Din aceeasi categorie
AnuntulVideo >>
Cinema >> Teatru, Spectacol
Eugen Ionesco - Cantareata cheala / Teatrul radiofonic
| Adaugat de pache | 30.05.2016 |  Adauga
la favorite |
1.545 vizualizari Nota film: 0 / 5 (0 voturi ) |
|||||||||
Sterge
din favoriteDecorul este specific englezesc, in cadrul caruia se integreaza perfect "Domnul Smith, englez" si "Doamna Smith, englezoaica", autorul accentuand atmosfera "englezeasca" prin toate elementele de mobilier ori de portret fizic: "semineu englezesc", "foc englezesc", "ochelari englezesti", "mustacioara carunta englezeasca" etc.
-Replica din deschiderea piesei apartine Doamnei Smith, care sintetizeaza rutina cotidiana detaliind meniul cinei, apoi precizeaza ca familia lor locuieste la marginea Londrei, dupa care se prezinta: "numele nostru e Smith". in timp ce Domnul Smith citeste "un ziar englezesc" si "plescaie", Doamna Smith continua, prin enunturi scurte, sa comenteze banalitati, cum ar fi ca "Mary a fiert bine cartofii", ca "pestele era proaspat", ca baietelul lor ar fi vrut sa bea bere, ca fiica, Helen, "e buna gospodina" si "canta la pian", iar fetita de doi ani, Peggy, "bea numai lapte si nu mananca decat terci". Cei doi soti poarta o conrsatie banala, plina de automatisme, de clisee conntionale lipsite de orice sens: doctorul Mackenzie-King 1-a operat pe Parker, care insa a decedat, de unde rezulta ca "operatia a reusit la doctor si n-a reusit la Parker"; o familie in care toti membrii se numeau Bobby Watson, indiferent de sex, confuzia comunicarii fiind dusa pana la absurd: "Si matusa lui Bobby Watson, batrana Bobby Watson, s-ar putea ocupa, la randul ei, de educatia lui Bobby Watson, fiica lui Bobby Watson. in felul asta, Bobby, mama lui Bobby Watson, s-ar putea recasatori. [] Bobby Watson, fiul batranului Bobby Watson, celalalt unchi al lui Bobby Watson, mortul. [] Bobby Watson, fiul batranei Bobby Watson, matusa lui Bobby Watson, mortul"; "martea, joia si martea" sunt "trei zile pe saptamana" etc.
Timpul curge impotriva firii, anormal: pendula bate mai intai de sapte ori, apoi de trei ori, de cinci si de doua ori, pe urma tace, dupa care bate in ritmul replicilor.
Menajera Mary se prezinta si le comunica stapanilor ca le-au sosit invitatii la cina, Domnul si Doamna Martin, pe care ii admonesteaza: "La ora se vine! [] Acum ca tot ati nit, luati loc si asteptati".
Sotii Martin par ca acum fac cunostinta, isi zambesc timid si dialogul lor dodeste denaturarea relatiilor familiale, mai ales ca ei incearca sa sileasca unde s-au mai vazut, deoarece aau impresia ca s-au mai intalnit. Fiecare coincidenta biografica este o surpriza pentru fiecare dintre soti ("Ce ciudat, ce ciudat, ce ciudat, si ce coincidenta!"), replicile, cu uimiri si intrebari, duc in cele din urma la regasirea lor ca sot si sotie prin reperele comune: orasul natal Manchester; calatoria cu acelasi tren, in acelasi timent; patul acoperit cu o plapuma rde; fetita fiecaruia are doi ani, "un ochi alb si un ochi rosu". Domnul Martin este convins ca s-au mai vazut si cei doi soti se regasesc, in sfarsit - "Elizabeth, te-am regasit!", "Donald, tu esti, darling!"-, se asaza in acelasi fotoliu, imbratisati si adorm.
