la Chicago White Sox, dar a asteptat pana dupa retragerea lui sa ii ceara domnului care organizase fotografia o intalnire cu ea. Monroe nu a vrut sa se intalneasca cu el, temandu-se ca este un sportiv ingamfat, dar dupa doi ani de curtenire cei doi s-au casatorit la primaria din San Francisco pe 14 ianuarie 1954. In perioada lunii lor de miere, ei i-a fost solicitat sa viziteze trupele din Coreea pentru a-i inveseli pe soldati. Ea a sustinut zece spectacole in patru zile la temeperaturi extrem de scazute. Audienta sa a constat in peste 100 000 de soldati si marinari. Dupa marturisirile presei, Joe nu a fost incantat de decizia sotiei sale din timpul perioadei pe care el si-o imaginase ca fiind o perioada foarte intima.
Biograful lui DiMaggio, Maury Allen, l-a citat pe purtatorul de cuvant al New York Yankees Arthur Richman care a marturisit ca DiMaggio ii spusese ca totul s-a naruit dupa calatoria in Japonia. Desi Marilyn declarase ca vrea sa se opreasca ea intentiona sa isi continue cariera. Prietenii au afirmat ca DiMaggio a devenit foarte posesiv si ca o persecuta pe Monroe in timp ce aceasta se departa din ce in ce mai mult dorintele lui. Dupa filmarea celebrei scene cu ridicatul fuste din The Seven Year Itch, Billy Wilder isi aminteste de privirea "stupefiata" ce se putea citi pe fata lui DiMaggio in timp ce privea impreuna cu fanii si figurantii. Tom Ewell a declarat pentru Louisville Courier-Journal la cativa ani mai tarziu ca Wilder inventase toata scena ca aerul care venea de la aerisirea de la metrou sa ii ridice rochia pana peste cap. Richard Ben Cramer, biograful lui DiMaggio, a afirmat ca Joe a fost atat de "scarbit" de "usurinta" lui Marilyn ca a inceput sa o abuzeze. Tipul de la machiaj al lui Merilyn, Allan "Whitey" Snyder, isi aminteste ca a aparut bratul invinetit. In 24 octombrie, la 274 zile de la casatorie, ea a depus actele pentru divort, iar ca motiv era declarat "cruditatea mentala".
Monroe si DiMaggio si-au reluat relatia dupa divortul ei de Arthur Miller. Ea s-a reintors la caile auto-distructive increzandu-se in oameni pe care DiMaggio ii credea nocivi pentru ea (incluzandu-l pe Frank Sinatra). Starea ei fizica si mentala au devenit subiect de presa. Terapeutul lui Monroe a aranjat ca ea sa fie internata la clinica psihiatrica "Payne Whitney". Fiindu-i imposibil sa se externeze de una singura ea l-a sunat pe DiMaggio. Pe 10 februarie 1961 el a consfintit ca ea sa fie externata (ea fusese internata in sectia pentru bolnavii cei mai gravi). Mai tarziu ea l-a insotit in Florida. Afirmatiile lor ca ar fi "doar buni prieteni" nu au oprit zvonurile unei recasatorii. Dupa Maury Allen pe 1 august 1962 DiMaggio si-a parasit slujba de la oficiul postal al armatei pentru a se intoarce in California si pentru ai ii cere sa se recasatoreasca.
Pentru douazeci de ani, DiMaggio a pus de trei ori pe saptamana 12 trandafiri la mormantul lui Monroe. Spre deosebire de ceilalti doi soti, sau de barbatii care sustineau ca o cunoscusera intim, el nu a vorbit public despre ea. Nu s-a recasatorit niciodata. A murit pe 8 martie 1999 dupa un lung cancer.
Pe 23 ianuarie 2006 a fost anuntat ca nepoata lui DiMaggio va scoate la licitatie lucrurile lui personale in mai, printre acestea fiind si o fotografie pe care Monroe ii scrisese: "I love you Joe."
