Despre Sergiu Celibidache

Adauga la playlist

Adaugat de info

16.03.2012

Adauga la favorite

2.571 vizualizari

Nota film: 5 / 5 (3 voturi )

Trebuie sa fii autentificat
pentru a salva filmele favorite

Interviu cu Ioana Celibidache sotia lui Celi (Sergiu Celibidache)

Interviu luat la Bucuresti, in perioada probabila august 1996 sau august 1998 de Iosif Sava.

Sergiu Celibidache (n. 28 iunie 1912, Roman, judetul Neamt, Romania; d. 14 august 1996, La Neuville-sur-Essonne, departamentul Loiret, Franta) a fost un dirijor si compozitor roman, membru de onoare al Academiei Romane.

S-a nascut la Roman. Primii ani dupa liceul absolvit in orasul natal si i-a petrecut la Iasi, unde ia lectii de pian si compozitie, apoi se inscrie la cursurile de filosofie si matematica ale Universitatii din Bucuresti.

In 1936 pleaca la Berlin unde studiaza la Academia de Muzica, avand ca profesori pe Walter Gmeindl si Heinz Tiessen (compozitie), Fritz Stein (arta dirijatului). In acelasi timp audiaza cursurile de filosofie ale lui Eduard Spranger (psihologie) si Nicolai Hartmann (metafizica).

Pana in 1952, cand reabilitat, redevine sef al orchestrei, Celibidache dirijeaza peste 400 concerte cu orchestra filarmonica din Berlin, impunandu-se ca personalitate muzicala de o exceptionala exigenta artistica, nu totdeauna comoda pentru componentii unei orchestre. Sufera o mare deziluzie cand acestia, in 1954, il aleg pe Herbert von Karajan dirijor pe viata, ca succesor al lui Furtwangler.

Intre 1960 si 1962 tine cursuri de perfectionare in arta dirijorala la Accademia Musicale Chigiana din Siena (Italia), iar mai tarziu la Fontainebleau (Franta) si la Munchen (Germania) pentru tineri dirijori selectionati cu multa severitate.

In 1979 primeste functia de director muzical general al orasului Munchen si de dirijor permanent al orchestrei filarmonice din acest oras. Sub conducerea sa, Filarmonica din Munchen devine una din cele mai bune orchestre simfonice din lume.

Sergiu Celibidache a fost un mare interpret al muzicii post-romantice, fiind recunoscut ca dirijor neintrecut a simfoniilor lui Anton Bruckner, precum si al impresionistilor francezi, de la Claude Debussy la Maurice Ravel.internetului. Barbatul meu avea oroare de toate tehnicile astea. Ca si mine, de altfel. Si cind fiul nostru venea si-l intreba adesea pe Sergiu: Cum ati trait voi fara toate astea? Tatal sau il privea lung si-i raspundea: Daca ai stii ce bine am trait!

I: Eu intentionam sa va intreb insa altceva. Cum se poate trai o viata numai si numai prin arta? R: Este uluitor, pentru ca, in fond, viata noastra a avut, din acest punct de vedere, o nota abstracta, desprinsa de tot ceea ce se consuma in epoca moderna sau in timpul de fata, in jurul nostru.

I: Si atunci trebuie sa inteleg ca abstractizarea de care aminteati v-a facut sa traiti atit de bine? R: Au fost, desigur, si foarte multe probleme, desi eram focalizati pe arta. Insa restul problemelor, tocmai prin preocuparile esentiale ale existentei noastre nu mai contau. Cind s-a prapadit saracul Sergiu, m-am trezit cu enorm de multe situatii dificile. Cit am trait impreuna nici nu realizasem ca pot exista. Eram complet in afara de lume, de lumea de toate zilele, de lumea practica, daca o putem numi asa. Cind am ramas fara el, m-am intrebat, de multe ori, cum traiesc oare altii, desi am avut impreuna foarte multi prieteni pe care i-am rasfatat cit am putut. Am fost si noi rasfatati de ei. Chiar artistii de care noi eram inconjurati si pe care ii inconjuram la rindul nostru cu sentimente de prietenie, se complaceau si se confruntau cu altfel de probleme decit cele care preocupau viata noastra. Este adevarat ca Sergiu nu traia esential decit in si prin orchestra si repetitii. Erau singurele lucruri importante si grave din existenta lui, in afara de familie. Dar le rezolva foarte repede. Lua bagheta si pleca.

