Razboiul celor Doua Roze / Documentar istoric

Adauga la playlist

Adaugat de coco

15.02.2013

Adauga la favorite

5.064 vizualizari

Nota film: 0 / 5 (0 voturi )

Trebuie sa fii autentificat
pentru a salva filmele favorite

Wars of the Roses .

Razboiul celor Doua Roze (1455–1485) este numele sub care mai este cunoscut razboiul civil purtat cu intermitenta pentru tronul Angliei intre sustinatorii Casei de Lancaster si cei ai Casei de York. Amandoua casele regale erau ramuri ale Casei Regale Plantagenet, avandu-l ca stramos comun pe regele Edward al III-lea. Numele generic de Razboiul celor Doua Roze nu a fost folosit in perioada in care conflictul a avut loc, ci mai tarziu, avandu-si originea in formele si culorile blazoanelor celor doua case regale: Trandafirul rosu de Lancaster (), si Trandafirul alb de York ().

Razboiul a fost purtat de armate formate din vasalii feudali ai celor doua case regale. Casa de Lancaster a avut sprijinitori in special in sudul si vestul tarii, in timp ce sprijinitorii Casei de York proveneau in special din zonele de nord si de est.

Razboiul celor Doua Roze, cu marele sau numar de victime din randul nobilimii, a fost o cauza principala a scaderii importante a puterii aristocratiei, ceea ce a dus la cresterea puterii monarhiei centralizate a dinastiei Tudor.

Conflictele dintre cele doua case regale au inceput in momentul detronarii regelui Richard al I -lea de catre varul sau, Henry Bolingbroke, duce de Lancaster, in 1399. In ciuda lipsei de mostenitori ai celui de-al treilea fiu al lui Edward al III-lea, John de Gaunt, Bolingbroke avea putine sanse sa acceada la tron. Conform precedentelor, coroana ar fi trebuit sa fie mostenita de descendentii masculini al celui de-al doilea fiu al lui Edward al III-lea, Lionel de Antwerp. Richard al II-lea l-a si numit de fapt pe nepotul lui Lionel, Roger Mortimer, al IV-lea conte de March ca mostenitor prezumtiv. Pana in cele din urma, Bolingbroke, a fost incoronat rege sub numele de Henry al IV-lea. El a fost acceptat ca rege datorita lipsei de popularitate a domniei lui Richard al II-lea. Bolingbroke a murit in 1413. Fiul si succesorul sau, Henry al V-lea, a fost un foarte priceput conducator militar, iar succesele sale in luptele din Franta in razboiul de o suta de ani i-au crescut foarte mult popularitatea, permitand casei de Lancaster sa-si intareasca pozitia dominanta pe tronul Angliei. Scurta domniei a lui Henry al V-lea a supravietuit unei conspiratii conduse de Richard, conte de Cambridge, un fiu al lui Edmund de Langley, al cincilea fiu al lui Edward al III-lea. Cambridge a fost executat pentru tradare in 1415, la inceputul campaniei franceze care a dus la batalia de la Agincourt. Sotia lui Cambridge, Anne Mortimer, pretindea si ea tronul, fiind fiica lui Roger Mortimer si prin aceasta descendenta lui Lionel de Antwerp. Henry al V-lea a murit in 1422 si Richard, duce de York, fiul lui Richard, conte de Cambridge, si al lui Anne Mortimer, a ajuns sa pretinda coroana de la regele bolnav Henry al VI-lea .

Regele Henry al VI-lea din Casa de Lancaster avea in preajma sa numai regenti si sfatuitori nepopulari. Cei mai cunoscuti dintre acestia din urma a fost Edmund Beaufort, al doilea duce de Somerset si William de la Pole, primul duce de Suffolk, care erau acuzati de proasta guvernare si conducerea defectuasa a conflictului continuu cu Franta, (razboiul de o suta de ani). In timpul domniei lui Henry al VI-lea, practic toate posesiunile englezesti din Franta, inclusiv cele cucerite prin lupta de Henry al V-lea, au fost pierdute. Henry al VI-lea era perceput ca un rege slab, incapabil. Mai mult decat atata, regele suferea de manifestari episodice ale unei boli mintale. Linia regala a Casei de Lancaster era in plus afectata de problema legitimitatii, astfel incat Casa de York a considerat ca poate avea pretentii intemeiate la tron. Nemultumirile din tara in continua crestere, numarul mare de nobili care dispuneau de armate proprii, ca si coruptia de la curtea lui Henry al VI-lea, au format conditiile politice propice pentru izbucnirea razboiului civil.

