Din aceeasi categorie
|
Strainul de Albert Camus. 1.511 vizite - 0 comentarii adaugat de Cozana |
||||||||||||||||||
|
Emil Cioran - Celebru in limba franceza 1.218 vizite - 0 comentarii adaugat de zaharia |
||||||||||||||||||
|
Citate celebre ale lui Albert Einstein 3.154 vizite - 0 comentarii adaugat de odette |
||||||||||||||||||
|
Feodor Dostoievski si Ispasirea pedepsei 1.788 vizite - 0 comentarii adaugat de dobre |
||||||||||||||||||
|
Regele George al VI-lea si salvarea monarhiei britanice 1.689 vizite - 0 comentarii adaugat de Cozana |
||||||||||||||||||
|
Constantin Noica si eul crestin 1.712 vizite - 0 comentarii adaugat de Cozana |
||||||||||||||||||
|
Soren Kierkegaard si Filozofia existentiala 1.704 vizite - 0 comentarii adaugat de zaharia |
||||||||||||||||||
|
Scrisoarea lui Albert Einstein catre fiica sa: 1.643 vizite - 0 comentarii adaugat de Cozana |
||||||||||||||||||
|
2/4.Emil Cioran - Documentar de Patrice Bollon 1.878 vizite - 0 comentarii adaugat de zaharia |
||||||||||||||||||
|
1/4.Emil Cioran - Documentar de Patrice Bollon 1.869 vizite - 0 comentarii adaugat de zaharia |
||||||||||||||||||
AnuntulVideo >>
Cultura >> Educatie
Albert Camus - Filozoful existentialist
| Adaugat de zaharia | 04.08.2016 |  Adauga
la favorite |
1.702 vizualizari Nota film: 0 / 5 (0 voturi ) |
|||||||||
Sterge
din favoriteAlbert Camus (Pronuntie in franceza: /albɛʁ kamy/; n. 7 noiembrie 1913, Mondovi, Algeria franceza, azi Drean, in araba الدرعان, Algeria - d. 4 ianuarie 1960, Villeblevin, departamentul Yonne, Franta) a fost un romancier, dramaturg si filozof francez, reprezentant al existentialismului.
Biografie
Se naste intr-un tinut sarac al Algeriei, Drean - parintii sai fiind stabiliti aici inca din 1871. Albert este al doilea fiu al sotilor Camus, nascut dupa fratele sau mai mare, Lucien. Prima mare experienta capitala a existentei pe care o traieste Camus este cea a saraciei. Tatal sau, Lucien Camus, un taran francez, moare in primele lupte ale Primului Razboi Mondial. Mama sa, Catherine Camus, de origine spaniola, analfabeta, impreuna cu cei doi fii, se stabileste la Alger, unde a muncit intai la o fabrica de cartuse, iar apoi a spalat cu ziua rufele pe la familiile avute. Albert isi petrece copilaria langa mama sa, aproape surda si care vorbea foarte putin, un unchi infirm, dogar de meserie si fratele sau, Lucien. Mediul familial, aflat sub semnul lipsurilor elementare, ii marcheaza profund personalitatea.
„Ducand o viata saraca", nota el in Caiete, „printre oamenii aceia umili sau vanitosi, eu am atins in modul cel mai sigur ceea ce mi se pare a fi adevaratul sens al vietii".
Oricum ar fi aratat mediul copilariei, el il identifica cu paradisul pierdut. Este un sentiment de recunostinta care nu ia decat forma constiintei vinovate, caci oamenilor bogati cerul li se pare un dat firesc, iar pentru cei saraci este un har infinit. Si, intr-adevar, bucuriile cerului, ale lumii si aerului le inlocuiau pe cele pe care nu i le putea oferi o copilarie orfana si dominata de umbrele nevoii.
Complexul recuperarii valorilor pierdute il inrobeste si Camus este mereu pe drumuri spre a-si completa fondul de cunostinte, impresii, senzatii. Se pare ca nu-si dorea sa fie un om de exceptie, un geniu, ci prefera normalitatea: „Sunt un om mediu plus o existenta. Valorile pe care as simti nevoia sa le apar sunt valori medii". Si totusi din odiseea sa nu lipseste miza cea mai inalta: vrea, in taina, sa obtina absolutul, ca si eroul sau, Meursault.
