Filmul are parti mai puternice si parti mai putin convingatoare, iar per ansamblu e mai putin implinit decat erau "Bowling for Columbine", "Fahrenheit 9/11" sau "Sicko". Daca e foarte interesanta partea - ampla - in care se refera la momentul septembrie 2008 si la criza financiara, explicand cum au ajuns anumiti directori de banci sa se imbogateasca atat de mult si cum poporul isi poate exprima dreptul de veto, altele par elemente fortate de legatura intre capitole -asa cum e momentul in care Moore se duce sa caute, vezi Doamne, in prima Constitutie americana expusa azi in muzeu referirile la piata libera si la capitalism.
Spre deosebire de celelalte documentare ale sale, Michael Moore are acum si personaje pozitive - printre care Barack Obama, si numara de asemenea si cateva momente in care se simte incisivitatea care l-a facut celebru. Un astfel de moment e cel in care Elizabeth Warren, presedinta US Congressional Oversight Committee e intrebata de Moore unde sunt cele 700 miliarde de dolari date de statul american ca plan de salvare bancilor, iar ea se fastaceste si dupa o scurta pauza raspunde: "Nu stiu. ....Conform legii, bancile nu ne pot da socoteala..."
"Acesta e capitalismul. Un sistem bazat pe a da si a lua. Mai ales a lua."
Un alt moment reusit al filmului e cel care care se refera la situatia precara a pilotilor din aviatia de linie, ale caror salarii sunt cu mult sub ce ar trebui sa fie. Plecand de la momentul istoric, mediatizat pe masura, al amerizarii pe raul Hudson din 15 ianuarie 2009, Moore ni-l arata pe pilotul-erou Chesley Sullenberger adresandu-se Congresului american si spunand ca nu stie vreun coleg de-al lui ai caror fii sa vrea sa-i calce pe urme la cat de mici sunt salariile si pensiile. Un pilot cu care Moore sta de vorba spune ca la un moment dat ca a zburat patru luni pe bonuri de masa, fara salariu.
In momentul in care Moore ajunge la accidentul de langa Buffallo, NY, din februarie 2009, si il leaga de veniturile mici ale personalului din aviatie iti spui ca da, argumentatia e logica si eficienta, iar cineastul are dreptate cand spune: "am pretentia ca pilotul care ma urca la 10.000 de metri sa fie platit suficient de bine ca sa nu se gandeasca la problemele lui".
Daca pilotii sunt pentru Moore un exemplu de categorie defavorizata, asa cum sunt rau-platnicii ale caror case sunt luate de catre banci, la polul opus nu se afla doar marile banci, ci si corporatiile care profita de pe urma politelor de asigurare incheiate pentru angajati, incasand sume mari de la firmele de asigurari daca acestia mor prematur (si fara ca familiile acestora sa stie de aceste polite) - lucru care am inteles ca nu era cunoscut in America inainte de filmul lui Michael Moore.
Iulia Blaga