Cand, in 1453, regele Henry a suferit primul atac de nebunie, s-a format un Consiliu de Regenta, avandul in functia conducatoare de Lord Protector pe nobilul puternic si popular, Richard Plantagenet, duce de York si sef al Casei de York. Richard a inceput in scurta vreme sa urmareasca ocuparea tronului cu din ce in ce mai multa indrazneala. L-a inchis pe Somerset si si-a sprijinit proprii aliati, Salisbury si Warwick, in conflictele mai mici cu sprijinitorii lui Henry, asa cum erau ducii de Northumberland. Insanatosirea lui Henry din 1455 ameninta planurile lui Richard, iar ducele de York a fost alungat la scurta vreme de la curte de sotia lui Henry, Margaret de Anjou. Cum regele Henry era un conducator incapabil, regina sa, puternica si agresiva Margaret, a ajuns conducatoarea de facto a factiunii Lancastriene. Regina Margaret a alcatuit o alianta impotriva lui Richard si a conspirat cu alti nobili sa-i reduca acestuia din urma uriasa influenta. Tensiunile aflate in crestere au dus in cele din urma la izbucnirea conflictelor armate deschise in 1455 in prima batalie de la St Albans.

Faza initiala 1455–1460

Desi au mai existat infruntari armate si mai inainte intre sustinatorii regelui Henry si cei ai lui Richard, duce de York, principala perioada de conflicte armate in Razoiul celor Doua Roze a fost intre 1455 si 1489.

Richard, duce de York a condus o mica armata impotriva Londrei si a fost intampinat de fortele lui Henry al VI-lea la St Albans, la nord de capitala, pe 22 mai 1455. Bataia relativ mica de la St Albans a fost primul conflict armat deschis al razboiului civil. Rezultatul a fost infrangerea Lancastrienilor, care au pierdut mai multi conducatori importanti, inclusiv pe Somerset. York si aliatii lui si-au recastigat pozitiile si influenta si, pentru o vreme, ambele tabere au parut socate ca au trebuit sa se ajunga la o lupta armata pentru a rezolva problemele si au facut totul pentru reimpacare. Cand Henry a avut un nou atac de nebunie, York a fost din nou numit Protector, iar Margaret a fost insarcinata cu ingrijirea bolnavului, dar a fost indepartata din Consiliul de regenta care lua toate hotararile. Dupa prima batalie de la St Albans, compromisul din 1455 a a parut ca are succes, cu York ramas vocea dominanta in Consiliu, chiar si dupa ce Henry si-a revenit. Insa problemele care generasera conflictul au reaparut in scurta vreme. Cea mai importanta dintre acestea era daca ducele de York, sau fiul minor al lui Henry si Margaret, Edward, avea sa fie viitorul rege. Regina Margareta a refuzat sa accepte orice solutie de compromis care ar fi presupus dezmostenirea fiul ei si a devenit clar ca ea nu va accepta ca ducele de York si aliatii lui sa mai aiba in continuare puterea militara. Henry a plecat intr-o vizita regala in Midlands in 1456, iar Margaret nu i-a mai permis sa se reintoarca la Londra, (regele si regina erau foarte populari in Midlands), dar au devenit inca si mai nepopulari in Londra unde negustorii erau furiosi datorita scaderii vanzarilor si a cresterii dezordinii in oras. Curtea regala s-a mutat la Coventry. Din acel moment, ducele de Somerset a inceput sa fie noul favorit al curtii regale, luand locul tatalui sau. Margaret l-a convins pe rege sa-l demita pe York din functia de Protector, in timp ce York a luat hotararea de a se reintoarce la postul lui din Irlanda. Dezordinile din capitala si lipsurile de pe coasta de sud au continuat sa creasca, dar regele si regina au continuat sa-si apere pozitiile lor, regina introducand sistemul recrutarilor obligatorii pentru prima oara in Anglia. In acest timp, Richard Neville, conte de Warwick, (poreclit mai tarziu "The Kingmaker – Facatorul de regi"), aliatul lui York, a devenit din ce in ce mai apreciat la Londra ca erou al clasei negustorilor.