Menajera Mary profita de faptul ca "Elizabeth si Donald sunt prea fericiti ca sa ma poata auzi" si sustine uri monolog adresat spectatorilor, prin care le dezvaluie un secret: "Elizabeth nu-i Elizabeth, Donald nu-i Donald" si aduce ca argument faptul ca fetita de doi ani, desi are un ochi alb si unul rosu, nu este aceeasi, deoarece fiica lui are ochiul alb in dreapta, iar fiica ei are ochiul alb in stanga. Misterul identitatii fiecaruia dintre cei doi soti ramane neelucidat, desi ea se recomanda publicului: "Numele meu adevarat e Sherlock Holmes".
Sotii Smith revin in aceeasi tinuta, desi plecasera sa se schimbe pentru cina cu musafirii asteptati "de patru ore". Conrsatia treneaza, cu taceri si ezitari, cu platitudini plicticoase, pe care personajele le considera intamplari senzationale. Doamna Martin le spune ce vazuse ea in cursul zilei, "ceva incredibil", "pe strada, langa o cafenea" si anume cum un domn ''bine imbracat" statea intr-un genunchi si aplecat pentru ca sa-si lege "siretul la pantof. Pana sa afle acest fapt straniu, ceilalti o intrerup cu intrebari sau uimiri deplasate, adresandu-si reciproc "amabilitati": "scarba mea draga", "draga mea, esti infecta", "mitocanule".
Soneria de la usa declanseaza o alta serie de replici bizare, lipsire de sens si de logica. Soneria se aude mereu, dar la usa nu este nimeni. Tensiunea creste, starea nervoasa ii cuprinde pe toti, discutia in contradictoriu se poarta intre Domnul si Doamna Smith, el sustine ca totdeauna este cineva la usa atunci cand suna, iar ea afirma ca niciodata nu este nimeni atunci cand suna la usa. Dupa a patra sonerie, la usa se afla capitanul, de pompieri, imbracat in uniforma si cu o casca enorma. Cunostinta che a domnului Smith ("Maica-sa imi facea curte, pe taica-su l-am cunoscut"), Pompierul este luat drept arbitru in solutionarea diferendului anterior, insa le da dreptate amandurora, impacandu-i: "Atunci carid suna la usa, uneori e cineva, alteori nu-i nimeni".
Pompierul era in misiune, trebuia neaparat sa stinga toate incendiile din oras, chiar daca nu ardea nimic. Confuzia replicilor se deruleaza ascendent, Pompierul Se ofera sa le spuna posti "adevarate si traite": in fabula "Cainele si boul" cainele nu-si inghitise trompa intrucat credea ca este elefant; un vitel a nascut o vaca, aceasta nu putea sa-i spuna "mama" pentru ca era "baiat'' si nici "tata, fiindca vitelul era prea mic", de aceea a trebuit sa se insoare cu o persoana si a fost Sprijinit de primarie.
Pompierul sustine apoi monologul "Guturaiul" (din care s-a nascut titlul piesei - n.n.), magistral realizat de autor, in care absurdul este desavarsit prin increngaturile de rudenie sau nu, prin detaliile biografice ale celor peste 60 de persoane enumerate, pentru ca sa ajunga, in finalul monologului la informatia senzationala ca oamenii fac guturai: "Cumnatul meu aa un var primar din partea tatalui, al carui unchi din partea mamei aa un cumnat al carui bunic din partea tatalui se recasatorise cu o tanara -din partea locului [] al carei tata aa un frate primar intr-un orasel, care luase de nevasta pe-o invatatoare blonda al carei frate, pescar de coasta [] luase de nevasta pe-o alta invatatoare blonda care se chema tot Marie, al carei frate se-nsurase cu alta Marie, tot o invatatoare blonda []' si al carei tata fusese crescut in Canada de-o batrana, nepoata unui popa a carui bunica facea uneori, iarna, la fel ca toata lumea, guturai". Pompierul este intrerupt de replici fara sens si fara nicio legatura logica ale celorlalte personaje, care nu sunt atente sau interesate de monologul sau:
"Pompierul: [].. .a carui a treia sotie era fiica celei mai bune moase de prin partea locului si care, ramasa vaduva in tinerete..-. Domnul Smith: Cazul sotiei mele!". .
