Lovitura de stat de la 23 august 1944

Adauga la playlist

Adaugat de Cozana

23.08.2018

Adauga la favorite

600 vizualizari

Nota film: 0 / 5 (0 voturi )

Trebuie sa fii autentificat
pentru a salva filmele favorite

Lovitura de stat de la 23 august 1944 (denumita si actul de la 23 august[1][2][3][4]) a fost actiunea prin care, la data de 23 august 1944, regele Mihai I a decis demiterea si arestarea lui Ion Antonescu, prim-ministrul Romaniei si „Conducatorul Statului", a dispus incetarea imediata a colaborarii Romaniei cu Puterile Axei si inceperea tratativelor de armistitiu cu Aliatii si de colaborare militara cu Uniunea Sovietica.

Numit de regele Carol al II-lea, prin decretul regal din 4 septembrie 1940, in functia de prim-ministru al Romaniei si reconfirmat de Mihai I al Romaniei la 6 septembrie 1940, la 23 august 1944 Antonescu a fost arestat de regele Mihai si demis prin decret regal. Acest act a pus capat regimului instaurat prin puciul lui Ion Antonescu de la 6 septembrie 1940, in urma caruia acesta se auto-intitulase „conducator al statului" si isi insusise puteri discretionare. Regimul Antonescu a fost o dictatura militara,[5] s-a aliat puterilor Axei intr-un razboi, finalmente, dezastruos pentru Romania, refuzand sa se supuna cererii regale din 1944 de semnare imediata a armistitiului cu Uniunea Sovietica, trecerea tarii si Armatei romane de partea Aliatilor si incetarea razboiului impotriva acestora.

In situatia in care Armata Rosie invadase deja nord-estul Romaniei in luna martie 1944 (frontul oprindu-se pe linia Cernauti-Botosani-Iasi-Chisinau-Tighina), desprinderea de puterile Axei si semnarea imediata a armistitiului cu Uniunea Sovietica devenise o necesitate urgenta si vitala, iar guvernul sovietic, fiind in tratative cu opozitia romaneasca la Stockholm, prin intermediarul ambasadoarei Uniunii Sovietice, Alexandra Kollontai si al trimisului roman Frederic Nanu, ameninta Romania cu reluarea ofensivei in septembrie, in caz de mentinere a tarii printre Puterile Axei[6]. Actul de la 23 august 1944[4] a fost programat sub auspiciile regale de catre o coalitie formata din partidele democratice interbelice (liberal, taranist si social-democrat) si partidul comunist, aliate in Blocul National Democrat), cu colaborarea unor ofiteri superiori ai armatei, precum generalii Constantin Sanatescu, Aurel Aldea, Ion Negulescu s.a.

Imediat dupa demiterea si arestarea lui Ion Antonescu, Romania a iesit din alianta cu Puterile Axei, a declarat incetarea unilaterala a razboiului impotriva Aliatilor si a declarat razboi Germaniei si Ungariei[5][7]. Acordul de Armistitiu intre guvernele Statelor Unite ale Americii, Regatului Unit si URSS-ului, pe de o parte, si guvernul Romaniei, pe de alta parte, a fost ulterior semnat la Moscova, pe 12 septembrie 1944, acord in care au fost stabilite modalitatile politice de guvernare a Romaniei, precum si plata de despagubiri materiale catre URSS in valoare de 300 milioane de dolari defalcate pe 6 ani, sub forma de bunuri. Alt rezultat al schimbarii de alianta din 23 august 1944 a fost revenirea Transilvaniei de Nord in granitele Romaniei, in timp ce Cadrilaterul retrocedat Bulgariei, precum si Basarabia si Bucovina de nord cedate Uniunii Sovietice, in 1940, ramaneau in posesia acestora. Schimbarea de alianta a Romaniei din 23 august 1944 a accelerat inaintarea Aliatilor (printre care se numara acum Romania) spre granitele Germaniei, armata romana participand la operatiunile din 1944 contra Germaniei naziste pe teritoriul tarii sale, precum si la cele de pe teritoriile Ungariei si Cehoslovaciei pana la sfarsitul razboiului.

Contextul
Articol principal: Romania in al Doilea Razboi Mondial.