In urmatorii ani, preocuparea sa principala devin studiile. Absolva cursurile scolii comunale, dupa care urmeaza, ca bursier, cursurile liceului din Alger; a urmat si studii universitare. Face studii de filozofie, luindu-si licenta cu teza Metafizica crestina si neoplatonismul, care are ca obiect raportul dintre elenism si crestinism la Plotin si Sfantul Augustin. Din aceeasi perioada dateaza si afirmatia: "Ma simteam un grec traind intr-o lume crestina".
Camus traieste intens extremele existentiale: se dedica pasiunii sportive, devine chiar un celebru fotbalist, gusta o forma de glorie accentuata, dar la varsta de 17 ani apar primele simptome ale tuberculozei. Boala ii franeaza avanturile si il determina sa aleaga o viata mai retrasa in locul uneia de boem.
Activismul politic
In 1933, odata cu venirea lui Adolf Hitler la putere, Camus a participat activ intr-o miscare antifascista.
Anul 1934 este marcat de doua evenimente importante. In 1934, Camus s-a casatorit cu Simone Hie, dar aceasta casatorie nu a durat mai mult de un an.
Cel de-al doilea eveniment este intrarea sa, la indemnul unui prieten, in Partidul Comunist Francez, unde primeste sarcina de partid de a se ocupa cu propaganda in mediile musulmane (desi spunea altundeva ca "libertatea n-a invatat-o de la Marx, ci din mizerie".
Camus a parasit Partidul Comunist Francez in imprejurari si din motive care nu sunt intru totul clare. Dupa unele surse, aceasta ruptura ar fi intervenit in anul 1935, iar dupa altele, in 1937.
Ultimii ani de viata
In toata aceasta perioada Camus si-a continuat studiile la Facultatea din Alger, avand concomitent diverse ocupatii pentru a-si castiga existenta. Pana in 1939 viata sa decurge in mod obsnuit, fara evenimente spectaculoase. Insa in acest an izbucneste cel de-al Doilea Razboi Mondial. Camus a incercat sa se inroleze, dar este respins din cauza sanatatii sale. El pleaca la Oran – „un oras obisnuit si nimic mai mult decat o prefectura franceza de pe coasta algeriana" – unde va plasa actiunea romanului Ciuma.
In 1940 se casatoreste cu Francine Faure, originara din Oran. In 1941 incepe sa lucreze la romanul Ciuma.
In 1942 un reviriment al bolii sale il obliga pe Camus sa se odihneasca la Chambon-sur-Lignon. La 8 noiembrie 1942 are loc debarcarea trupelor anglo-americane in Africa de Nord, fapt care il separa pana la Eliberare pe Camus de sotia sa, ramasa la Oran.
In 1946 termina de scris romanul Ciuma. Vine, apoi, amurgul implinirilor, marcat si de decernarea Premiul Nobel pentru literatura in 1957. Dupa trei ani, la 4 ianuarie 1960, moare intr-un stupid accident de masina, in timp ce se intorcea la Paris din scurta vacanta a sarbatorilor de iarna, de la schi.
Omul revoltat
Omul camusian, asa cum este portretizat in primul discurs cu ocazia decernarii premiului Nobel, se naste la inceputul Primului Razboi Mondial, are douazeci de ani cand vine la putere nazismul, isi continua educatia, confruntandu-se cu Razboiul civil din Spania, cu cel de-al Doilea Razboi Mondial, cu calvarul torturilor, inchisorilor, lagarelor de concentrare si pericolul atomic.
A avut, deci, poate premisele ca sa adere la curentele nihiliste ale epocii sale. Dar Camus a acceptat sa faureasca o arta de a trai in timpuri de catastrofa, o arta a renasterii si revoltei in fata mortii.
