CINE A CONSTRUIT MANASTIREA SFINTEI ECATERINA?

Adauga la playlist

Adaugat de Cozana

04.10.2016

Adauga la favorite

1.038 vizualizari

Nota film: 0 / 5 (0 voturi )

Trebuie sa fii autentificat
pentru a salva filmele favorite

- Sfanta Mare Mucenita Ecaterina, pe care crestinii ortodocsi din intreaga lume o sarbatoresc pe 25 noiembrie, are o tainica legatura cu poporul roman, inca din primele secole ale crestinatatii.
- Manastirea Sfintei, aflata in Sinai (Egipt) este cea mai veche manastire crestina in care viata monastica nu a fost intrerupta, avand o istorie de 17 secole.
Manastirea a fost construita pe locul in care Dumnezeu i s-a revelat lui Moise sub forma Rugului Aprins, la poalele Muntelui Tablelor Legii (cunoscut si ca Muntele lui Moise sau Muntele Sinai).

In acest loc, Moise a auzit glasul Domnului: „Descalta-te, caci locul pe care te afli este sfant" (Iesirea 3,5). Aici profetul biblic va primi porunca de la Dumnezeu sa scoata poporul evreu din robia faraonului, pentru ca dupa alti 40 de ani de pribegie in Peninsula Sinai, sa primeasca, in varful Muntelui Sinai, cele 10 porunci pe doua table de piatra.
Ceea ce este extraordina pentru pelerinii care ajung in aceste locuri, este descoperirea faptului ca Manastirea Sfintei Ecaterina reprezinta de fapt, o oaza crestina intr-o lume islamica, care a supravietuit de-a lungul timpului in ciuda tuturor invaziilor otomane si a presiunilor Islamului.
Aceasta, in conditiile in care toate celelalte manastiri crestine din zona Egiptului (numite copte), ramase pana astazi (care sunt „presarate" pe drumul parcurs de Sfanta Fecioara Maria si Iisus in vremea refugiului lor in Egipt), au ajuns sub stapanirea popoarelor musulmane, amprenta lor fiind vizibila in aceste locasuri sfinte pana in zilele noastre.
Putina lume stie faptul ca aceasta Sfanta Manastire este legata, inca de la inceputul fondarii ei de spatiul romanesc, mai exact de poporul dac.

Prima piatra de temelie
Prima piatra de temelie a Manastirii Sfanta Ecaterina de pe Muntele Sinai a fost pusa de imparateasa Elena, in secolul IV d. Hr., cand aceasta i-a inchinat Sfintei Fecioare Maria o capela construita chiar pe locul unde se afla Rugul Aprins revelat lui Moise.
Acesta capela reprezinta „nucleul" de la care va porni ulterior dezvoltarea unui asezamant monahal, construit doua secole mai tarziu de imparatul Justinian si care va deveni locas de adapost pentru moastele Sfintei Mari Mucenite Ecaterina.
Intre anii 527 si 565 e.n., imparatul Iustinian ridica aici Manastirea Rugului Aprins,pentru a carei constructie aduce din Tara Romaneasca „o suta de familii de valahi"(dupa cum mentioneaza izvoarele istorice).

Manastirea Rugului Aprins isi va pastra acest nume pana in secolul al IX-lea cand unui calugar al manastirii i se va revela intr-o viziune ca moastele Sfintei Ecaterina se afla ingropate pe varful celui mai inalt munte din Sinai, Gebel Katherina (2.642m).
Un secol mai tarziu calugarii aveau sa coboare sfintele moaste in manastire, unde se pastreaza pana astazi capul si mana stanga ale Sfintei Ecaterina intr-o racla de argint depusa in altarul lacasului. Dupa descoperirea Sfintelor moaste si aducerea lor in biserica, lacasul care purta numele de Manastirea Rugului Aprins si-a schimbat numele dupa cel al Sfintei Ecaterina, pastrat pana in zilele noastre.