Iuliu Maniu, liderul Partidului National Taranesc, a purtat negocieri pentru iesirea Romaniei din razboi si a colaborat cu regele pentru rasturnarea dictaturii antonesciene.
Generalul Ion Antonescu fusese investit[8] cu „puteri depline la conducerea statului roman" dupa ce, pe fondul dictaturii regale a lui Carol al II-lea, Romania fusese fortata, in 1940, prin presiunile diplomatice ale Uniunii Sovietice si Germaniei Naziste, care, cu un an in urma, semnasera pactul Ribbentrop-Molotov, sa cedeze Transilvania de Nord Ungariei, Basarabia si Bucovina de Nord Uniunii Sovietice si Cadrilaterul Bulgariei. In ziua urmatoare dupa instaurarea guvernului Antonescu, regele fusese obligat sa abdice in favoarea tanarului sau fiu[9]. Constitutia fusese suspendata, parlamentul dizolvat[10] si o parte din puterile constitutionale ale regelui au fost asumate de Ion Antonescu[11], care s-a autointitulat „Conducatorul Statului". Antonescu avea, astfel, puteri discretionare in fruntea guvernului, intarindu-si pozitia dupa inabusirea rebeliunii legionare. Guvernul antonescian a intrat, in iunie 1941, in razboi de partea Axei si impotriva URSS, cu scopul de a redobandi teritoriile anexate de aceasta, ceea ce a si realizat. Dupa aceea, insa, in pofida protestelor partidelor istorice, Antonescu a continuat sa avanseze pe teritoriul sovietic, la est de Raul Nistru, ocupand teritoriul dintre Nistru si Bug, pe care l-a folosit pentru a extermina dusmanii politici ai regimului, intelectualii si artistii „nedoriti" sau socotiti „decadenti", sute de mii de evrei (unii fiind evrei romani deportati, altii fiind evrei sovietici localnici) si cateva mii de romi.

Dupa batalia de la Stalingrad, insa, armata sovietica a inceput sa avanseze si, in martie 1944, ajunsese pe teritoriul Romaniei. Din martie pana in august 1944, Frontul de Est a fost stabilizat pe linia Chisinau–Iasi–Targu Frumos.

Evenimentele
Planurile
Partidele istorice, excluse de la putere, dar lasate sa functioneze chiar in timpul dictaturii lui Antonescu, au mentinut contacte cu Aliatii si au purtat discutii cu acestia, prin emisari trimisi de Iuliu Maniu la Ankara si la Cairo (de exemplu, Barbu Stirbei). In acelasi timp, dupa batalia de la Stalingrad, guvernul lui Antonescu a purtat si el unele negocieri cu Aleksandra Kollontai, reprezentanta sovietica la Stockholm, prin Frederic Nanu. In negocierile cu reprezentantii lui Maniu, Aliatii, la cererea lui Stalin, pusesera conditia ca si comunistii sa fie implicati intr-un eventual nou guvern.[12]

La 23 martie 1944, in timp ce Ion Antonescu era in vizita oficiala in Germania, regele Mihai l-a trimis pe generalul Constantin Sanatescu sa ii sondeze pe militarii de pe langa Ministerul de Razboi si Marele Stat Major despre care se credea ca sunt opozanti ai lui Antonescu daca erau dispusi sa treaca la actiune, insa rezultatul a fost dezamagitor, a doua zi primind vizita unui general, care a argumentat ca nu venise momentul unei lovituri de stat.[13]

Dupa cateva zile, a avut loc un pranz de lucru cu Antonescu, in cadrul caruia regele Mihai si-a dat seama ca nu are rost sa incerce sa-l convinga pe seful guvernului de oportunitatea schimbarii orientarii externe a tarii. In contextul sosirii unui ultimatum de predare din partea Aliatilor, regele le-a cerut liderilor politici sa isi asume responsabilitatea de a se pronunta pentru pace, caz in care el i-ar fi cerut public lui Antonescu demisia.[14] Acest lucru insa nu s-a intamplat, iar regele, deziluzionat, s-a convins ca avea nevoie pentru schimbarea lui Antonescu de armata, care, in urma unui tur de sondare al lui Sanatescu din mai 1944, nu considera ca venise momentul.[14]

In august 1944, regele Mihai a sesizat un moment bun pentru lovitura de stat, intrucat Germania retrasese divizia de tancuri Gross Deutschland de pe frontul romanesc, in contextul in care armata sovietica se regrupa de cateva luni pe linia frontului si putea porni, in orice moment, un mare atac .[15] Serviciile secrete si politia secreta germana devenisera suspicioase, iar regina mama Elena a fost interogata de politia secreta germana, fara a dezvalui ca ar avea cunostinta de planurile fiului ei. Ca sa slabeasca suspiciunile, acesta a plecat, intre 16-18 august, la o vanatoare, ramanand intr-o asteptare discreta pentru urmatoarele doua zile, la Sinaia.[16]