Universul operei sale filozofico-literare
Personalitate complexa a culturii franceze, Albert Camus se afirma ca scriitor paralel si tangential cu formarea unui nou curent ideologic, existentialismul, al carui fundament teoretic il ofera prin intermediul in principal a doua eseuri filozofice (Mitul lui Sisif – 1942 si Omul revoltat - 1951), desi toata viata a negat aceasta contributie.
Opera lui cuprinde romane, povestiri, piese de teatru si eseuri, ilustrand in ansamblu raportul dintre solitar si solidar in umanitate sau – cum nota biograful sau, Roger Grenier – "soarele si umbra unui suflet mediteranean".
Volumele sale de povestiri Reversul si Fata, Exilul si imparatia contin in forma artistica episoade ale copilariei algeriene si chiar momente ulterioare, fara sa anticipeze tematica romanelor.
Moartea fericita este varianta initiala a romanului Strainul (1942), caruia i-au urmat alte doua romane: Ciuma (1946) si Caderea (1956), care propuneau doua atitudini existentiale numite explicit si in eseuri: constatarea absurdului existentei, care dizolva vointa, si lupta, care anuleaza temporar lipsa de sens a vietii.
Piesele de teatru Caligula (1938), Neintelegerea (1944), Starea de asediu (1948) si Cei drepti (1949) formeaza dramturgia camusiana care reia in forma dramatizata idei din romanele si eseurile sale.
Spre exemplu, cea de-a doua piesa prezinta o situatie de un tragic absurd: o hangita si mama sa ucid intr-o seara un client necunoscut, descoperind ca acesta le era frate, respectiv fiu, iar de aceasta "neintelegere" ia nota strainul – Meursault – in inchisoare, citind un articol de ziar, lipit de peretele celulei sale.
„Ciclul absurdului" este termenul folosit de Albert Camus pentru a face referire la o parte din opera sa: Strainul (roman), Caligula (piesa de teatru), Mitul lui Sisif (eseu), Neintelegerea (piesa de teatru).
Exegetii operei camusiene au stabilit ca autorul francez poate fi considerat un filozof al absurdului si al revoltei, iar acest fapt se datoreaza celor doua mituri conturate in eseuri: al asumarii suferintei (Mitul lui Sisif) si al salvarii (Omul revoltat).
Scoala filozofica din care face parte, astfel, eseistul este cea a existentialismului, in sensul etimologic al cuvantului, sens pe care il precizeaza si Ion Vitner in studiul Albert Camus sau tragicul exilului: "Existenta (ex-sistere) inseamna, intr-adevar, «a fi situat in afara de», adica are sensul unei separari, al unei rupturi sau – cum traduce Camus – al unui exil, al unei instrainari".
Primul sau eseu urmeaza, la interval de numai un an, romanului Strainul si ofera o fundamentare teoretica a povestii unui exil printre oameni. Definind absurdul ca "un rau al spiritului", Camus considera ca ratiunea prezentei acestuia in existenta este "contrastul dintre strigatul fiintei si tacerea ilogica a lumii".
"Nu poate fi dragoste de a trai fara disperare de a fi" – crede eseistul si acest paradox impune doua notiuni noi pentru gandirea veacului: "omul absurd, cel care, fara s-o nege, nu face nimic pentru eternitate" (cum ar fi exemplele unor Don Juan, Kirilov, Franz Kafka) si libertatea absurda, care implica pasiunea, revolta, sinuciderea.
Ca si in cazul unor filozofi precum Blaise Pascal, Lev Sestov sau Karl Jaspers, eseul nu postuleaza adevaruri ultime, ci mai curand, intr-un lirism exagerat, tinde sa defineasca absurdul ca principiu destructiv al unei lumi in care totusi "trebuie sa ni-l imaginam pe Sisif fericit".