Triumful Yorkist

Edward avansa intre timp catre Londra dinspre vest, unde i se alaturasera fortele lui Warwick. Aceasta miscare a coincis cu retragerea reginei spre nord la Dunstable, ceea ce a permis lui Edward si Warwick sa intre in Londra cu armata lor. Au fost primiti cu entuziasm, bani si hrana de orasul sprijinitor al Yorkistilor. Edward nu mai putea sa pretinda ca vrea sa indeparteze consilierii incapabili de langa rege. Cum tatal si fratele sau fusesera ucisi la Wakefield, scopul lui lui devenise lupta pentru coroana. Edward avea nevoie de autoritate si asta a parut la indemana cand Episcopul Londrei a intrebat poporul capitalei care este parerea lor in problema succesiunii, locuitorii strigand "Regele Edward!" Cererea multimii a fost repede aprobata de Parlament si Edward a fost incoronat neoficial intr-o ceremonie aranjata in graba la Westminster Abbey. Edward si Warwick aveau sprijinul londonezilor astfel, desi Edward jurase ca nu va fi incoronat oficial pana cand Henry si Margaret nu erau executati sau exilati. Edward a anuntat ca Henry si-a pierdut dreptul la tron in momentul in care i-a permis reginei sale sa ridice armele impotriva mostenitorilor legali, asa cum fusesera definiti de Act of Accord. In acest fel ar fi devenit clar ca victoria lui Edward nu era decat o simpla restaurare a succesiunii legale la tron, in conditiile in care si Henry si predecesorii sai din Casa de Lancaster erau uzurpatori. Acesta era de fapt argumentul pe care il acceptase Parlamentul cu un an in urma.

Edward si Warwick au marsaluit spre nord, strangand o armata impresionanta, intalnind armata Lancastriana la fel de puternica la Towton. Batalia de la Towton, langa York, a fost cea mai mare lupta de pana atunci a Razboiului celor Doua Roze. Conform estimarilor, intre 40.000 si 80.000 de oameni au luat parte la lupta, peste 20.000 fiind ucisi in timpul bataliei si dupa incheierea acesteia, un numar enorm pentru acele vremuri si cele mai mari pierderi de vieti omenesti intamplate intr-o singura zi in Anglia. Noul rege si armata sa au castigat o victorie decisiva, factiunea Lancastriana a fost decimata, cei mai multi membri ai acestei case fiind ucisi in lupta. Henry si Margaret, care asteptau impreuna cu fiul lor in York, au fugit spre nord, cand au auzit de dezastrul militar al Casei lor. Multi dintre nobilii Lancastrieni supravietuitorii au schimbat taberele supunandu-se regelui Edward, iar cei care nu au facut-o s-au refugiat in cateva castele de la granita din nord si in alte cateva din Tara Galilor. Edward a ocupat orasul York, pe zidurile orasului fiind intampinat de capetele putrezite ale tatalui si fratelui sau si al lui Salisbury, capete care au fost rapid inlocuite cu cele ale nobililor Lancastrieni invinsi, printre care vestitul Clifford de Skipton-Craven, cel care a ordonat executarea fratelui lui Edward, Edmund, dupa batalia de la Wakefield.

Henry si Margaret au fugit in Scotia unde au stat la curtea regala a lui James al III-lea, unde au tradus in viata promisiunea facuta cu ceva vreme mai inainte, aceia de a ceda orasul Berwick scotienilor. Mai tarziu, in acelasi, an au condus o invazie in zona localitatii Carlisle. Din cauza lipsei de bani, fortele invadatoare au fost usor respinse de oamenii lui Edward, care alungau ultimele forte Lancastriene din tinuturile nordice.