[modificare] Arthur Miller
Pe 29 iunie 1956, Monroe s-a casatorit cu Arthur Miller, pe care il cunoscuse in anul 1951, in cadrul unei ceremonii civile desfasurata la White Plains, New York. Judecatorul Seymour Robinowitz a oficiat ceremonia grabnica desfasurata in biroul lui Sam Slavitt (nunta a fost ascunsa presei si publicului). Desi a crescut ca fiind crestina, ea s-a convertit la iudaism inainte de a se marita cu Miller. Dupa incheierea filmarilor la The Prince si Showgirl cu Laurence Olivier, cuplul s-a intors din Anglia in Statele Unite, unde si-au dat seama ca ea era insarcinata. Totusi, ea suferea de endometrioza, si sarcina era ectopica. A urmat mai apoi o intrerupere de sarcina.
Scenariul lui Miller pentru The Misfits, o poveste despre disparitia unei divortate, a vrut sa fie cadoul sau de Sf. Valentin catre sotia sa, dar filmarile la aceasta pelicula au inceput in 1960, cand casatoria lor scartaia. Un divort mexican a fost acordat pe 24 ianuarie 1961. La 17 februarie 1962, Miller s-a casatorit cu Inge Morath, una dintre fotografele care au contribuit la realizarea peliculei The Misfits.
Marilyn Monroe (nascuta Norma Jeane Mortensen, n.1 iunie, 1926 – d. 5 august, 1962) este fara indoiala cel mai celebru star cinematografic, sex simbol si diva pop a secolului al XX-lea. Ascensiunea lui Monroe la nivelul de celebritate a inceput cu selectarea ei pentru a poza in cateva reviste, asta in timp ce primul ei sot facea parte Marina Comerciala. Cea mai insemnata parte a filmelor ei au fost facute pentru 20th Century Fox, unde si-a luat si numele care a facut-o celebra. Dupa cateva aparitii minore in decurs de cativa ani, Marilyn a inceput sa devina cunoscuta pentru talentul ei de comediana, ajutata fiind si de remarcabila ei prezenta scenica. Si-a indreptat eforturile catre aparitii mai consistente, si, la un anumit moment al carierei sale a reusit sa-si indeplineasca acest scop.
Circumstantele misterioase ale mortii lui Marilyn au fost subiectul multor speculatii, dar nu au reusit sa-i stirbeasca reputatia de cea mai legendara figura publica a tuturor timpurilor.
vietii lui Marilyn Niki Monroe
Cu toate ca a devenit cea mai celebrata actrita a istoriei filmului, inceputurile lui Monroe au fost modeste. Ea s-a nascut in sectia sociala de maternitate a spitalului din Los Angeles County. Numele sub care a fost inregistrata a fost Norma Jeane Mortensen (mai tarziu, bunica sa Della Monroe Grainger a botezat-o in stil baptist drept Norma Jeane Baker). Majoritatea biografilor cred ca tatal sau biologic a fost Charles Stanley Gifford, un agent de vanzari pentru studioul cinematografic unde mama lui Monroe, Gladys Pearl Monroe Baker Eley, lucra ca editor de film. Totusi, certificatul ei de nastere il indica pe norvegianul Martin Edward Mortensen ca fiind tatal. In ultimii ani cativa biografi chiar au inceput sa sustina ca de fapt acest lucru ar fi si situatia reala.
Gladys nu a fost in stare sa o convinga pe Della sa aiba grija de Norma Jeane, asa ca a incredintat-o unor parinti adoptivi, Albert si Ida Bolender din Hawthorne, California, la sud-vest de Los Angeles, unde ea a trait pana la varsta de sapte ani. In autobiografia sa My Story (rom: "Povestea mea"), Monroe declara ca a crezut ca Albert si Ida erau parintii sai pana intr-o zi cand, pe un ton aspru, Ida a corectat-o.