Constructia manastirii

Manuscrisele medievale spun ca Justinian ridica initial aceasta constructie cu rol de fortareata militara, avand in vedere dorinta sa de a apara un punct de maxima importanta strategica de la marginea imperiului sau, destul de expus atacurilor triburilor barbarilor sarazini.
Pentru realizarea constructiei si asigurarea protectiei, Justinian isi instaleaza aici „cea mai buna garnizoana" (astfel consemneaza in scrierile sale unul dintre generalii lui Justinian) – adusa din Dacia, de la nordul Dunarii (zona care facea parte din teritoriile cucerite de Justinian).
Componentii acestei garnizoane faceau parte din populatia geto-dacica, iar urmasii celor asezati, aici, in Sinai, vor constitui un trib, o comunitate care pentru sute de ani isi va pastra limba, portul si obiceiurile valahe.
Conform manuscriselor, „Justinian a stramutat un numar de 100 de soldati, originari din Valahia, impreuna cu familiile lor, asigurandu-le case in afara manastirii pentru a locui, dar in acelasi timp pentru a strajui manastirea si a-i apara pe calugari".
Alegerea lui Justinian nu este intamplatoare, de vreme ce vitejia dacilor era renumita – fiind stiut faptul ca „unitatile militare romane, in componenta carora intrau osteni geto-daci, erau de neinfrant", asa cum mentioneaza marturiile epigrafice.
Justinian se mandrea, avea incredere in acesti soldati, ii cunostea foarte bine si recunostea ca erau din acelasi neam cu el, adica originari din Dacia Mediteraneea, pe care el insusi o numea „prea fericita noastra patrie" (imparatul Justinian avea origini daco-trace, era cunoscut pentru evlavia lui, iar in timpul domniei sale a dus o campanie perseverenta pentru raspandirea crestinismului, alaturi de sotia lui, imparateasa Teodora).
Cei 100 de „colonisti" geto-daci trimisi de Iustinian au avut ca misiune, in prima faza, zidirea manastirii. Din mainile lor, a rezultat un adevarat colos din piatra, zidit si pastrat aproape in forma initiala pana in zilele noastre.

„Usile lui Justinian" sunt vechi de mai bine de 1.400 de ani si inca functioneaza

Ridicata intre anii 527-557, Manastirea Sfanta Ecaterina va dispune de o foarte buna fortificatie, cu ziduri de granit inalte de la 8 la 35 de metri inaltime, inconjurata de gradini si chiparosi. Atat zidurile, cat si edificiul in sine, au fost realizate din blocuri masive de granit.
Panta inclinata a locului a reprezentat o provocare pentru realizatorii constructiei, care au fost nevoiti „sa niveleze muntele" – dupa cum insusi Justinian le cere – aceasta nivelare a unei zone extinse fiind necesara pentru a se realiza fundatia bisericii.
Biserica manastirii a suferit putine schimbari de pe vremea fondatorului ei. Marele sau portal de la vest este inca inchis cu usile din lemn de cedru, decorate cu sculpturi in relief, cu reprezentari zoomorfe si fitomorfe – flori, frunze, lujere etc. Aceste usi, numite „Usile lui Justinian", sunt vechi de mai bine de 1.400 de ani si inca functioneaza perfect, stand in cuiele si balamalele lor initiale.
De altfel, Andrei Vartic, de profesie fizician-spectroscopist, un pasionat al istoriei dacilor, descrie in cartile sale materialele de constructie dacice, in special Betoanele Dacice, si arata rezistenta acestora in timp.
Tot el a cercetat si un cui Dacic vechi de peste 2000 de ani, gasit in sanctuarul dacic de la Racos, care nu a ruginit nici pana in zilele noastre. In urma unei testari, s-a dovedit ca acel Cui Dacic avea in componenta lui nici mai mult nici mai putin decat alfa-fier pur de 99,97%; nici urma de impuritati, adica de compusi ai carbonului ce raman de la prelucrare - o „minune antica" pe care cercetatorii nu si-o pot explicasi care poate fi descoperita si la usile din lemn de cedru ale Manastirii Sfintei Ecaterina.
Si acoperisul din lemn al bisericii s-a pastrat, de asemenea, din secolul al VI-lea.Acesta sta sprijinit pe grinzi care poarta mai multe inscriptii, dintre care una singura este amintita de arhelologi si istorici – cea care ii mentioneaza pe “preaevlaviosul nostru imparat" Iustinian si pe “raposata imparateasa" Teodora.
Rezistenta in timp a locasului sfant din Sinai a fost data prin insasi modalitatea de constructie si de organizare a acestei manastiri-cetate, fiind puse in practica cunostintele si tehnicile (inclusiv cele de aparare) pe care dacii le-au aplicat de-a lungul timpului pentru constructia propriilor cetati.