In cursul zilei de 20 august, regelui i-a parvenit vestea ca rusii lansasera atacul asupra frontului, asa ca a plecat la volanul masinii Lincoln spre Bucuresti, insotit de secretarul Mircea Ionnitiu, de aghiotantul Emilian Ionescu si de generalul Gheorghe Mihail, consilierul sau pe probleme militare.[17] La Casa Noua a avut o intalnire a regelui cu liderii militari, care s-au pronuntat in favoarea loviturii; printre ei era si colonelul Dumitru Damaceanu, comandantul garnizoanei Bucuresti.[18] La intalnire au participat si Constantin Sanatescu, Ioan Mocsony-Starcea, Grigore Niculescu-Buzesti, Mircea Ionnitiu, generalii Gheorghe Mihail si Aurel Aldea. Damaceanu a fost intrebat de cat timp avea nevoie pentru a strange trupe pentru a ocupa puncte strategice din oras si a raspuns ca are nevoie de cinci zile, data loviturii fiind stabilita, in consecinta, pentru 26 august.[19]

Generalul britanic Maitland Wilson (centru), seful Inaltului Comandament Aliat de la Cairo, caruia ii era adresata telegrama Regelui Mihai din 21-22 august
In seara zilei de 21 august a avut loc o intalnire cu liderii politici (Iuliu Maniu, Constantin I. C. Bratianu (Dinu), Titel Petrescu si Lucretiu Patrascanu), in care participantii s-au pus de acord asupra planului stabilit in seara anterioara. Regele i-a delegat pe Maniu si Patrascanu sa formuleze lista de ministri pentru noul guvern, pana pe data de 23 august.[20] In cursul intalnirii, grupul reprezentantilor politici a aprobat textul unei telegrame ce urma a fi trimisa Inaltului Comandament Aliat de la Cairo, condus de generalul britanic Maitland Wilson. Prin telegrama se cerea sprijinirea schimbarii de regim prin bombardarea simultana a unitatilor germane din nordul Capitalei (la nord de Aeroportul Baneasa) si a centrelor feroviare aflate la granita cu Ungaria si Iugoslavia. Mocsoni-Styrcea, care era functionar la Ministerul Afacerilor Straine, s-a deplasat in aceeasi seara la Snagov, la sediul ministerului, unde a petrecut noaptea criptand cele doua telegrame ale complotistilor pentru Ankara (pentru siguranta, transmiterea telegramelor catre Aliati se facea pe doua cai, atat prin Ankara, cat si printr-un aparat de emisie-receptie detinut de Iuliu Maniu). In dimineata zilei de 22 august, inainte de a se intoarce la Bucuresti, a hotarat sa inoate in lac si s-a intalnit cu secretarul general al ministerului, Davidescu, care l-a informat ca Antonescu se intorcea in seara zilei curente de pe front si avea sa paraseasca a doua zi Bucurestiul, ceea ce ar fi lichidat planurile loviturii.[20] Fiind informat despre aceste lucruri, data a fost mutata, de urgenta, de rege pe 23 august, fara a mai fi consultati liderii politici.[21]

Arestarea lui Antonescu

Casa Noua, casa din spatele Palatului Regal unde a avut loc arestarea maresalului Antonescu.