Si tot din My Story, aflam ca Gladys o vizita pe Norma Jeane in fiecare sambata, dar niciodata nu o lua in brate, nu o saruta sau macar sa ii zambeasca. La un anumit moment, Gladys a anuntat ca a cumparat o casa pentru ea si fiica sa, dar dupa cateva luni dupa ce s-au mutat acolo, a avut o cadere psihica. Monroe si-o aminteste pe Gladys ca "tipand si razand" cand a fost internata cu forta in spitalul de boli mentale din Norwalk, California, acelasi spital in care mama lui Gladys, Della a murit in august 1927. Tatal lui Gladys, Otis, a murit de asemenea intr-un spital de boli nervoase (langa San Bernardino, California) ca urmare a sifilis-ului.
Marilyn Monroe
Totusi merita subliniat ca My Story nu poate fi considerata o sursa de incredere, pentru ca a fost de fapt scrisa de un jurnalist numit Ben Hecht si a fost menita sa portretizeze imaginea de orfan indurerat pentru Monroe. Marturisirile de acolo au fost considerate ca fiind discutabile.
Gladys a fost declarata incapabila de a-si indeplini indatoririle de parinte, iar prietena ei cea mai buna, Grace McKee (mai tarziu Goddard) a devenit tutorele sau legal. Dupa casatoria lui McKee din 1935, Norma Jeane a fost trimisa la orfelinatul din Los Angeles, ca mai apoi sa urmeze o lunga succesiune de familii adoptive unde se crede ca a fost abuzata si neglijata. Exista totusi putine dovezi ca au fost atat de multe familii adoptive precum sustine. Ca o completare, Monroe insesi e cunoscuta pentru slabiciunea ei de a exagera informatiile despre copilaria sa in timpul interviurilor.
In septembrie 1941, Norma Jeane si-a reintalnit mama. Familia Goddard, se muta pe coasta de est si au crezut ca cel mai bine pentru Norma Jeane (15 ani) era sa se casatoreasca, pentru ca altfel trebuia sa se reintoarca la orfelinat. Ea i-a facut cunostinta cu fiul vecinului sau, James Dougherty, care i-a devenit primul sot, in 1942, dupa ce a implinit 16 ani.
[modificare] Anii tineretii
In timp ce sotul ei era plecat sa lupte in cel de-al doilea razboi mondial, tanara doamna Norma Jeane Dougherty a inceput sa lucreze intr-o fabrica unde pulveriza solutie anti-fugnitiva pentru piese de avioane. Un tanar fotograf militar, David Conover, se plimba prin fabricile locale facand poze pentru un articol din revista YANK despre femeile care ajuta la eforturile depuse pentru razboi. El i-a remarcat imediat potentialul de model si i-a oferit sa colaboreze cu agentia de modelling The Blue Book. Norma Jeane a devenit unul dintre cele mai de succes modele ale agentiei, pozand pe prima pagina a sute de reviste. In 1946 ea a intrat in atentia cautatorului de talente Ben Lyon. El i-a aranjat un test de filmare pentru 20th Century Fox. A reusit sa treaca acest test si i s-a oferit un contract standard pe sase luni cu un salariu de inceput de 75 de dolari pe saptamana (300$ pe luna), categorie superioara de salarizare judecand dupa standardele industriei de atunci. I-a fost dat numele Marilyn dupa actrita Marilyn Miller si i-a fost sugerat numele de fata al mamei sale, Monroe, ca nume de familie. Astfel Norma Jeane Baker la numai 20 de ani devine "Marilyn Monroe".
In primele sale 6 luni la 20th Century Fox, lui Monroe nu i-a fost oferit nici macar un rol. In schimb ea a invatat despre coafura, machiaj, costume, actorie si iluminarea scenica. Dupa sase luni Fox a decis sa ii reinnoiasca contractul, si, in urmatoarele 6 luni i-au fost date roluri secundare neinsemnate in doua filme: Scudda Hoo! Scudda Hay! si Dangerous Years. Ambele au fost lansate in 1947 si au fost niste esecuri din punct de vedere al incasarilor, asa ca Fox a decis sa nu ii mai reinnoiasca contractul. Monroe s-a reintors astfel la modelling si a inceput sa isi extinda reteaua de cunostinte din Hollywood.
