Marele Incendiu din Londra a distrus partile centrale ale Londrei incepand cu ziua de duminica, 2 si pana in ziua de miercuri, 5 septembrie 1666. Focul a pustiit centrul medieval al Londrei, aflat in interiorul vechiului zid roman al orasului. A amenintat, dar nu a ajuns la districtul aristocratic Westminster, Palatul Whitehall al lui Carol al II-lea, si mare parte din mahalalele din suburbii.[2] A distrus 13.200 de case, 87 de biserici de mir, Catedrala Sf. Pavel, si mare parte din cladirile autoritatilor orasenesti. S-a estimat ca a distrus casele a 70.000 din cei 80.000 de locuitori.
Numarul mortilor in urma incendiului nu este cunoscut si, prin traditie, este considerat a fi foarte mic, intrucat s-a inregistrat moartea a doar sase persoane. Recent, au aparut contestari ale acestei idei, pe temeiul ca decesul celor saraci si a oamenilor din clasa de mijloc nu s-au inregistrat nicaieri, si pe acela ca focul ar fi carbonizat total ramasitele multor victime, fara ca ele sa poata fi identificate.
Incendiul a izbucnit la brutaria lui Thomas Farriner (sau Farynor) de pe Pudding Lane, la scurt timp dupa miezul noptii in dimineata de duminica, 2 septembrie, si s-a raspandit cu repeziciune spre vest prin tot centrul vechi al Londrei.
Utilizarea principalei tehnici de stingere a incendiului de la acea vreme, si anume crearea de blocaje in calea focului prin demolari, a intarziat din cauza nehotararii lordului primar al orasului, Sir Thomas Bloodworth. Cand s-au ordonat demolari e scara larga in noapte de duminica spre luni, vantul deja imprastiase focul si masurile au fost ineficiente. Incendiul s-a deplasat spre nord in ziua de luni, spre centrul orasului.
Pe strazi s-a declansat dezordinea, intrucat s-au raspandit zvonuri ca straini suspecti aprind focuri. Temerile celor ramasi fara adapost s-au concentrat pe francezi si pe olandezi, inamicii Angliei in al Doilea Razboi Anglo-Olandez; aceste grupuri substantiale de imigranti au devenit victimele linsajelor si ale violentelor de strada.
Marti, incendiul s-a imprastiat prin mare parte din oras, distrugand catedrala Sf. Pavel si trecand peste raul Fleet pentru a ameninta curtea lui Carol al II-lea de la Whitehall, in timp ce eforturile de stingere a focului incepusera sa se mobilizeze.
Lupta de stingere a incendiului a fost castigata in principal datorita a doi factori: incetarea vantului puternic dinspre est si utilizarea de praf de pusca de catre garnizoana din Turnul Londrei pentru a crea stavilare eficiente, care a oprit inaintarea incendiului spre est.
Problemele sociale si economice produse de acest dezastru au fost coplesitoare. Evacuarea din Londra si stramutarea in alte zone au fost ferm incurajate de regele Carol al II-lea, care se temea de o rascoala a refugiatilor ramasi fara case din Londra. In pofida numeroaselor propuneri radicale, Londra a fost reconstruita pe acelasi plan al strazilor ca si inainte de incendiu.