I: Pentru dv. era mai greu sa luati sevaletul si sa plecati? R: Si totusi plecam si eu cu sevaletul sau fara el, fiindca pictam si prin hoteluri. Eram alaturi de Sergiu, mereu in turnee. De multe ori, se intimplau nu putine catastrofe, in sinul orchestrelor cu care el repeta. Si trebuie sa spun, Sergiu avea intotdeauna dreptate. Povestesc, in carte, la un moment dat, ca in nu stiu care localitate, din sudul Italiei, daca mi-aduc bine aminte, in loc sa dispuna de saisprezece violine in cadrul orchestrei, a vazut ca nu se gaseau decit opt. Singura lui solutie era atunci sa-si ia bagheta si sa plece...

I: ...dar in momentul acela, cind uluit, Sergiu Celibidache intreaba factorii de raspundere de ce se gasesc doar atit de putine violine, i s-a raspuns: Maestre, dv. sinteti asa de mare incit puteti sa le inlocuiti pe cele opt, care lipsesc... R: Asta e, de fapt, Italia, o tara extraordinara. Trebuie sa recunoastem ca raspunsul a fost genial.

I: Mai ales cind un om ca Sergiu Celibidache venea acolo din Germania, un univers al disciplinei si al rigurozitatii.... R: Asta mi-aduce aminte de o alta intimplare, o poveste de la un restaurant italian. Dupa ce am luat masa, chelnarul a venit cu o nota de plata destul de fabuloasa. Sergiu nu a intrebat nimic, dar enervat, s-a incruntat teribil. Atunci, omul i-a replicat in termenii eroilor lui Caragiale al nostru: Am patru copii… S-a terminat totul si nu s-a mai discutat nimic.

I: Ce a insemnat pentru dvs. sa traiti in intimitatea lui Sergiu Celibidache? Cit de greu si cit de usor a fost? R: N-as spune ca a fost foarte greu. Poate ca nici usor nu era. Nu stiu. Mie mi s-a parut a fi un dar de la Dumnezeu, bineinteles. Era un om care isi cunostea valoarea, desi nu ti-o arata niciodata. Adesea era ca un copil. Te jucai cu el, era vesel, era amuzant. Nu venea acasa ca sa arate si sa impuna cit de genial este. Deci a fost mult mai usor sa traiesti linga el, decit s-ar putea banui. A fost, bineinteles, si greu, in sensul ca de la inceput a trebuit sa ma obisnuiesc cu felul lui de a fi, cu obiceiurile si comportamentele lui. De exemplu, inainte de concerte isi facea rugaciunea. Trebuia deci sa te pliezi pe programul lui, sa fii foarte punctual. Intotdeauna erau cele cinci minute de reculegere si singuratate, dinaintea concertului, pe care el le respecta cu sfintenie. Daca nu era asa, ca romanca n-as fi ajuns niciodata atit de punctuala. Cind eram mai tinara exista o diferenta mare intre noi, din acest punct de vedere. Pe urma m-am obisuit, si acum mi se pare nemaipomenit sa nu fii punctual. Trebuia sa fiu totdeauna acasa cind el venea de la repetitii, desi nu cauta sa impuna ceva cu tot dinadinsul.

I: Era acaparator? Sa nu-mi spuneti ca nu era, pentru ca un artist are, in exclusivitate, un asemenea defect. R: Sigur ca era. In sensul ca nu puteam sa fac tot ceea ce voiam. Daca tineam sa fac totusi ceva in afara programului lui ma determina sa inteleg ca e foarte important sa stau cu el.

I: Banuiesc, e firesc, ca si dvs. aveti o inclinatie asemanatoare? R: Sigur ca da. Nu-i nimic de mirare. Uneori trebuie sa-i fi parut ingrozitor de acaparatoare.

I: Si atunci, intre doua naturi atit de profund personalizate artistic, in chip diferit, nu izbucneau conflicte? R: Cum sa nu. El avea multi elevi raspinditi in toata tara de care se ocupa permanent. Pe mine, activitatea asta a lui ma cam plicitisea, chiar ma deranja pentru ca de multe ori, imi lua duminica. Ma considera, desigur, o egoista si, probabil, asa si eram. Cind s-a prapadit barbatul meu, acesti elevi, saracii de ei, au ramas, as putea spune, oarecum orfani.