In 1948, o colaborare de 6 luni cu Columbia Pictures a facut-o sa apara in alt film, Ladies of the Chorus, dar si acest musical cu buget redus a fost un esec, ceea ce a dus la concedierea lui Monroe inca o data. Mai apoi, ea l-a cunoscut pe unul dintre cei mai vestiti agenti ai Hollywood-ului, Johnny Hyde, care i-a facilitat un nou contract cu Fox, dupa ce MGM refuzase o colaborare. Vice-presedintele de la Fox Darryl F. Zanuck nu era convins de potentialul de celebritate al lui Monroe. Totusi, datorita insistentei lui Hyde, ei i-au fost incredintate roluri secundare in All About Eve si The Asphalt Jungle. Chiar daca aceste roluri au fost secundare, spectatorii de film au remarcat-o si Monroe a inceput sa primeasca mai multe scrisori de la admiratori decat multi dintre actorii celebri ai timpului.
Monroe a jucat primul rol principal (excluzand Ladies of the Chorus) in Don't Bother To Knock(1952), ecranizand o babysitter cu probleme, care, intr-un acces de furie, o ataca pe fetita pe care o avea in grija. Cu toate ca a primit critici mixte, Monroe a sustinut mai tarziu ca acesta a fost una dintre interpretarile ei favorite. Mai tarziu, numerosi critici de film au considerat ca aceasta contributie a ei la realizarea filmului a fost una dintre cele mai puternice din cariera ei.
[modificare] Anii celebritatii
Marilyn Monroe in Gentlemen Prefer Blondes
Desi criticii americani/latini au avut rezerve la inceput sa ii recunoasca abilitatile dramaturgice, ei nu au sa ezitat ii conteste sex appeal-ul. Monroe juca acum (1953) intr-un film cu buget mare Niagara. Criticii de film si-au concentrat atentia asupra magnetismului camerei fata de Monroe, nu numai la actiunea de fundal a filmului. Niagara a ajuta-o pe Monroe sa devina senzatia momentului aproape peste noapte. Rolul ei de femeie dezechilibrata cu moravuri usoare care planuieste sa isi asasineze sotul, i-a facut pe critici sa afirme ca ar fi fost actrita principala perfecta pentru unul din filmele regizate de Alfred Hitchcock.
Acest moment coincide cu timpul in care pozele nud ale lui Monroe, facute de catre fotograful Tom Kelley in anii de lupta pentru roluri, incep sa iasa la lumina. Copii ale acestora au fost cumparate de catre Hugh Hefner si in decembrie 1953 au aparut in prima editie a noii sale reviste Playboy. Chiar daca Fox a fost ingrijorat ca asta va crea o controversa ce ii va afecta cariera, Monroe a decis sa admita in mod public ca ea este modelul din fotografii. Unui ziarist care a intrebat-o ce imbracaminte a purtat in timpul sedintei i-a raspuns: "Radio-ul." La intrebarea despre ce poarta in pat, raspunsul a fost de asemenea simplu: "Chanel No. 5." Mai tarziu avea sa devina celebra pentru aceste replici incitatoare lipsite de predicat.
"Gentlemen Prefer Blondes" a fost un musical exceptional de indraznet pentru acele timpuri, si azi este privit ca una dintre cele mai bune comedii din toate timpurile de catre numerosi critici. Autoironia rolului lui Monroe de showgirl cautatoare de aur, Lorelei Lee, este general considerat ca unul definitor pentru eforturile sale cinematografice. Aparitiile ei in "Diamonds Are a Girl's Best Friend" sunt printre cele mai cunoscute scene din cariera lui Monroe.
In 'How to Marry a Millionaire', Monroe a facut echipa cu alte doua atractii ale 20th Century Fox, Lauren Bacall si Betty Grable. Ea interpreteaza rolul de blonda proasta numita Pola Debevoise si reuseste fie stralucitoare chiar si printre cele doua celebre staruri. Chiar daca rolul este unul stereotipic, Monroe a strans opinii favorabile, iar criticii i-au remarcat capabilitatile de comedie. In Statele Unite, ea era considerata un sex simbol inselator, pe cand in Europa deja incepusera sa ii fie recunoscute calitatile actoricesti, ajungandu-se sa fie comparata cu Charles Chaplin.