Precedat de articolul Remarca asupra revoltei, cel de-al doilea eseu,
Omul revoltat, ilustreaza, prin continutul sau dens, o formula reinnoita a dictonului cartezian: "ma revolt, deci suntem". In interpretarea lui Camus, revolta este deci singurul mijloc de a depasi absurdul. Ea este prima evidenta care scoate omul din singuratate, care il socializeaza pe Sisif: "Daca avem constiinta neantului si a non-sensului, daca gasim ca lumea este absurda si conditia umana de nesuportat, nu este acesta sfarsitul si nu ne putem opri aici. In afara de sinucidere, o alta reactie a individului este revolta instinctiva. Astfel, din sentimentul absurdului, vedem nascandu-se ceva ce il depaseste."
La limita dintre glossa si poezie, Camus il descrie pe Sisif singur pe stanca lui, surprizandu-i o psihologie de condamnat.
Singura forma de revolta care ii este permisa, in situatia lui absurda, este curajul de a-si spune ca e fericit. Spre deosebire de el, omul revoltat nu este singur, de vreme ce se revolta impotriva celorlalti, iar finalitatea acestei atitudini poate fi reperabila atat in existenta, cat si in arta: " - arta este o manifestare care exalta si neaga in acelasi timp".
Sursa:Wikipedia
Biografie
Se naste intr-un tinut sarac al Algeriei, Drean - parintii sai fiind stabiliti aici inca din 1871. Albert este al doilea fiu al sotilor Camus, nascut dupa fratele sau mai mare, Lucien. Prima mare experienta capitala a existentei pe care o traieste Camus este cea a saraciei. Tatal sau, Lucien Camus, un taran francez, moare in primele lupte ale Primului Razboi Mondial. Mama sa, Catherine Camus, de origine spaniola, analfabeta, impreuna cu cei doi fii, se stabileste la Alger, unde a muncit intai la o fabrica de cartuse, iar apoi a spalat cu ziua rufele pe la familiile avute. Albert isi petrece copilaria langa mama sa, aproape surda si care vorbea foarte putin, un unchi infirm, dogar de meserie si fratele sau, Lucien. Mediul familial, aflat sub semnul lipsurilor elementare, ii marcheaza profund personalitatea.
„Ducand o viata saraca", nota el in Caiete, „printre oamenii aceia umili sau vanitosi, eu am atins in modul cel mai sigur ceea ce mi se pare a fi adevaratul sens al vietii".
Oricum ar fi aratat mediul copilariei, el il identifica cu paradisul pierdut. Este un sentiment de recunostinta care nu ia decat forma constiintei vinovate, caci oamenilor bogati cerul li se pare un dat firesc, iar pentru cei saraci este un har infinit. Si, intr-adevar, bucuriile cerului, ale lumii si aerului le inlocuiau pe cele pe care nu i le putea oferi o copilarie orfana si dominata de umbrele nevoii.
Complexul recuperarii valorilor pierdute il inrobeste si Camus este mereu pe drumuri spre a-si completa fondul de cunostinte, impresii, senzatii. Se pare ca nu-si dorea sa fie un om de exceptie, un geniu, ci prefera normalitatea: „Sunt un om mediu plus o existenta. Valorile pe care as simti nevoia sa le apar sunt valori medii". Si totusi din odiseea sa nu lipseste miza cea mai inalta: vrea, in taina, sa obtina absolutul, ca si eroul sau, Meursault.
In urmatorii ani, preocuparea sa principala devin studiile. Absolva cursurile scolii comunale, dupa care urmeaza, ca bursier, cursurile liceului din Alger; a urmat si studii universitare. Face studii de filozofie, luindu-si licenta cu teza Metafizica crestina si neoplatonismul, care are ca obiect raportul dintre elenism si crestinism la Plotin si Sfantul Augustin. Din aceeasi perioada dateaza si afirmatia: "Ma simteam un grec traind intr-o lume crestina".
Camus traieste intens extremele existentiale: se dedica pasiunii sportive, devine chiar un celebru fotbalist, gusta o forma de glorie accentuata, dar la varsta de 17 ani apar primele simptome ale tuberculozei. Boala ii franeaza avanturile si il determina sa aleaga o viata mai retrasa in locul uneia de boem.
Activismul politic
In 1933, odata cu venirea lui Adolf Hitler la putere, Camus a participat activ intr-o miscare antifascista.