Comunitatea dacilor de la muntele Sinai
Dupa incheierea lucrarilor, aceasta comunitate de daci a ramas pe loc, in slujba manastirii.
La inceput erau numiti bessi – numele generic al crestinilor de la Marea Neagra, urmasi ai geto-dacilor. Recunoscand originea lor latina, arabii i-au numit„llah" – ca o derivatie a denumirii obisnuite folosite de alte popoare pentru romani: vlah. In timp, colonistii crestini din Sinai vor fi recunoscuti drept „oameni de munte", sub numele generic de Gebalie sau Gebalia (intalnit si ca Gebalieh, Jabaliyya sau Gabalyya).
Denumirea are o semnificatie profunda daca luam in calcul faptul ca dacii l-au numit pe Zamolxe si Gebeleizis, care inseamna Zeul Cerului sau Zeul venit din cer. Mircea Eliade a scris la randul sau despre „marturia lui Herodot conform careia getii credeau intr-un singur zeu numit de unii Zalmoxis, de altii Gebeleizis".
O parte dintre dacii crestini vor deveni calugari ai manastirii si vor sluji aici, chiar in limba lor, bessa. De altfel, exista si o marturie istorica in acest sens. In anul 570, la scurt timp de la fondarea manastirii, calatorul Antoninus Placentinus viziteaza Peninsula Sinai. El scrie ca a „intalnit 3 calugari care cunosteau mai multe limbi, anume latina, greaca, siriana, egipteana si bessa".
Iata cum apar descrisi in scrierile autorului englez Lewis Burckardt (1816) „slujitorii de pe tarmurile Marii Negre" care locuiau in Sinai:
„Ei marturisesc in chip unanim pogorarea lor din slujitori crestini de unde si-i numesc ceilalti beduini – fiii crestinilor… Se casatoresc numai intre dansii, alcatuind o comunitate aparte din vreo suta si douazeci de oameni inarmati. Sunt o rasa muncitoare si robusta, iar fetele lor au o faima de superioara frumusete asupra tuturor beduinilor".
Un alt scriitor arata:
“Tribul de beduini numit Gebalia, provenit din Dacia, se remarca prin vrednicie si pricepere; multi sunt meseriasi; de asemenea, toti copiii acestui trib stiu sa citeasca si sa scrie. Membrii tribului ajuta si indruma pe ceilalti beduini in lucrarile agricole si in mestesuguri".
Marcu Beza, cercetator roman preocupat sa descopere comunitatea descendenta din vlahii crestini adusi in Sinai, povesteste in cartile sale ca a intalnit un „beduin vlah"care l-a ajutat, fiindu-i o buna calauza pe cararile muntelui:
“Era un om tanar si voinic, infasurat la cap cu o broboada alba, cu camasa tot alba, cu cingatoare de piele si incaltat in opinici. M-a condus pe cararile muntelui si, la intoarcere, mi-a aratat in gradina manastirii coltul unde fusese ingropata, in 1750, cea din urma femeie crestina a tribului".
Tot istoricii au scris si despre calugarii din Moldova si Tara Romaneasca care au slujit in Sinai. In anul 1533, staretul manastirii a fost Ioachim Valahul, sustinut de Petru Rares.
De altfel, toti marii domnitori romani, precum Radu Voda cel Mare, Alexandru al II-lea Mircea, Petru Schiopu, Neagoe Basarab, Constantin Brancoveanu, au mentinut timp de cinci secole (pana la secularizarea averilor manastirilor) relatii foarte stranse cu Manastirea Sfantei Ecaterina, sprijinind-o cu donatii consistente.

Influentele arabe

Odata cu navalirea arabilor (intre 639 si 642, Egiptul este cucerit de armatele califului Omar), situatia vlahilor crestini de la Manastirea Sfanta Ecaterina incepe sa se schimbe. Manastirii i se rapesc multe din posesiunile sale, traversand si unele perioade critice, in care a fost pusa in pericol chiar existenta acesteia. Din cauza presiunii exercitate de catre arabi, cu timpul, vlahii crestini din Sinai, incep sa preia obiceiurile si religia musulmana.
Unii dintre ei vor intra in categoria populatiei musulmane pe care o fomau cei convertiti – fortat sau de buna voie – la islam si carora le era interzisa intoarcerea la vechea traditie.
Totusi, timpul a demonstrat ca pentru multe secole, credinta crestina a acestora s-a transmis mai departe. Actualii urmasi, prin traditia orala transmisa de inaintasi, isi aduc aminte ca stramosii lor, fosti crestini, au avut o alta conduita decat ceilalti traitori (beduini) ai locurilor, de care nu s-au rupt total, in ciuda vremurilor nu totdeauna favorabile.
Intr-o calatorie de cercetare din 1914, ieseanul Teodor Burada afla despre vlahii din Sinai informatii pretioase de la localnicii zonei:
„Pentru ei reprezinta o mandrie a fi numiti «sclavi (slujitori) tu Monastiru» – asa cum este in limba greaca – dat fiind ca ei slujesc acest lacas sfant de foarte multe veacuri. Totusi accepta mai putin numele de beduin arab daca nu li se adauga si «sclavi tu monastiru». Nu doresc a fi confundati cu beduinii arabi".
Vlahii si-au pastrat religia crestina cel putin pana in secolul al XVIII-lea. Ulterior, dupa marturiile istoricilor si calatorilor, au trecut treptat la islam, fara sa-si fi pierdut cu totul constiinta originilor lor crestine indepartate. Intrand in contact cu populatia araba localnica, si-au schimbat aspectul fizic si imbracamintea. Totusi, calugarii au notat in manuscrisele manastirii ca ei prezinta un tip antropologic diferit de ceilalti beduini din peninsula si au in dialectul lor „cuvinte de origine necunoscuta".