Palatul Regal din Bucuresti (fotografie din 1941) este locul unde au fost arestate personajele-cheie ale regimului Antonescu si unde regele a alcatuit noul guvern. Ion Antonescu si Mihai Antonescu fusesera arestati anterior si erau tinuti in Casa Noua, vila din proximitatea palatului care a fost distrusa in zilele urmatoare de bombardamentele germane.
In ziua de 23 august 1944, Ion Antonescu a dat instructiuni sa se solicite regelui o audienta, la ora 16. Lui Mihai Antonescu i s-a acordat o audienta separata, la 15.30.[22] In discutia ce a urmat cu regele si care a durat peste o ora, Ion Antonescu a prezentat in detaliu situatia de pe front si a spus ca va incheia armistitiul doar cu consimtamantul lui Hitler, insa a refuzat sa accepte iesirea din razboi,[23] justificandu-si refuzul prin „cuvantul de ofiter dat lui Adolf Hitler" ca va merge alaturi de el pana la capat. Regele s-a vazut nevoit sa foloseasca parola „Daca lucrurile stau asa, atunci nu ne mai ramane nimic de facut!"[24][25] pentru a chema pe colonelul Emilian Ionescu cu un grup de patru soldati care i-au arestat pe maresal si pe Mihai Antonescu. Ion Antonescu , impreuna cu Mihai Antonescu au fost predati lui Emil Bodnaras, seful unui grup de muncitori inarmati, grup numit "Garzile patriotice" care i-au transferat intr-o casa conspirativa din Bucuresti, in cartierul Vatra Luminoasa. Tot in casa din Vatra Luminoasa au fost dusi si alti ministri demisi: generalul Constantin Pantazi, ministrul Apararii, generalul Dumitru Popescu, ministrul de Interne, generalul Constantin Vasiliu, subsecretar de stat la Ministerul de Interne si colonelul Mircea Elefterescu, seful Politiei Bucuresti.[22] Eugen Cristescu, seful Sigurantei a fost arestat dupa alte cateva zile. La 31 august, dupa intrarea trupelor sovietice in Bucuresti grupul de ministri arestati a fost predat de catre Bodnaras generalului-locotenent Tevcenkov si generalului-maior Nikolai Burenin, comandantul trupelor sovietice din Bucuresti, din ordinul generalului (mai tarziu maresal) Rodion Malinovski, comandantul fortelor sovietice din Romania.

La Palat, in dupa amiaza zilei de 23 august au fost chemati si liderii partidelor democratice, Constantin I.C. Bratianu, Iuliu Maniu si Constantin Titel-Petrescu, precum si Lucretiu Patrascanu, cel considerat a fi persoana de contact cu Partidul Comunist. Primii trei, insa, nu au fost de gasit (nu se asteptau ca evenimentele sa fie inaintate cu trei zile). Astfel, primul care s-a prezentat la Palat a fost Patrascanu, dupa ce noul guvern fusese deja alcatuit din persoane de incredere ale regelui Mihai, in timp ce liderii politici primisera in guvern titlul de ministri fara portofoliu. Intrucat garzile pregatite de rege si de Maniu nu erau nici ele disponibile rapid, singura militie care sa poata pazi pe cei arestati a fost cea a comunistilor organizati de Emil Bodnaras, fapt exploatat de propaganda comunista ulterioara[26] care si-a argumentat astfel pretentia exagerata ca Partidul Comunist ar fi jucat rolul conducator in lovitura de stat.

Inainte de ora 20:00, regele a inregistrat un mesaj pentru tara ce avea sa fie difuzat la radio la ora 22, in care a anuntat schimbarea guvernului si trecerea de partea Aliatilor. Solidaritatea cu regele a fost generala, toti ofiterii importanti fiind de partea acestuia. Dupa difuzarea mesajului la radio, au izbucnit demonstratii populare de entuziasm.[27]

In anii 1980–1990 a iesit la iveala un document despre care capitanul Gheorghe Teodorescu din garda palatului regal, aflat la post in 23 august, sustinea ca ar fi fost scris de Ion Antonescu in acea zi imediat dupa ce a fost arestat. Antonescu a spus ca nu s-a opus in principiu iesirii din razboi, dar ca a refuzat-o argumentand atat cu conditiile grele de armistitiu in raport cu Uniunea Sovietica (semnarea unui act politic de cedare a Basarabiei si Bucovinei de Nord, acceptarea ocupatiei sovietice, plata de despagubiri nedefinite), cat si (cel mai important) cu refuzul sau total de a intoarce armele impotriva Germaniei Naziste, refuz asumat drept principal argument si inteles ca atare de ceilalti participanti. Documentul a fost publicat dupa Revolutia Romana din 1989 in ziarul nationalist Romanul, publicat de cercuri ce urmareau reabilitarea lui Antonescu si a fost inclus in cateva antologii de documente de epoca si lucrari ale altor istorici nationalisti, necapatand insa anvergura de a revizui in vreun fel viziunea specialistilor asupra evenimentelor.[28]

Reactia nazistilor
In preajma orei 21:00, la Palat a sosit ambasadorul Germaniei, Manfred von Killinger, care parea sa aiba informatii precise despre evenimente. Ca sa castige timp, Regele a negat, spunandu-i ca Antonescu este liber. Fortele germane au lansat a doua zi un bombardament asupra Bucurestiului, distrugand o parte din Palatul Regal si, complet, Casa Noua. Regele Mihai, insa, se refugiase, impreuna cu regina-mama, la Dobrita, in Oltenia.