Reluarea ostilitatilor 1469–1471

Perioada 1467–70 a marcat deteriorarea rapida a relatiilor dintre regele Edward si fostul sau mentor, puternicul Richard Neville, conte de Warwick—"Facatorul de regi". Au fost mai multe cauze ale rupturii dintre cei doi, dar in principal a fost vorba de decizia lui Edward de a se casatori in secret in 1464 cu Elizabeth Woodville. Edward a anuntat mai tarziu vestea casatoriei ca pe un fapt implinit, ceea ce a produs o uriasa rusine lui Warwick, care, convins de nevoia unei aliante cu Franta, negocia incheierea unei casatorii intre regele englez si o printesa franceza. Aceasta rusine s-a transformat amaraciune in momentul in care membrii familiei Woodville au ajuns favoriti la curte in dauna celor din familia Neville. Alti factori au facut sa creasca dezamagirea lui Warwick: preferinta lui Edward pentru o alianta cu Burgundia (in dauna Frantei), ca si faptul ca Edward s-a opus ca fratii lui, George, duce de Clarence si Richard, duce de Gloucester, sa se casatoreasca cu fiicele lui Warwick, Isabel Neville si respectiv Anne Neville. Mai mult, popularitatea lui Edward era in scadere in aceasta perioada datorita cresterii taxelor si a continuelor incalcari ale legilor si ordinii.

Prin 1469, Warwick a format o alianta cu fratele gelos si perfid al lui Edward, George. Ei au adunat o armta cu care l-au infrant pe rege in batalia de la Edgecote Moor, asediandu-l pe Edward in castelul Middleham in Yorkshire. Warwick a hotarat executarea tatalui reginei, Richard Woodville, primul conte de Rivers. Edward a fost fortat sa convoace o sesiune a Parlamentului la York, in cursul careia ar fi trebuit sa fie declarat nelegitim, coroana urmand sa fie transmisa lui Clarence ca mostenitor aparent al lui Edward. In acest timp, tara era in fierbere, Eduard avand sansa sa poata apela la loialitatea fratelui sau Richard, duce de Gloucester si a altor nobili. Gloucester a sosit in fruntea unei mari forte, eliberandu-l pe rege.

Warwick si Clarence au fost declarati tradatori si au fugit in Franta, unde, in 1470, Louis al XI-lea al Frantei era presat de regina exilata Margaret de Anjou sa o ajute la invadarea Anglia pentru a recupera tronul sotului ei captiv. Regele Louis a avut ideea unei aliante intre Warwick si Margaret, o solutie la care nici unul dintre vechii inamici nu s-au gandit, dar care, in cele din urma, a aparut ca o afacere profitabila. De fapt, fiecare dintre cei doi se astepta la alte beneficii: Warwick dorea un rege marioneta (ori Henry, ori fiul sau), iar Margaret dorea sa recapete ceea ce considera a fi regatul familiei sale. Pana in cele din urma, a fost aranjata o casatorieintre fiica lui Warwick, Anne Neville, si fiul lui Margaret, fostul print de Wales, Edward de Westminster. Warwick a invadat Anglia in toamna anului 1470.

In acest moment, a fost randul lui Edward al IV-lea sa fuga din tara. Atunci John Neville a schimbat tabara pentru a-l sprijini pe fratele lui, Warwick. Edward nu era pregatit pentru o infruntare cu armata foarte mare a lui Neville, care venea din nord si si-a demobilizat armata. Edward si Gloucester au fugit din Doncaster spre coasta si de aici in Olanda, iar de aici in exil in Burgundia. Warwick invadase deja Anglia cu armata din Franta, iar planul lui de a-l elibera si repune pe tron pe Henry al VI-lea s-a realizat. Henry al IV-lea a traversat triumfator strazile Londrei in octombrie ca rege repus in drepturi, iar Richard si Edward au fost proclamati tradatori. Succesul lui Warwick a fost de scurta durata insa. El si-a supraestimat fortele cand a planuit sa invadeze Burgundia impreuna cu fortele regelui Frantei, care-i promisese drept recompensa teritoriul Olandei. Asta l-a facut pe Charles cel Temerar al Burgundiei sa-l sprijine pe Edward. Charles a promis bani si o armata pentru invadarea Angliei in 1471. Edward l-a invins pe Warwick in batalia de la Barnet in 1471. Restul fortelor Lancastriene au fost distruse in batalia de la Tewkesbury, iar printul Edward de Westminster, urmasul la tron al Casei de Lancaster, a fost ucis. Henry al VI-lea a fost ucis la scurta vreme dupa aceasta, (14 mai, 1471), pentru a intari pozitia Casei de York in lupta pentru mentinerea puterii.

Razboiul celor Doua Roze / Documentar istoric

Semnaleaza o problema