Urmatoarele doua filme, western-ul River of No Return si musical-ul There's No Business Like Show Business, nu s-au bucurat de succes, parte din vina avand-o faptul ca lui Monroe nu i s-a oferit un rol deosebit. Monroe, ambitioasa ca intotdeauna si dornica sa invinga neajunsurile, s-a plictisit de rolurile pe care Zanuck i le incredinta. Dupa incheierea filmarilor la The Seven Year Itch la inceputul lui 1955, ea incheie contractul si abandoneaza Hollywood-ul pentru a studia actoria la The Actors Studio in New York. Fox nu doreste sa ii satisfaca noile solicitari contractuale si insista ca ea sa revina pentru a incepe lucrul la noi productii pe care ea o considera nepotrivite, precum Heller In Pink Tights (care nu a fost filmat pana la urma), The Girl in the Red Velvet Swing si How To Be Very, Very Popular.
Monroe refuza sa apara in aceste filme si ramane la New York. Pentru ca The Seven Year Itch ajunge in topul incasarilor din vara lui 1955, si pentru ca celelalte starlete Fox Jayne Mansfield si Sheree North dezamagesc in a prinde la public, Zanuck se recunoaste invins si Monroe se intoarce cu triumf la Hollywood. Un nou contract a fost intocmit, care ii permitea lui Monroe drepturi regizorale complete precum si optiunea de a juca in alte proiecte ale studioului.
Primul film facut sub noul contract a fost Bus Stop, regizat de Joshua Logan. Criticii au remarcat imediat abordarea profunda al lui Monroe pentru personajul interpretat. In general este apreciata pentru prestatia sa ca Cherie, o cantareata dintr-un saloon bar care se indragosteste de un cowboy. Monroe apare in mod intentionat prost machiata si lipsita de stralucirea unui star. Multi au crezut ca va fi nominalizata pentru premiile Oscar. Se crede ca nu a reusit aceasta performanta datorita reputatiei ei controversate. Totusi a luat o apreciere Golden Globe.
O necunoscuta practic la acea vreme, Monroe a fost prima femeie care sa-si deschida propria casa de productie, impreuna cu prietenul sau, fotograful Milton H. Greene. Marilyn Monroe Productions a lansat primul sau film The Prince and the Showgirl in 1957 si a primit opinii mixte. Pe langa functia de producator executiv pentru acest film, ea a jucat alaturi de apreciatul actor britanic Laurence Olivier, care a fost regizorul. Din pacate, atractia dintre cei doi lipsea, lucru care nu era tocmai surprinzator. Asta avand in vedere conceptia lui Olivier despre comportamentul "neprofesional" al lui Monroe (incluzand obiceiul notoriu de a ii lasa pe oameni sa astepte ore intregi pana la aparitia ei la filmari) si astfel a crescut reputatia ei in industria filmului de actor dificil.
Interpretarea compozitoarei Elsie Marina, totusi, a fost considerata de prima mana de catre criticii vremii, mai ales in Europa, unde i-a fost inmanat un David di Donatello, echivalentul italian al Oscar-ului, precum si un premiu Crystal Star in Franta. Chiar mai mult, Monroe a fost nominalizata pentru foarte apreciatul premiu BAFTA.
[modificare] Anii maturitatii
In 1959 ea inregistreaza cel mai mare succes al carierei jucand alaturi de Tony Curtis si Jack Lemmon in comedia lui Billy Wilder Unora le place jazz-ul. Comportamentul ei dificil pe scena este de acum legendar, asemenea numeroaselor duble necesare. Totusi, la terminarea filmarilor, Wilder a declarat ca era dispus sa treaca oricand peste aceste inconveniente, pretuind calitatile ei de comediana de prima clasa. Unora le place jazz-ul este considerat acum ca fiind una dintre cele mai bune comedii din toate timpurile. Rolul lui Monroe de cantareata indoielnica, consumatoare frecventa de bauturi, dar plina de compasiune - Sugar Kane, a fost premiat cu un Globul de Aur pentru cea mai buna actrita intr-un musical sau comedie.