Domnul Martin concluzioneaza, cu totul deplasat, ca atunci cand "facem guturai trebuie sa luam gutui".
Menajera Mary intra in scena, vrea sa spuna si ea "un banc", atitudine considerata o mare obraznicie. in deplinul dispret al celor doua familii, Pompierul o recunoaste cu bucurie pe menajera, cu care se imbratiseaza fericit, afirmand ca ea "mi-a stins primele focuri". Mary recunoaste ca este "micutul lui jet de apa" si recita o poezie intitulata "Focul", dedicata Pompierului, care, la plecare intreaba de cantareata cheala, iar ceilalti ii ureaza "foc bun!".
Ultima scena, a Xl-a, atinge apogeul absurdului, replicile personajelor se degradeaza, limbajul nu mai poate fi controlat, se descompune in silabe, sunete, onomatopee, denind o sonoritate aberanta si naucitoare, ceea ce sugereaza degradarea relatiilor si infiltrarea absurdului in existenta umana, prin criza comunicarii. Unele replici sunt truisme (adevar evident- n.n.) -"Tavanul e sus, podeaua e jos", "Fiecare cu soarta lui" - altele, rostite pe un ton glacial, dusmanos, degenereaza in strigate pline de ostilitate, cele patru personaje avand pumnii ridicati si fiind gata sa se arunce unul asupra altuia: "Ochelarii nu se lustruiesc cu smoala", "Pusca musca, nu musca pusca". Starea de iritare a celor doua familii ajunge in culmea furiei, "urla unii in urechile celorlalti", lumina se stinge si, din intuneric, se aud toti strigand intr-un glas si intr-un ritm din ce in ce mai rapid: "Nu e pe-acolo, e pe-aici, nu e pe-acolo, e pe-aici, nu e pe-acolo, e pe-aici, nu e pe-acolo, e pe-aici, nu e pe-acolo, e pe-aici, nu e pe-acolo, e pe-aici".
Finalul este realizat sub forma reluarii piesei, cu intersanjarea celor doua familii: "Domnul si Doamna Martin stau asezati la fel ca sotii Smith la inceputul piesei. Piesa reincepe cu sotii Martin, care rostesc exact replicile sotilor Smith din prima scena, in vreme ce cortina coboara incet".
Piesa "Cantareata cheala" are o constructie circulara, intrucat reface scena initiala cu cealalta familie, dar cu aceleasi replici si gesturi, sugerandu-se faptul ca personajele sunt anoste, lipsite de personalitate si, deci, confundabile intre ele: "Personajele sunt golite cu totul de continutul lor, de asemenea cuvintele" (Eugen Ionescu).
Piesa nu poate fi structurata pe momentele subiectului, intrucat nu are actiune, nu exista conceptii sau comportamente care sa intre in conflict, ci doar clisee rutinate, replici banale, platitudini de limbaj, toate acestea insiruite ilogic, excluzand orice forma de comunicare reala intre personaje: "Se demoleaza astfel o conntie literara, actiunea, in piesa lui Eugen Ionescu neexistand propriu-zis intamplari care sa urmeze momentele subiectului, de la situatia initiala la un punct culminant si, apoi, un deznodamant. [] Nu exista nici conflict, caci nu exista idei, pareri, atitudini sau comportamente care sa intre in impact, ci doar stereotipii, scheme imuabile irationale si desensibilizante". (Al.Tion - "Istoria literaturii romane", coordonator Gheorghe Craciun)
Limbajul devine in piesa lui Ionescu protagonist, intrucat "capata o prezenta fizica si anume cea mai puternica, cea mai acaparatoare, de departe o forta infinit mai dramatica decat celelalte personaje" (B.Elvin). Replicile sunt cele care atrag atentia si concentrarea spectatorului (cititorului), nu numai prin lipsa de logica, ci si prin comicul reiesit din ridicolul si stereotipia textului:
"Doamna Martin: Cu incendiile e ceva mai complicat. Prea mari taxele la import!";
"Pompierul: De pilda, saptamana trecuta, s-a asfixiat o tanara: lasase gazul deschis. Doamna Martin: La- uitat? Pompierul: Nu, dar a crezut ca era pieptenul ei.";
"Domnul Martin: Am cunoscut-o pe-a treia lui sotie, daca nu ma-nsel. Manca pui intr-un viespar";
"Domnul Martin: Se poate demonstra ca progresul social e mult mai bun cu zahar".
