Hipercorectitudinea (numita si hiperliterarizare sau, in anumite cazuri, hiperurbanism) este o greseala de limba care consta in aplicarea mecanica a unei analogii sau a unei reguli lingvistice valabile in alte situatii. O grafie, o pronuntie sau o constructie continind o astfel de greseala se numesc hipercorecte. Hipercorectitudinea apare tocmai din teama de a nu gresi, prin efortul constient al vorbitorului de a se conforma normelor limbii literare. Desi prefixul hiper- inseamna in general „foarte", „excesiv de", hipercorectitudinea nu este corectitudinea dusa la extrem, ci o greseala.
Notiunea de hipercorectitudine apartine deopotriva gramaticii normative, care stabileste ce e corect si ce e gresit, cit si gramaticii descriptive, care observa fenomenele de limba fara a le judeca. In cazul din urma, cu precadere in domeniul etimologiei, fenomenul hipercorectitudinii poate explica aparitia anumitor pronuntii, grafii sau constructii, care uneori se raspindesc atit de mult incit ajung in cele din urma sa se impuna in uz si chiar sa ia locul formelor anterioare. Astfel, de exemplu, cuvintul viteza este la origine o citire gresita a cuvintului scris vitesa (din frantuzescul vitesse), pe care vorbitorii nefamiliarizati cu limba franceza l-au citit dupa regula (gresit aplicata) conform careia litera s aflata intre doua vocale trebuie citita z. Eforturile de a corecta aceasta citire gresita nu au dat roade, incit forma viteza a devenit singura considerata corecta. O evolutie similara au avut si cuvintele chermeza (din fr. kermesse), furnizor (din fr. fournisseur), regizor (din fr. regisseur), dizertatie (din fr. dissertation), bazin (din fr. bassin) etc.; o parte din variantele vechi, care reflectau pronuntia de origine, circula in paralel cu variantele aparute prin hipercorectitudine, iar altele au fost complet inlocuite