Samaritenii sunt descendenti ai unui popor rezultat din amestecul unor evrei ramasi in tara, dupa prabusirea regatului din nord (722 i.Hr.) cu membrii unor popoare aduse de cuceritori asirieni: „[...] Si regele Asiriei a adunat oameni din Babilon, din Cuta, din Ava, din Hamat si din Sefarvaim si i-a asezat prin cetatile Samariei in locul fiilor lui Israel." (Regii II 17:23-4)
Samaritenii respecta Pentateuhul, dar resping celelalte carti ale Bibliei si Talmudul. Ei insisi isi spun Bene Israel („fiii lui Israel") sau Somerim („cei ce respecta legea").
Pentateuhul samaritean este scris in alfabetul paleo-ebraic din secolul al II-lea i.Hr. si se deosebeste in mai multe randuri de textul Torei. Spre deosebire de Decalogul iudaic care incepe cu versetul „Eu sunt Domnul, Dumnezeul tau" (Ex.20.1), decalogul samaritean incepe cu „Sa nu ai alti Dumnezei, in afara de Mine". A zecea porunca in decalogul samaritean, denumita porunca Muntelui Garizim, afirma ca acest munte este locul unde va fi ridicat un altar lui Dumnezeu.
In timpul ocupatiei romane si bizantine, samaritenii s-au bucurat de autonomie. Insa, dupa cucerirea musulmana nu au fost recunoscuti ca facand parte din Poporul Cartii. Comunitatea mama se afla azi la Sihem si in imprejurimi, cu o ramura la Holon aproape de Tel-Aviv. Ei formeaza un grup de aproape 800 de oameni