Dupa Unora le place jazz-ul, Monroe a facut un musical numit Let's Make Love regizat de George Cukor alaturi de Yves Montand. Monroe, Montand si Cukor considerau filmul ca fiind unul slab, dar Monroe a fost fortata sa il faca datorita obligatiilor fata de Twentieth Century Fox. Desi filmul nu s-a bucurat de un succes comercial sau artistic, el include unul dintre numerele muzicale legendare ale lui Monroe, "My Heart Belongs to Daddy" de Cole Porter.
Prin 1961, cel de-al treilea sot al lui Monroe, scenaristul Arthur Miller, scrisese si lucrase deja la ceea ce avea sa fie ultimul film filmat de ea impreuna cu Clark Gable, The Misfits. A fost o filmare lunga si obositoare in fierbintele desert Nevada. Intarzierile lui Monroe au devenit cronice si asta a creat probleme si mai mari filmarilor. In ciuda tuturor acestor lucruri, Monroe, Gable si Montgomery Clift au fost capabili sa joace extraordinar, chiar exemplar. Monroe s-a imprietenit cu Clift, simtind ca au o legatura profunda. Gable a murit de atac de cord la putin timp dupa asta, existand voci care o invinuiau pe Monroe, sustinand ca ea il supara pe platourile de filmare. Totusi nu trebuie uitat ca Gable a insistat sa faca pe grozavul, consumand cantitati mari de bautura si tigari, asa ca toti au fost de acord ca era suprasolicitat fizic. Monroe a participat la ceremonia funerara a acestuia.
Unele dintre cele mai faimoase fotografii ale ei au fost facute de catre Douglas Kirkland in 1961, ca bonus pentru revista LOOK editia aniversara - 25 de ani .
Monroe s-a intors la Hollywood pentru a relua filmarile la pelicula Something's Got to Give. In mai 1962, Monroe si-a facut ultima aparitie publica importanta, cantand Happy Birthday, Mr. President in cadrul unei petreceri televizate facuta in cinstea presedintelui american John F. Kennedy. Dupa filmarile care sunt considerate ca fiind primele scene nud ale unei celebritati, aparitiile lui Monroe au devenit si mai putin frecvente datorita problemelor de sanatate.
Datorita constrangerilor financiare cauzate de costurile pentru filmarile la Cleopatra, cu Elizabeth Taylor, Fox s-a folosit de absenta lui Monroe ca scuza pentru a o exclude din film si a o inlocui cu Lee Remick. Totusi, o clauza in contractul lui Dean Martin ii conferea acestuia dreptul sa aleaga actrita principala a filmului. Pentru ca el nu era dispus sa lucreze cu altcineva, Monroe a fost reangajata pentru un salariu dublu fata de cel initial.
Monroe a acordat un interviu detaliat revistei Life Magazine, in care si-a exprimat parerea de rau pentru modul in care Hollywood-ul o eticheta ca fiind o blonda proasta si cat de mult isi iubea publicul. A facut de asemenea o sedinta fotografica pentru Vogue si a inceput discutiile pentru un viitor film cu Gene Kelly si Frank Sinatra. Ea planuia de asemenea sa joace drept Jean Harlow. Alte proiecte care i se pregateau pentru viitor erau What a Way to Go! si The Stripper. Fisier:Marilyn Monroe in ultime sesiune foto facuta de Bert Stern.jpg Inainte ca filmarile la Something's Got to Give sa fie reluate, Monroe a fost gasita moarta in casa sa din Los Angeles, in dimineata zilei de 5 august 1962. Moartea sa, oficial inregistrata ca o probabila sinucidere prin consum excesiv de medicamente, a fost marcata de lipsa de profesionalism a anchetei politiei. A devenit astfel o tema folosita in teoria conspiratiei. Acest lucru nu a afectat insa statutul ei de model pentru arhetipul unui sex simbol si o stea de cinema.
