In afara cazului in care ai avut nefericita inspiratie de a ajunge in Madeira in sezonul toamna-iarna, ascensiunea pe cel mai inalt varf al insulelor, Pico Ruivo, este de departe cea mai buna indeletnicire careia sa i te dedai pe aste meleaguri binecuvantate. Drumul este pe cat de accesibil, pe atat de amagitor. Aici suie, dincolo se napusteste fara de veste la vale, acum curge drept printre manunchiuri de panselute galbene (denumite, paradoxal, viola paradoxa), ceva mai tarziu descrie, perfid, linii sinuoase care te poarta la nesfarsit de la un povarnis la altul, tocmai cand aveai impresia ca zaresti in fine varful, din loc in loc se furiseaza indaratul unui val de ceata deasa dincolo de care aratari nedeslusite isi arata coltii si spinarile de roca intunecata. Pe ultima portiune pare a se imblanzi, infiorat poate de trunchiurile raschirate care il strajuiesc ca niste santinele emaciate, apoi se avanta pieptis printre bolovani si tufe pipernicite, sus, tot mai sus, pentru a sfarsi in inlantuirea rudimentara a platformei de observatie de pe varf. Ajuns acolo, constati cu bucurie ca ai intrecut cu jumatate asteptarile indicatoarelor de pe traseu, pana pe varf nu ti-au trebuit mai mult de trei sferturi de ceas, cam tot atat cat va dura mai apoi coborarea.