"Doamna Smith: Unchiul meu traieste la tara, dar asta nu-i treaba moasei.";
"Doamna Martin: iti dau papucii soacra-mii daca-mi dai cosciugul sotului tau".In alte secnte, limbajul se distinge prin asonante ("Domnul Smith: Papa sapa! Papa n-are supapa. Supapa are-un papa"; "Doamna Smith: Soarecii soptesc, soaptele nu soricesc"), aliteratii ("Doamna Martin: Galgaitilor, galgaitelor") si mai ales prin rime: "Doamna Martin: Ceapa de apa, ceafa cu ceapa"; "Domnul Martin: Mai bine omor un iepuras decat sa cant la oras".
In convorbirile cu Claude Bonnefoy, Eugen Ionescu face o interesanta
marturie despre mesajul pe care a dorit sa-l transmita semenilor: "Personajele
din «Cantareata cheala» vorbeau, spuneau lucruri banale. Dar nu ca sa critic
"banalitatea spuselor lor am scris aceasta piesa, nu, deloc. Ceea ce spuneau ele
nu mi se parea banal, ci uimitor si extraordinar in cel mai inalt grad.
Mi-a iesit o piesa comica, pe cand sentimentul initial nu era unul comic. Pe acest punct de plecare, s-au grefat mai multe lucruri: sentimentul stranietatii lumii, oamenii vorbind o limba ce-mi denea necunoscuta, notiunile golindu-se de continutul lor, gesturile despuiate de semnificatia lor si, de asemenea, o parodie a teatrului, o critica a cliseelor conrsatiei".
-Replica din deschiderea piesei apartine Doamnei Smith, care sintetizeaza rutina cotidiana detaliind meniul cinei, apoi precizeaza ca familia lor locuieste la marginea Londrei, dupa care se prezinta: "numele nostru e Smith". in timp ce Domnul Smith citeste "un ziar englezesc" si "plescaie", Doamna Smith continua, prin enunturi scurte, sa comenteze banalitati, cum ar fi ca "Mary a fiert bine cartofii", ca "pestele era proaspat", ca baietelul lor ar fi vrut sa bea bere, ca fiica, Helen, "e buna gospodina" si "canta la pian", iar fetita de doi ani, Peggy, "bea numai lapte si nu mananca decat terci". Cei doi soti poarta o conrsatie banala, plina de automatisme, de clisee conntionale lipsite de orice sens: doctorul Mackenzie-King 1-a operat pe Parker, care insa a decedat, de unde rezulta ca "operatia a reusit la doctor si n-a reusit la Parker"; o familie in care toti membrii se numeau Bobby Watson, indiferent de sex, confuzia comunicarii fiind dusa pana la absurd: "Si matusa lui Bobby Watson, batrana Bobby Watson, s-ar putea ocupa, la randul ei, de educatia lui Bobby Watson, fiica lui Bobby Watson. in felul asta, Bobby, mama lui Bobby Watson, s-ar putea recasatori. [] Bobby Watson, fiul batranului Bobby Watson, celalalt unchi al lui Bobby Watson, mortul. [] Bobby Watson, fiul batranei Bobby Watson, matusa lui Bobby Watson, mortul"; "martea, joia si martea" sunt "trei zile pe saptamana" etc.