Concluzii

Manastirea Sfintei Ecaterina din Sinai a reprezentat unul dintre cele mai importante centre de spiritualitate pentru lumea crestina, traversand saptesprezece secole in care viata monahala crestina s-a derulat fara intrerupere.
Prezentand-o, actualul Arhiepiscop al Sinaiului, Damianos, spune:
„Manastirea Sfanta Ecaterina este un centru monastic crestin grec-ortodox de rit bizantin, a carui viata monahala se deruleaza neintrerupt de saptesprezece secole.

De 1400 ani in inima desertului Sinai, aceasta si-a pastrat caracteristicile initiale din vremea Imparatului Justinian. De la Mahomed, fondatorul islamului, pana la califii musulmani si sultanii turci, trecand prin epoca lui Napoleon, toti au preluat manastirea sub protectia lor, ferind-o inclusiv de jafuri. In lunga sa istorie, Manastirea Sfanta Ecaterina nu a fost niciodata cucerita sau distrusa.
Traversand toate epocile, si-a pastrat intacta imaginea de loc sacru al Bibliei, asezandu-si lumina asupra evenimentelor Vechiului Testament precum si asupra continuitatii proslavirii Sfintei Fecioare Maria si a Domnului nostru Iisus Hristos".
La aceasta descriere mai trebuie adaugata „o fila de istorie" uitata (care, de altfel, este prima pagina din „viata" manastirii): cei care au pus bazele acestui centru spiritual au fost dacii adusi de imparatul Justinian din zona Dobrogei, a caror prima misiune a fost constructia locasului sfant, urmata de sarcina de a o proteja si a o intretine material.

De-a lungul timpului, descendentii acestui grup de daci au fost supusi influentelor popoarelor arabe, insa, in acelasi timp, legatura manastirii cu spatiul carpato-danubian a dainuit prin interesul manifest al tuturor domnitorilor romani de a sustine acest locas sfant (care au acordat ajutoare constante acestui locas sfant, pana la secularizarea averilor manastirilor).

Este interesant de remarcat ca la manastirea aceasta - in faimoasa ei biblioteca, care este a doua ca marime si valoare, dupa cea de la Vatican – se afla pana astaziportretul domnitorului valah Constantin Brancoveanu (pictat in ulei, in marime naturala), impreuna cu splendide manuscrise, vase liturgice ornamentate in scriptoriile romanesti, ca si exceptionalele scoarte ale Evangheliei daruite de Ieremia Movila, in 1598; tot aici au fost descoperite manuscrisele – in slavona si greaca – ale „Invataturilor lui Neagoe Basarab catre fiul sau Teodosie".

Astazi, valahii sinaiti (sau beduinii valahi, dupa cum mai apar in scrieri) cunosc legenda originii lor care a devenit o traditie orala si isi duc traiul secular in preajma Manastirii Sfantei Ecaterina fiind foarte atasati de pamantul lor. Numarand in jur de 2000 de suflete ei sunt divizati in trei ramuri: Hamayidah, Salayimah si Wahibat, cei ce traiesc in apropierea manastirii ajutand la treburile administrative ale lacasului.

Putini dintre ei sunt angajati permanenti in manastire ca bucatari, lucratori, trapezari, gradinari, paznici, in timp ce altii lucreaza temporar. Tot ei se ocupa de ghidarea pelerinilor pe Muntele lui Moise, Muntele Sfintei Ecaterina si Muntele Horeb, de transportul si excursiile in zona. Exista un obicei stravechi prin care monahii Manastirii Sfanta Ecaterina ofera in fiecare dimineata ratii gratuite de paine nedospita beduinilor Gebalia care vietuiesc in preajma locasului sfant.

Cea mai frumoasa incheiere si incununare a acestei prezentari poate fi data prin cuvintele celei care vegheaza si acum sufletele strabunilor nostri din Sinai, Sfanta Ecaterina, a carei ultima rugaciune, rostita inainte de a i se taia capul, a fost:
„Doamne Iisuse Hristoase, primeste sufletul meu, pe care l-am adus Tie ca jertfa pentru dragostea Ta. Cauta dintru inaltimea Ta, Doamne, si asupra poporului acestuia care sta inainte si-l povatuieste la lumina cunostintei Tale. Si acelora care vor chema prin mine numele Tau cel preasfant, da-le toate cererile cele spre folos, pentru ca de toti sa fie laudate maririle Tale in veci. Amin!"

CINE A CONSTRUIT MANASTIREA SFINTEI ECATERINA?

Semnaleaza o problema