Trupele de recruti romani prezente in Bucuresti au rezistat bombardamentelor si atacurilor germane (v. Podul Baneasa), cu sprijinul aviatiei americane, care a bombardat si ea pozitiile germane din zona Baneasa si Otopeni, dar si obiective romanesti (linii ferate si sosele susceptibile de a fi intrebuintate de Wehrmacht pentru evacuare).

Armata romana a avut de luptat impotriva fostului aliat, Wehrmachtul; in acest timp, Armata Rosie incepuse sa avanseze pe teritoriul Romaniei, socotindu-se inca in teritoriu inamic si comportandu-se ca atare, bunaoara, confiscand armament, munitii si bunuri (atat publice, cat si particulare), mii de soldati si ofiteri romani fiind luati prizonieri. Totusi, incepand cu 23 august, teritoriul romanesc a fost scutit de a fi teatru de razboi. Formal, armistitiul romano-sovietic a fost semnat la 12 septembrie 1944.

Consecinte

Armata Rosie a intrat in Bucuresti la o saptamana dupa evenimente, gasind orasul eliberat de germani, armata romana gata de lupta de partea ei si un guvern dispus sa-i fie aliat.

In rosu, campania trupelor romane de partea Aliatilor, alaturi de trupele sovietice (verde) si cehoslovace (portocaliu), intre 24 august 1944 si 7 mai 1945.
Conducerea Romaniei
Dupa demiterea si arestarea lui Ion Antonescu, generalul Constantin Sanatescu a fost insarcinat cu formarea unui guvern cu reprezentantii partidelor democrate, cu unii politicieni comunisti si cu ofiteri ai armatei. Acest guvern a negociat armistitiul cu URSS, prin care s-a obligat sa plateasca despagubiri de razboi, sa admita pierderile teritoriale din est din 1940 si sa acorde functii mai importante comunistilor. Armata sovietica a ocupat intreaga Romanie, intrand, la 31 august, in Bucuresti, dar, desi, la inceput, soldati si ofiteri romani au fost luati prizonieri de aceasta, in cele din urma s-a acceptat colaborarea armatei regale romane in vederea infrangerii Germaniei Naziste. Armata romana a recucerit Transilvania de Nord si a continuat eliberand Ungaria (cu ocuparea Budapestei) si Cehoslovacia.

Soarta maresalului Antonescu
Imediat dupa ce a fost arestat, maresalul Antonescu a fost inchis intr-o incapere-seif aflata la etajul I al Casei Noi, impreuna cu alti colaboratori apropiati care fusesera chemati in acest scop la Palat. Spre dimineata, dupa ce Regele parasise Palatul pentru a se refugia in Oltenia, garzile comuniste ale lui Emil Bodnaras l-au preluat pe maresal, fara incuvintarea noilor autoritati, ducandu-l intr-o casa conspirativa a partidului din cartierul Vatra Luminoasa, casa amantei lui Bodnaras. Mai tarziu, pe 31 august, in ziua cand armata sovietica a intrat in Bucuresti, l-au predat generalului rus Burenin. Maresalul a fost tinut prizonier in URSS pentru vreun an si jumatate, nefiind judecat in procesele de la Nurnberg. Ulterior, Antonescu a fost adus in Romania si judecat de Tribunalul Poporului din Bucuresti, intr-un proces de tip stalinist. Desi ar fi putut sa ceara clementa regala, maresalul a refuzat sa semneze cererea de gratiere intocmita de avocatul sau, cu scopul de a nu-l pune pe Suveran intr-o situatie politica fara iesire (Regele ar fi fost acuzat de simpatii naziste daca ar fi acordat gratierea sau de lipsa de patriotism daca n-ar fi facut-o). Maresalul Antonescu a fost condamnat la moarte si executat la 1 iunie 1946, langa inchisoarea Jilava.[29][30][31]

Regele Mihai
Dupa 6 martie 1945, guvernele Romaniei au fost dominate de comunisti si impuse de Moscova cu ajutorul armatei sovietice. Regele Mihai nu s-a putut opune, fiind considerat de sovietici o piedica pentru planurile lor de instaurare a unui regim comunist. Astfel, desi Uniunea Sovietica si-a exprimat, printr-o telegrama, satisfactia fata de evenimentele din Romania si l-a decorat pe rege cu Ordinul Victoriei (cea mai inalta decoratie militara sovietica), acesta a fost obligat, la 30 decembrie 1947, sa abdice (printr-un act neconstitutional, smuls prin forta si santaj) si sa paraseasca tara, declarata de comunisti «republica populara».