Anul 1934 este marcat de doua evenimente importante. In 1934, Camus s-a casatorit cu Simone Hie, dar aceasta casatorie nu a durat mai mult de un an.
Cel de-al doilea eveniment este intrarea sa, la indemnul unui prieten, in Partidul Comunist Francez, unde primeste sarcina de partid de a se ocupa cu propaganda in mediile musulmane (desi spunea altundeva ca "libertatea n-a invatat-o de la Marx, ci din mizerie".
Camus a parasit Partidul Comunist Francez in imprejurari si din motive care nu sunt intru totul clare. Dupa unele surse, aceasta ruptura ar fi intervenit in anul 1935, iar dupa altele, in 1937.
Ultimii ani de viata
In toata aceasta perioada Camus si-a continuat studiile la Facultatea din Alger, avand concomitent diverse ocupatii pentru a-si castiga existenta. Pana in 1939 viata sa decurge in mod obsnuit, fara evenimente spectaculoase. Insa in acest an izbucneste cel de-al Doilea Razboi Mondial. Camus a incercat sa se inroleze, dar este respins din cauza sanatatii sale. El pleaca la Oran – „un oras obisnuit si nimic mai mult decat o prefectura franceza de pe coasta algeriana" – unde va plasa actiunea romanului Ciuma.
In 1940 se casatoreste cu Francine Faure, originara din Oran. In 1941 incepe sa lucreze la romanul Ciuma.
In 1942 un reviriment al bolii sale il obliga pe Camus sa se odihneasca la Chambon-sur-Lignon. La 8 noiembrie 1942 are loc debarcarea trupelor anglo-americane in Africa de Nord, fapt care il separa pana la Eliberare pe Camus de sotia sa, ramasa la Oran.
In 1946 termina de scris romanul Ciuma. Vine, apoi, amurgul implinirilor, marcat si de decernarea Premiul Nobel pentru literatura in 1957. Dupa trei ani, la 4 ianuarie 1960, moare intr-un stupid accident de masina, in timp ce se intorcea la Paris din scurta vacanta a sarbatorilor de iarna, de la schi.
Omul revoltat
Omul camusian, asa cum este portretizat in primul discurs cu ocazia decernarii premiului Nobel, se naste la inceputul Primului Razboi Mondial, are douazeci de ani cand vine la putere nazismul, isi continua educatia, confruntandu-se cu Razboiul civil din Spania, cu cel de-al Doilea Razboi Mondial, cu calvarul torturilor, inchisorilor, lagarelor de concentrare si pericolul atomic.
A avut, deci, poate premisele ca sa adere la curentele nihiliste ale epocii sale. Dar Camus a acceptat sa faureasca o arta de a trai in timpuri de catastrofa, o arta a renasterii si revoltei in fata mortii.
Universul operei sale filozofico-literare
Personalitate complexa a culturii franceze, Albert Camus se afirma ca scriitor paralel si tangential cu formarea unui nou curent ideologic, existentialismul, al carui fundament teoretic il ofera prin intermediul in principal a doua eseuri filozofice (Mitul lui Sisif – 1942 si Omul revoltat - 1951), desi toata viata a negat aceasta contributie.
Opera lui cuprinde romane, povestiri, piese de teatru si eseuri, ilustrand in ansamblu raportul dintre solitar si solidar in umanitate sau – cum nota biograful sau, Roger Grenier – "soarele si umbra unui suflet mediteranean".
Volumele sale de povestiri Reversul si Fata, Exilul si imparatia contin in forma artistica episoade ale copilariei algeriene si chiar momente ulterioare, fara sa anticipeze tematica romanelor.
Moartea fericita este varianta initiala a romanului Strainul (1942), caruia i-au urmat alte doua romane: Ciuma (1946) si Caderea (1956), care propuneau doua atitudini existentiale numite explicit si in eseuri: constatarea absurdului existentei, care dizolva vointa, si lupta, care anuleaza temporar lipsa de sens a vietii.