I: Simtea nevoia sa-si creeze o scoala? R: Desigur. As spune, chiar, ca o avea deja, atit in Germania, in Academia de la Mainz, sau la Berlin, cit si la Paris, prin „Scoala Cantorum".

I: Putea un artist, atit de unic precum Sergiu Celibidache, sa-si creeze o scoala?
R: Nu. Pierdea, de altfel, mult timp cu preocupari de aceasta natura, fara un rezultat imediat, dar ii placea sa fie inconjurat de tineri. Durerea lui cea mare, insa, era tocmai faptul ca nu dispunea de un ragaz mai indelung ca sa-si puna pe hirtie conceptia artistica. Avea un talent extraordinar la scris si voia sa scrie despre muzica.

I: N-am stiut acest lucru. R: Era un om care avea talent la toate. N-am vazut pina la el asa ceva. Putea sa fie orice, de la mestesugar incepind.

I: Ii lipsea insa arta culorilor, probabil, de vreme ce a achizitionat-o prin dvs. R: Uneori, stau sa ma intreb daca ar fi avut inclinare si spre pictura. Cind am aparut eu ca pictorita, s-a spus bineinteles, in lumea draguta si plina de bunavointa in care ne duceam existenta, ca lucrarile expuse de mine i-ar fi apartinut, de fapt, maestrului. Ceva real exista in aceasta falsa recunoastere: nevoia de lumina pe care o cauta, mai apoi, sa si-o valorifice. Se gaseste la Sergiu o expresivitate a luminii si, de asemenea, o inclinare spre magie. In pictura mea abstracta, am cautat mereu sa ma apropii de o fascinatie magica, pe care nu de putine ori, am extras-o din viata intima a poeziei, din reflexivitatea tulburatoare a versului.

I: De aceea, picturile dvs. nu au titlu, ci doar o trimitere sugestiva la un anumit vers celebru, la un anume gind poetic? R: Da. Nu fac pictura si pe urma ii pun titlul. Dimpotriva. Pornesc de la un asemenea vers, un asemenea motiv de meditatie, pe care caut sa-l transpun intr-o stare a culorii, intr-o impresie. Adesea, cind veneam de la cite un concert, de exemplu, vreme de citeva saptamini, si mai mult, lucram pe acel sentiment, pe acea reactie pe care muzica mi-a trezit-o. Esenta abstracta a muzicii poate constitui un precadru tematic, daca vreti, al picturii abstracte. Ritmurile muzicale impun si un ritm al culorilor, cel putin pentru mine, fiindca majoritatea picturilor mele le-am facut in raport cu revelatia armoniilor muzicale ale lui Sergiu.

I: Cum se impaca Sergiu Celibidache cu pictura dvs.? R: Ii placea foarte mult si n-o spunea din complezenta. Mi-aduc aminte ca prima oara cind am avut o expozitie la Roma, nu m-a lasat sa vind nimic. Se intreba mereu ce se va intimpla cu noi daca eu am sa ma las de pictura. Cind nu-i placeau incercarile mele artisitce, ma critica. Nu-i dadeam pe moment dreptate, fiindca ma enervam, dar pe urma reveneam la tablou de nenumarate ori. Imi spunea: Nu are ritm si eu, privind tabloul, constatam adesea: Uite ce dreptate are! Statea de multe ori in atelier si se uita cu intensitate la pictura mea si apoi, la mine, intrebindu-ma: Cum faci tu ca totul sa fie asa de aproape de Dumnezeu? Asta am relatat-o si in carte, fiindca el era foarte aproape de Dumnezeu. Nu stiu daca toti muzicienii sint asa, dar Sergiu era profund mistic. De altfel, adora pe Bruckner. Avea, la rindul lui, o curiozitate extraordinara de a imagina sau de a sti ce se intimpla dincolo. Asta il deosebea de mine. Eu nu stiu, nu vreau sa stiu nimic. Dar el voia.