Timpul curge impotriva firii, anormal: pendula bate mai intai de sapte ori, apoi de trei ori, de cinci si de doua ori, pe urma tace, dupa care bate in ritmul replicilor.
Menajera Mary se prezinta si le comunica stapanilor ca le-au sosit invitatii la cina, Domnul si Doamna Martin, pe care ii admonesteaza: "La ora se vine! [] Acum ca tot ati nit, luati loc si asteptati".
Sotii Martin par ca acum fac cunostinta, isi zambesc timid si dialogul lor dodeste denaturarea relatiilor familiale, mai ales ca ei incearca sa sileasca unde s-au mai vazut, deoarece aau impresia ca s-au mai intalnit. Fiecare coincidenta biografica este o surpriza pentru fiecare dintre soti ("Ce ciudat, ce ciudat, ce ciudat, si ce coincidenta!"), replicile, cu uimiri si intrebari, duc in cele din urma la regasirea lor ca sot si sotie prin reperele comune: orasul natal Manchester; calatoria cu acelasi tren, in acelasi timent; patul acoperit cu o plapuma rde; fetita fiecaruia are doi ani, "un ochi alb si un ochi rosu". Domnul Martin este convins ca s-au mai vazut si cei doi soti se regasesc, in sfarsit - "Elizabeth, te-am regasit!", "Donald, tu esti, darling!"-, se asaza in acelasi fotoliu, imbratisati si adorm.
Menajera Mary profita de faptul ca "Elizabeth si Donald sunt prea fericiti ca sa ma poata auzi" si sustine uri monolog adresat spectatorilor, prin care le dezvaluie un secret: "Elizabeth nu-i Elizabeth, Donald nu-i Donald" si aduce ca argument faptul ca fetita de doi ani, desi are un ochi alb si unul rosu, nu este aceeasi, deoarece fiica lui are ochiul alb in dreapta, iar fiica ei are ochiul alb in stanga. Misterul identitatii fiecaruia dintre cei doi soti ramane neelucidat, desi ea se recomanda publicului: "Numele meu adevarat e Sherlock Holmes".
Sotii Smith revin in aceeasi tinuta, desi plecasera sa se schimbe pentru cina cu musafirii asteptati "de patru ore". Conrsatia treneaza, cu taceri si ezitari, cu platitudini plicticoase, pe care personajele le considera intamplari senzationale. Doamna Martin le spune ce vazuse ea in cursul zilei, "ceva incredibil", "pe strada, langa o cafenea" si anume cum un domn ''bine imbracat" statea intr-un genunchi si aplecat pentru ca sa-si lege "siretul la pantof. Pana sa afle acest fapt straniu, ceilalti o intrerup cu intrebari sau uimiri deplasate, adresandu-si reciproc "amabilitati": "scarba mea draga", "draga mea, esti infecta", "mitocanule".
Soneria de la usa declanseaza o alta serie de replici bizare, lipsire de sens si de logica. Soneria se aude mereu, dar la usa nu este nimeni. Tensiunea creste, starea nervoasa ii cuprinde pe toti, discutia in contradictoriu se poarta intre Domnul si Doamna Smith, el sustine ca totdeauna este cineva la usa atunci cand suna, iar ea afirma ca niciodata nu este nimeni atunci cand suna la usa. Dupa a patra sonerie, la usa se afla capitanul, de pompieri, imbracat in uniforma si cu o casca enorma. Cunostinta che a domnului Smith ("Maica-sa imi facea curte, pe taica-su l-am cunoscut"), Pompierul este luat drept arbitru in solutionarea diferendului anterior, insa le da dreptate amandurora, impacandu-i: "Atunci carid suna la usa, uneori e cineva, alteori nu-i nimeni".