[modificare] Casatorii
[modificare] James Dougherty
La varsta de saisprezece ani, Monroe se casatorea cu James Dougherty pe 19 iunie, 1942. In cartile sale The Secret Happiness of Marilyn Monroe si To Norma Jeane With Love, Jimmie, Dougherty afirma ca erau indragostiti si ca ar fi trait fericiti daca visul ei de a deveni celebra nu i-ar fi indepartat. Totusi Monroe a sustinut mereu ca aceasta a fost o casatorie din interes. Marilyn a divortat de Dougherty pe 13 septembrie 1946.
In documentarul din 2004 Marilyn's Man, Dougherty a facut trei afirmatii semnificative: el a inventat personajul "Marilyn Monroe"; Fox a obligat-o sa divorteze de el; ea spera mereu sa fie din nou impreuna. Nu exista nici o dovada care sa sustina aceste afirmatii sau ca au ramas in contact unu cu altul (ea era o necunoscuta in 1946, cand Fox a "obligat-o" sa divorteze - ceea ce face improbabila afirmatia.) Ea a fost infuriata dupa ce el a dat un interviu pentru Photoplay in 1953, in care sustinea ca ea amenintase ca va sari de pe pontonul din Santa Monica daca el o va parasi vreodata. Mai tarziu el a aparut in To Tell the Truth drept "primul sot real al lui Marilyn Monroe".
Faptele lui Dougherty nu sustin nici ele afirmatiile despre dragostea adevarata dintre el si Monroe. El s-a recasatorit la numai cateva luni de la divortul lor. Cand a fost informat despre moartea ei, reporterul de la New York Times a marturisit ca a spus in mod repetat imi pare rau si si-a continuat serviciul de patrulare pentru LAPD; nu a participat la ceremonia funerara. Intr-un interviu pentru A&E Network, el a admis ca mama sa ar fi fost rugata de catre Grace Goddard care l-ar fi intrebat daca ar fi de acord sa se casatoreasca cu Norma Jeane pentru a evita ca ea sa fie trimisa la orfelinat.
Dougherty a ramas casatorit cu cea de-a treia sa sotie pana la moartea acesteia in 2003. El a trait in Maine pana in 15 august 2005 moartea sa fiind datorata unor complicatii survenite din cauza leucemiei.
Joe DiMaggio (stanga) si Monroe inainte de casatoria lor de pe data de 14 ianuarie 1954
[modificare] Joe DiMaggio
In 1951 star-ul de baseball Joe DiMaggio a vazut o fotografie a lui Monroe cu doi jucatori de la Chicago White Sox, dar a asteptat pana dupa retragerea lui sa ii ceara domnului care organizase fotografia o intalnire cu ea. Monroe nu a vrut sa se intalneasca cu el, temandu-se ca este un sportiv ingamfat, dar dupa doi ani de curtenire cei doi s-au casatorit la primaria din San Francisco pe 14 ianuarie 1954. In perioada lunii lor de miere, ei i-a fost solicitat sa viziteze trupele din Coreea pentru a-i inveseli pe soldati. Ea a sustinut zece spectacole in patru zile la temeperaturi extrem de scazute. Audienta sa a constat in peste 100 000 de soldati si marinari. Dupa marturisirile presei, Joe nu a fost incantat de decizia sotiei sale din timpul perioadei pe care el si-o imaginase ca fiind o perioada foarte intima.