Piesele de teatru Caligula (1938), Neintelegerea (1944), Starea de asediu (1948) si Cei drepti (1949) formeaza dramturgia camusiana care reia in forma dramatizata idei din romanele si eseurile sale.
Spre exemplu, cea de-a doua piesa prezinta o situatie de un tragic absurd: o hangita si mama sa ucid intr-o seara un client necunoscut, descoperind ca acesta le era frate, respectiv fiu, iar de aceasta "neintelegere" ia nota strainul – Meursault – in inchisoare, citind un articol de ziar, lipit de peretele celulei sale.
„Ciclul absurdului" este termenul folosit de Albert Camus pentru a face referire la o parte din opera sa: Strainul (roman), Caligula (piesa de teatru), Mitul lui Sisif (eseu), Neintelegerea (piesa de teatru).
Exegetii operei camusiene au stabilit ca autorul francez poate fi considerat un filozof al absurdului si al revoltei, iar acest fapt se datoreaza celor doua mituri conturate in eseuri: al asumarii suferintei (Mitul lui Sisif) si al salvarii (Omul revoltat).
Scoala filozofica din care face parte, astfel, eseistul este cea a existentialismului, in sensul etimologic al cuvantului, sens pe care il precizeaza si Ion Vitner in studiul Albert Camus sau tragicul exilului: "Existenta (ex-sistere) inseamna, intr-adevar, «a fi situat in afara de», adica are sensul unei separari, al unei rupturi sau – cum traduce Camus – al unui exil, al unei instrainari".
Primul sau eseu urmeaza, la interval de numai un an, romanului Strainul si ofera o fundamentare teoretica a povestii unui exil printre oameni. Definind absurdul ca "un rau al spiritului", Camus considera ca ratiunea prezentei acestuia in existenta este "contrastul dintre strigatul fiintei si tacerea ilogica a lumii".
"Nu poate fi dragoste de a trai fara disperare de a fi" – crede eseistul si acest paradox impune doua notiuni noi pentru gandirea veacului: "omul absurd, cel care, fara s-o nege, nu face nimic pentru eternitate" (cum ar fi exemplele unor Don Juan, Kirilov, Franz Kafka) si libertatea absurda, care implica pasiunea, revolta, sinuciderea.
Ca si in cazul unor filozofi precum Blaise Pascal, Lev Sestov sau Karl Jaspers, eseul nu postuleaza adevaruri ultime, ci mai curand, intr-un lirism exagerat, tinde sa defineasca absurdul ca principiu destructiv al unei lumi in care totusi "trebuie sa ni-l imaginam pe Sisif fericit".
Precedat de articolul Remarca asupra revoltei, cel de-al doilea eseu,
Omul revoltat, ilustreaza, prin continutul sau dens, o formula reinnoita a dictonului cartezian: "ma revolt, deci suntem". In interpretarea lui Camus, revolta este deci singurul mijloc de a depasi absurdul. Ea este prima evidenta care scoate omul din singuratate, care il socializeaza pe Sisif: "Daca avem constiinta neantului si a non-sensului, daca gasim ca lumea este absurda si conditia umana de nesuportat, nu este acesta sfarsitul si nu ne putem opri aici. In afara de sinucidere, o alta reactie a individului este revolta instinctiva. Astfel, din sentimentul absurdului, vedem nascandu-se ceva ce il depaseste."
La limita dintre glossa si poezie, Camus il descrie pe Sisif singur pe stanca lui, surprizandu-i o psihologie de condamnat.
Singura forma de revolta care ii este permisa, in situatia lui absurda, este curajul de a-si spune ca e fericit. Spre deosebire de el, omul revoltat nu este singur, de vreme ce se revolta impotriva celorlalti, iar finalitatea acestei atitudini poate fi reperabila atat in existenta, cat si in arta: " - arta este o manifestare care exalta si neaga in acelasi timp".
Sursa:Wikipedia
Semnaleaza o problema
Afiseaza playlist (total video: 0)
Prin utilizarea serviciilor noastre, iti exprimi acordul cu privire la faptul ca folosim module cookie in vederea analizarii traficului si a furnizarii de publicitate.