Pompierul era in misiune, trebuia neaparat sa stinga toate incendiile din oras, chiar daca nu ardea nimic. Confuzia replicilor se deruleaza ascendent, Pompierul Se ofera sa le spuna posti "adevarate si traite": in fabula "Cainele si boul" cainele nu-si inghitise trompa intrucat credea ca este elefant; un vitel a nascut o vaca, aceasta nu putea sa-i spuna "mama" pentru ca era "baiat'' si nici "tata, fiindca vitelul era prea mic", de aceea a trebuit sa se insoare cu o persoana si a fost Sprijinit de primarie.
Pompierul sustine apoi monologul "Guturaiul" (din care s-a nascut titlul piesei - n.n.), magistral realizat de autor, in care absurdul este desavarsit prin increngaturile de rudenie sau nu, prin detaliile biografice ale celor peste 60 de persoane enumerate, pentru ca sa ajunga, in finalul monologului la informatia senzationala ca oamenii fac guturai: "Cumnatul meu aa un var primar din partea tatalui, al carui unchi din partea mamei aa un cumnat al carui bunic din partea tatalui se recasatorise cu o tanara -din partea locului [] al carei tata aa un frate primar intr-un orasel, care luase de nevasta pe-o invatatoare blonda al carei frate, pescar de coasta [] luase de nevasta pe-o alta invatatoare blonda care se chema tot Marie, al carei frate se-nsurase cu alta Marie, tot o invatatoare blonda []' si al carei tata fusese crescut in Canada de-o batrana, nepoata unui popa a carui bunica facea uneori, iarna, la fel ca toata lumea, guturai". Pompierul este intrerupt de replici fara sens si fara nicio legatura logica ale celorlalte personaje, care nu sunt atente sau interesate de monologul sau:
"Pompierul: [].. .a carui a treia sotie era fiica celei mai bune moase de prin partea locului si care, ramasa vaduva in tinerete..-. Domnul Smith: Cazul sotiei mele!". .
Domnul Martin concluzioneaza, cu totul deplasat, ca atunci cand "facem guturai trebuie sa luam gutui".
Menajera Mary intra in scena, vrea sa spuna si ea "un banc", atitudine considerata o mare obraznicie. in deplinul dispret al celor doua familii, Pompierul o recunoaste cu bucurie pe menajera, cu care se imbratiseaza fericit, afirmand ca ea "mi-a stins primele focuri". Mary recunoaste ca este "micutul lui jet de apa" si recita o poezie intitulata "Focul", dedicata Pompierului, care, la plecare intreaba de cantareata cheala, iar ceilalti ii ureaza "foc bun!".
Ultima scena, a Xl-a, atinge apogeul absurdului, replicile personajelor se degradeaza, limbajul nu mai poate fi controlat, se descompune in silabe, sunete, onomatopee, denind o sonoritate aberanta si naucitoare, ceea ce sugereaza degradarea relatiilor si infiltrarea absurdului in existenta umana, prin criza comunicarii. Unele replici sunt truisme (adevar evident- n.n.) -"Tavanul e sus, podeaua e jos", "Fiecare cu soarta lui" - altele, rostite pe un ton glacial, dusmanos, degenereaza in strigate pline de ostilitate, cele patru personaje avand pumnii ridicati si fiind gata sa se arunce unul asupra altuia: "Ochelarii nu se lustruiesc cu smoala", "Pusca musca, nu musca pusca". Starea de iritare a celor doua familii ajunge in culmea furiei, "urla unii in urechile celorlalti", lumina se stinge si, din intuneric, se aud toti strigand intr-un glas si intr-un ritm din ce in ce mai rapid: "Nu e pe-acolo, e pe-aici, nu e pe-acolo, e pe-aici, nu e pe-acolo, e pe-aici, nu e pe-acolo, e pe-aici, nu e pe-acolo, e pe-aici, nu e pe-acolo, e pe-aici".
Finalul este realizat sub forma reluarii piesei, cu intersanjarea celor doua familii: "Domnul si Doamna Martin stau asezati la fel ca sotii Smith la inceputul piesei. Piesa reincepe cu sotii Martin, care rostesc exact replicile sotilor Smith din prima scena, in vreme ce cortina coboara incet".