Biograful lui DiMaggio, Maury Allen, l-a citat pe purtatorul de cuvant al New York Yankees Arthur Richman care a marturisit ca DiMaggio ii spusese ca totul s-a naruit dupa calatoria in Japonia. Desi Marilyn declarase ca vrea sa se opreasca ea intentiona sa isi continue cariera. Prietenii au afirmat ca DiMaggio a devenit foarte posesiv si ca o persecuta pe Monroe in timp ce aceasta se departa din ce in ce mai mult dorintele lui. Dupa filmarea celebrei scene cu ridicatul fuste din The Seven Year Itch, Billy Wilder isi aminteste de privirea "stupefiata" ce se putea citi pe fata lui DiMaggio in timp ce privea impreuna cu fanii si figurantii. Tom Ewell a declarat pentru Louisville Courier-Journal la cativa ani mai tarziu ca Wilder inventase toata scena ca aerul care venea de la aerisirea de la metrou sa ii ridice rochia pana peste cap. Richard Ben Cramer, biograful lui DiMaggio, a afirmat ca Joe a fost atat de "scarbit" de "usurinta" lui Marilyn ca a inceput sa o abuzeze. Tipul de la machiaj al lui Merilyn, Allan "Whitey" Snyder, isi aminteste ca a aparut bratul invinetit. In 24 octombrie, la 274 zile de la casatorie, ea a depus actele pentru divort, iar ca motiv era declarat "cruditatea mentala".
Monroe si DiMaggio si-au reluat relatia dupa divortul ei de Arthur Miller. Ea s-a reintors la caile auto-distructive increzandu-se in oameni pe care DiMaggio ii credea nocivi pentru ea (incluzandu-l pe Frank Sinatra). Starea ei fizica si mentala au devenit subiect de presa. Terapeutul lui Monroe a aranjat ca ea sa fie internata la clinica psihiatrica "Payne Whitney". Fiindu-i imposibil sa se externeze de una singura ea l-a sunat pe DiMaggio. Pe 10 februarie 1961 el a consfintit ca ea sa fie externata (ea fusese internata in sectia pentru bolnavii cei mai gravi). Mai tarziu ea l-a insotit in Florida. Afirmatiile lor ca ar fi "doar buni prieteni" nu au oprit zvonurile unei recasatorii. Dupa Maury Allen pe 1 august 1962 DiMaggio si-a parasit slujba de la oficiul postal al armatei pentru a se intoarce in California si pentru ai ii cere sa se recasatoreasca.
Pentru douazeci de ani, DiMaggio a pus de trei ori pe saptamana 12 trandafiri la mormantul lui Monroe. Spre deosebire de ceilalti doi soti, sau de barbatii care sustineau ca o cunoscusera intim, el nu a vorbit public despre ea. Nu s-a recasatorit niciodata. A murit pe 8 martie 1999 dupa un lung cancer.
Pe 23 ianuarie 2006 a fost anuntat ca nepoata lui DiMaggio va scoate la licitatie lucrurile lui personale in mai, printre acestea fiind si o fotografie pe care Monroe ii scrisese: "I love you Joe."
[modificare] Arthur Miller
Pe 29 iunie 1956, Monroe s-a casatorit cu Arthur Miller, pe care il cunoscuse in anul 1951, in cadrul unei ceremonii civile desfasurata la White Plains, New York. Judecatorul Seymour Robinowitz a oficiat ceremonia grabnica desfasurata in biroul lui Sam Slavitt (nunta a fost ascunsa presei si publicului). Desi a crescut ca fiind crestina, ea s-a convertit la iudaism inainte de a se marita cu Miller. Dupa incheierea filmarilor la The Prince si Showgirl cu Laurence Olivier, cuplul s-a intors din Anglia in Statele Unite, unde si-au dat seama ca ea era insarcinata. Totusi, ea suferea de endometrioza, si sarcina era ectopica. A urmat mai apoi o intrerupere de sarcina.
Scenariul lui Miller pentru The Misfits, o poveste despre disparitia unei divortate, a vrut sa fie cadoul sau de Sf. Valentin catre sotia sa, dar filmarile la aceasta pelicula au inceput in 1960, cand casatoria lor scartaia. Un divort mexican a fost acordat pe 24 ianuarie 1961. La 17 februarie 1962, Miller s-a casatorit cu Inge Morath, una dintre fotografele care au contribuit la realizarea peliculei The Misfits.
Semnaleaza o problema
Afiseaza playlist (total video: 0)
Prin utilizarea serviciilor noastre, iti exprimi acordul cu privire la faptul ca folosim module cookie in vederea analizarii traficului si a furnizarii de publicitate.