Istoriografia

Desi rolul lor a fost minim, comunistii si-au atribuit intreaga actiune. Dupa o saptamana, liderii comunisti prezenti (in imagine, Gheorghe Apostol si Chivu Stoica) au organizat actiuni de intampinare a Armatei Rosii.
In perioada comunista, denumirea actului de la 23 august 1944 a suferit diferite transformari in propaganda oficiala, acesta fiind, insa, permanent promovat ca o mare realizare comunista.[32] Insurectia armata din 23 August 1944 a devenit ziua nationala a Romaniei in timpul dictaturii comuniste. Spre sfarsitul acestei perioade, la propunerea lui Nicolae Ceausescu, titulatura s-a transformat in „Revolutia de Eliberare Sociala si Nationala, Antifascista si Antiimperialista". Istoria acestui eveniment a fost falsificata, astfel, de la inceput, rolul regelui Mihai si al partidelor istorice fiind minimalizat, evenimentul fiind prezentat ca fiind aproape exclusiv realizarea Partidului Comunist, care, in realitate, era la acea vreme o miscare ce activa in ilegalitate, cu un numar redus de membri.[33] Aceasta campanie de falsificare a inceput chiar din 24 august 1944, cand presa comunista le-a atribuit acestora toate meritele actiunii.

Istoriografia occidentala, la randul ei, a adoptat pozitia oficiala a O.N.U. care nu admitea pentru cel de-al Doilea Razboi Mondial decat patru invingatori si co-beligeranti impotriva Germaniei Naziste, anume Marea Britanie, S.U.A., Uniunea Sovietica si Franta, desi existau si alte tari care luptasera impotriva Axei (Polonia, Norvegia, Olanda, Belgia, Iugoslavia, Grecia), desi URSS fusese aliata cu Germania Nazista pana in vara 1941, si desi Franta oficiala, cea a maresalului Petain, se luptase impotriva Aliatilor, in timp ce Franta rebela, cea a generalului De Gaulle, dispunea de mai putini ostasi decat armata romana in septembrie 1944.[34] Data fiind aceasta pozitie oficiala, Romania a semnat Tratatul de pace de la Paris din 1947 ca beligerant invins (ca si Italia, care trecuse de partea Aliatilor cu un an inaintea Romaniei), regimul Antonescu fiind singurul luat in cont, iar contributia de partea Aliatilor nefiind considerata decat in dezbaterea statutului Transilvaniei de Nord, care, in final, a fost retrocedat Romaniei, mai ales ca Ungaria, sub regimul lui Ferenc Szalasi, se luptase de partea Germaniei Naziste pana la capat.

Dupa caderea regimului comunist, istoricii romani au putut analiza necenzurat schimbarea de alianta a Romaniei din 23 August 1944, iar regele Mihai a acordat multor jurnalisti si istorici romani interviuri care au aparut in presa si in publicistica din Romania, aducand o noua lumina asupra evenimentelor de atunci.[4][35][36] Forurile politice, insa, au scos ziua de 23 august nu numai din rolul de sarbatoare nationala, ceea ce era firesc, dar si din rolul de comemorare oficiala, si cum, simultan, s-au produs numeroase tentative de a il reabilita pe Ion Antonescu, perceperea comunitatii internationale a fost ca Romania doreste sa stearga lupta de partea Aliatilor din istoria sa si sa revina la un nationalism fascizant[37]. Ulterior, totusi, lucrarile comisiilor istorice au relevat rolul schimbarii de alianta a Romaniei din 23 August 1944 in revenirea Transilvaniei de Nord in granitele Romaniei[38] iar presiunea diplomatica internationala a impiedicat reabilitarea solemna a lui Ion Antonescu, dorita de partidele nationaliste. Ziua de aniversare a schimbarii de alianta a Romaniei din 23 August si a intrarii printre Aliati nu a redevenit insa comemorativa, deoarece multi politicieni si alegatori o inteleg inca asa cum le-a fost predata la scoala in perioada comunista, anume ca o lovitura de stat care a inaugurat comunismul in Romania (in realitate, aceasta lovitura de stat comunista a avut loc la data de 6 martie 1945).

Sursa wikipedia

Lovitura de stat de la 23 august 1944

Semnaleaza o problema