Piesa "Cantareata cheala" are o constructie circulara, intrucat reface scena initiala cu cealalta familie, dar cu aceleasi replici si gesturi, sugerandu-se faptul ca personajele sunt anoste, lipsite de personalitate si, deci, confundabile intre ele: "Personajele sunt golite cu totul de continutul lor, de asemenea cuvintele" (Eugen Ionescu).
Piesa nu poate fi structurata pe momentele subiectului, intrucat nu are actiune, nu exista conceptii sau comportamente care sa intre in conflict, ci doar clisee rutinate, replici banale, platitudini de limbaj, toate acestea insiruite ilogic, excluzand orice forma de comunicare reala intre personaje: "Se demoleaza astfel o conntie literara, actiunea, in piesa lui Eugen Ionescu neexistand propriu-zis intamplari care sa urmeze momentele subiectului, de la situatia initiala la un punct culminant si, apoi, un deznodamant. [] Nu exista nici conflict, caci nu exista idei, pareri, atitudini sau comportamente care sa intre in impact, ci doar stereotipii, scheme imuabile irationale si desensibilizante". (Al.Tion - "Istoria literaturii romane", coordonator Gheorghe Craciun)
Limbajul devine in piesa lui Ionescu protagonist, intrucat "capata o prezenta fizica si anume cea mai puternica, cea mai acaparatoare, de departe o forta infinit mai dramatica decat celelalte personaje" (B.Elvin). Replicile sunt cele care atrag atentia si concentrarea spectatorului (cititorului), nu numai prin lipsa de logica, ci si prin comicul reiesit din ridicolul si stereotipia textului:
"Doamna Martin: Cu incendiile e ceva mai complicat. Prea mari taxele la import!";
"Pompierul: De pilda, saptamana trecuta, s-a asfixiat o tanara: lasase gazul deschis. Doamna Martin: La- uitat? Pompierul: Nu, dar a crezut ca era pieptenul ei.";
"Domnul Martin: Am cunoscut-o pe-a treia lui sotie, daca nu ma-nsel. Manca pui intr-un viespar";
"Domnul Martin: Se poate demonstra ca progresul social e mult mai bun cu zahar".
"Doamna Smith: Unchiul meu traieste la tara, dar asta nu-i treaba moasei.";
"Doamna Martin: iti dau papucii soacra-mii daca-mi dai cosciugul sotului tau".In alte secnte, limbajul se distinge prin asonante ("Domnul Smith: Papa sapa! Papa n-are supapa. Supapa are-un papa"; "Doamna Smith: Soarecii soptesc, soaptele nu soricesc"), aliteratii ("Doamna Martin: Galgaitilor, galgaitelor") si mai ales prin rime: "Doamna Martin: Ceapa de apa, ceafa cu ceapa"; "Domnul Martin: Mai bine omor un iepuras decat sa cant la oras".
In convorbirile cu Claude Bonnefoy, Eugen Ionescu face o interesanta
marturie despre mesajul pe care a dorit sa-l transmita semenilor: "Personajele
din «Cantareata cheala» vorbeau, spuneau lucruri banale. Dar nu ca sa critic
"banalitatea spuselor lor am scris aceasta piesa, nu, deloc. Ceea ce spuneau ele
nu mi se parea banal, ci uimitor si extraordinar in cel mai inalt grad.
Mi-a iesit o piesa comica, pe cand sentimentul initial nu era unul comic. Pe acest punct de plecare, s-au grefat mai multe lucruri: sentimentul stranietatii lumii, oamenii vorbind o limba ce-mi denea necunoscuta, notiunile golindu-se de continutul lor, gesturile despuiate de semnificatia lor si, de asemenea, o parodie a teatrului, o critica a cliseelor conrsatiei".
Semnaleaza o problema
Afiseaza playlist (total video: 0)
Prin utilizarea serviciilor noastre, iti exprimi acordul cu privire la faptul ca folosim module cookie in vederea analizarii traficului si a furnizarii de publicitate.