I: In compozitiile lui Sergiu Celibidache apar de asemenea incercari de surprindere sau de concretizare artistica a ritmurilor astrale? R: Da, apar, mai ales, intr-un Requiem, ce tine de ceea ce eu as numi compozitiile lui romanesti. Acolo se instituie parca un dialog al trecerii, cu Dumnezeu si cu lumea de dincolo. Cred, de altfel, ca el avea capacitatea asta. Mi-a spus, cindva, ca la concerte, de cele mai multe ori, vede ingeri. Era un om dominat de mistica. Il interesa budismul, se ocupa de religiile tibetane, desi era un crestin ortodox fervent. Exista, insa, in viata romanului, o anume inclinare spre contemplarea elementelor naturii, in care se cauta si se descopera, adesea, minunea, chemindu-l din fantastic, pe Dumnezeu. Sergiu considera ca, intr-un fir de iarba, intr-o giza, romanul contempla de fapt, universul. Se pare ca el vine cu o astfel de continuitate din Eminescu, din Pirvan...

I: Sa ne intoarcem insa, la compozitiile romanesti ale lui Sergiu Celibidache. R: Imi spunea uneori: Compun pentru mine. Cindva o sa vedem daca iese ceva din ele. De ce? Il intrebam eu. Pentru ca, pretindea el, compozitiile lui erau prea complicate. Aveau nevoie de o orchestra speciala. Nu sint opere ample, ci doar fragmente, ce aduc, daca vreti, putin aminte de folclorul romanesc. Bineinteles, profund transfigurat. Anul acesta, Sergiu ar fi trebuit sa aiba nouazeci de ani. La Munchen se va desfasura o intreaga festivitate. Acolo, poate, se va cinta, pentru prima oara, si compozitia lui Sergiu, cea care se intituleaza Haz de necaz. Cu interpretarea Hazului de necaz va fi o problema, fiindca nu stiu inca cine sa o dirijeze. Ne-am gindit la Daniel Baremboim – care il iubea foarte mult pe Sergiu – sau, eventual, la Mehta, dar eu as prefera sa fie Baremboim.

I: Credeti ca revenirea in prim plan a compozitorului va consolida si va duce mai departe faima dirijorului? Este stiut ca Sergiu Celibidache aproba cu multa greutate discurile concertelor sale. R: El nu a vrut niciodata. Dar, dupa disparitia lui ne-a ramas noua, fiului meu si mie, prin fundatia ce s-a creat la Munchen, dreptul sa decidem asupra acestui important capitol de venituri, la care, desigur, in ceea ce ne priveste, am renuntat de la bun inceput complet si definitiv. Totusi, banii aceia au alcatuit peste optzeci de burse. S-a subventionat chiar o orchestra a fundatiei. Am dat burse si in Romania. Au fost muzicieni care au trait astfel o experienta. Au fost oameni pe care i-am ajutat. Sergiu intr-adevar nici nu voia sa auda de discuri. Toata viata a ajutat muzicieni, dar fara ca sa recurga la mijlocul sau la intermediul discurilor. Fundatia are un brat caritabil, in sensul ca ii ajuta pe batrini, in Romania, spre exemplu, sa isi amelioreze situatia materiala. La fel, vine in sprijinul copiilor handicapati.

I: Nu cumva in refuzul fata de discuri se configura si un mod de existenta, acela de a nu lasa nimic sa treaca dincolo de amintirea sa, dupa chemarea la Dumnezeu? R: Nu. Cind il auzeai pe Celibidache dirijind, si pe urma ascuti discul - chiar discurile cele mai bune, pe care le-au scos nemtii - realizezi diferenta, daca ai cit de cit o mica idee despre muzica. Se schimba perspectiva intelegerii, de la o opera de plan esential, la o imitatie stingace.

I: Dar o videocaseta? R: Da, am facut-o. Stau, insa, si ma gindesc, daca el ar fi fost multumit. Avea o precizie fenomenala in interpretarea armoniilor, in gasirea sunetului just. Iti explica de ce nu face discul cu atita luciditate incit nu puteai sa nu-l aprobi. Facea o suta douazeci de concerte pe an, ceea ce dupa cite stiu eu, de la el, desigur, nu a mai facut nimeni. Repetitiile erau covirsitoare. Nu-i mai lasau timp sa se mai gindeasca si la altceva. De cite ori ajungea intr-un oras mare, isi cumpara un caiet, pentru ca sa-si scrie gindurile si sa-si defineasca universul sau muzical. Cum vorbea mai multe limbi, uneori scria in frantuzeste, alteori in nemteste, asa ca s-au pastrat tot felul de asemenea incercari. Le-am pus pe toate intr-un seif, la o banca, sa nu se piarda, tot ceea ce el a redactat despre muzica si filosofie. Mereu se plingea: N-am timp. Trebuie sa scriu, trebuie sa las. Voia sa-i faca si pe altii sa inteleaga de ce este numai asa si nu altfel. Intr-un loc scria cam jumatate de caiet. Pe urma, natural, il abandona. Cineva, un reputat om de cultura, mi-a spus ca trebuie pastrate si tiparite asa cum el le-a redactat, in limba pe care el a ales-o de fiecare data. Sigur, ca sa le valorificam cindva, va trebui sa treaca timp. O luam incetul cu incetul. Sint inca unii care il considera demagog, artificial si cabotin, pentru ca lumea nu il intelege de obicei. Vorbind despre muzica, multi nu gaseau ceva mai bun decit sa-l abordeze contrazicindu-l. Incompetenta il scotea din minti pe Sergiu. Devenea rece, ascutit ca un brici, de o duritate fara asemanare, si spunea in fata ceea ce gindea.

I: Doamna Celibidache, cind ati inceput sa pictati din nou? R: Dupa un an si jumatate de la moartea barbatului meu. Intre timp am avut, din nou la Paris doua expozitii. La fiecare doi ani sint obligata prin contract sa fac o expozitie.

I: Exista o dimensiune romaneasca in pictura dvs.? R: Poate ca da. Nu-mi dau seama. Nu m-am gindit. Poate ca un asemenea filon sa razbata spontan. Trebuie sa fie undeva, sigur ca da. Am avut intotdeauna simbolul luminozitatii bunaoara.

I: Este albastru culoarea dominanta a picturii dvs.? R: Da. Cred ca amestec ceva cu cerul, abstractizez si am impresia ca patrund prin albastru in alte lumi.

I: Doamna Ioana Celibidache, cum ati vazut cerul acela roz peste Roma? R: Pai este roz. Nu numai cerul. Toata Roma este roz. Poate de la caramida. Este orasul pe care l-am admirat totdeauna si-l ador, dar pe care nu pot sa-l vad altfel. Asa cum Grecia este alba, si eu mi-o inchipui ca pe frisca. Asa este, de o curatenie extraordinara, Grecia asta. Pina si magarusii sint alburii.

I: In Grecia ati ajuns cu el! R: Cu Sergiu. Voiam sa cumparam toata Grecia. Numai ca grecii, buni negustori, cereau niste preturi enorme. N-am mai cumparat nimic.

I: Avind in vedere, insa, ceea ce aveti in Italia, linga Palermo... R: Asta a fost dupa, ca un fel de compensatie. Barbatul meu a facut in tot acel domeniu sa renasca o insula de romanitate: bisericuta, icoanele, mobilele, covoare pe pereti, tot. Acelasi lucru, se gaseste, daca vreti, si in locuinta noastra din Franta. El adora Romania. Si Iasul, nu mai vorbim. Era un sentimental ascuns.

I: Se poate trai fara Sergiu Celibidache? R: Nu. Sau altfel spus, foarte greu. Noroc ca am pictura. Dar asta nu acopera golul lasat de el.

I: Niciodata arta nu acopera viata?! R: Pentru mine, nu. El era o prezenta in fiecare moment. Tot ce faceam sau tot ce nu faceam se explica prin extraordina lui prezenta.

I: Se pune, totusi, e firesc sa fie asa, intrebarea, in ce masura Sergiu Celibidache a fost, pina la urma, un om perfect implinit? R: Da, asta este una dintre consolarile mele. De altfel, Sergiu a plecat asa cum trebuia si cum i-a fost dat. Nici macar nu fusese bolnav, dar avusese un infarct. Tocmai venise de la Munchen, unde daduse patru concerte nebunesti, cum facea el de fiecare data, cu sala in picioare, ovationind. A venit, dupa aceea, acasa. Am stat si ne-am bucurat de liniste inca o luna de zile. Apoi a facut infarctul. Nu a fost bolnav, nu a apucat sa sufere, sau nu i-a fost dat sa simta ca nu ar mai putea sa dirijeze.

I: Se spune in credinta romaneasca: Dumnezeu da moartea pe care fiecare o merita.
R: Asa cred.

21 iunie 2001

Favorite

Despre Sergiu Celibidache

Semnaleaza o problema