Din aceeasi categorie
|
10 lucruri fascinante despre istoria Dunarii 571 vizite - 0 comentarii adaugat de Cozana |
||||||||||||||||||
|
MARI TRADARI CARE AU SCHIMBAT ISTORIA ROMANILOR 176 vizite - 0 comentarii adaugat de Cozana |
||||||||||||||||||
|
Mormantul lui Isus 471 vizite - 0 comentarii adaugat de Cozana |
||||||||||||||||||
|
Rusia - Istoria unui Imperiu 649 vizite - 0 comentarii adaugat de Cozana |
||||||||||||||||||
|
Puteri supranaturale 328 vizite - 0 comentarii adaugat de Cozana |
||||||||||||||||||
|
Deportatii: Un tren in necunoscut ( 342 vizite - 0 comentarii adaugat de Cozana |
||||||||||||||||||
|
Istoria complicata a aurului | Puterea Aurului 229 vizite - 0 comentarii adaugat de Cozana |
||||||||||||||||||
|
Partea II – Cerul coborat pe Pamant 942 vizite - 0 comentarii adaugat de Cozana |
||||||||||||||||||
|
Istoria OZN-rilor 564 vizite - 0 comentarii adaugat de Cozana |
||||||||||||||||||
|
20 cele mai misterioase descoperiri subterane din lume 169 vizite - 0 comentarii adaugat de Cozana |
||||||||||||||||||
AnuntulVideo >>
Cinema >> Stiinta, documentare
Istoria pantofului si a tocului cui
| Adaugat de Cozana | 21.01.2014 |  Adauga
la favorite |
657 vizualizari Nota film: 0 / 5 (0 voturi ) |
|||||||||
Sterge
din favoriteTocul cui este fara indoiala, in lumea nesfarsita a incaltamintei, un amestec de eleganta si feminitate. Inainte de a se subtia si a deveni un posibil obiect contondent, tocul e foarte apreciat in mediul militar, incepand din secolul al XVI-lea, pentru ca putea intra perfect in scarita de la saua calului si permitea un mai bun control in timpul galopului. Dat fiind ca, in ceea ce priveste ierarhia, aspectul pur formal e foarte important, acest mic artificiu ii permite celui care il foloseste sa para mai inalt si, cel putin in perceptia sa, mai plin de prestanta.
Prima utilizare a tocurilor, din pura vanitate, se inregistreaza in 1533, cand Ecaterina de Medicis (1519-1589), mai scunda decat Kylie Minogue, isi plimba incaltarile cu tocuri, de la Florenta la Paris, in vederea casatoriei cu Henric de Valois, viitor rege al Frantei sub numele de Henric al II-lea.
In secolul al XVIII-lea, doamnele de vita nobila sunt deja dependente de tocuri. Dar, nici domnii nu glumesc in privinta lor. Ludovic al XIV-lea isi ascunde cu nonsalanta adevarata statura, cu ajutorul unei perechi de pantofi stacojii, culoare care simbolizeaza nobletea. Acum mai mult ca niciodata, tocurile au sarcina sa-l inalte pe cel care le poarta, de la nivelul trotuarului plin de noroi pana undeva deasupra oamenilor obisnuiti.
Acestei perioade istorice ii urmeaza o alta, destul de lunga si plictisitoare, in care incaltarile joase alterneaza cu altele, avand tocuri grosolane aidoma unor cuburi de piatra, facute insa din lemn si acoperite cu piele.
Italia trece in fruntea sectorului de incaltaminte, dupa ce scoate pe piata, in 1956, primul toc cui din istorie: un cui adevarat, din metal acoperit apoi cu plastic, inspirat, ca structura, din fundatiile zgarie-norilor. Efectele secundare ale acestei inventii frivole trebuie insa experimentate doar pe drumurile si podelele altora. Nu intamplator nou-nascutele tocuri cui sunt de-a dreptul interzise in avioane si in cladirile publice, din cauza pagubelor aduse mochetelor si parchetului.
La inceputul anilor ’60, in pantofi se intalnesc literalmente doua extreme: varful parca trecut in ascutitoare si tocul, subtire ca un betisor parfumat. Inevitabil, se nasc si se raspandesc regulile de aur ale mersului pe aceste instrumente de tortura, pentru a nu ajunge la tinuta sleampata a gibonului. Secretul, umbla vorba, consta in a tine sus barbia si pieptul inainte, a lasa umerii in jos si a incorda muschii abdominali.
In timp ce partea feminina a emisferei boreale nu se simtise nicicand atat de seducatoare, medicii lanseaza sageti otravite contra acestor noi expresii ale vanitatii, vinovate de distrugerea picioarelor, spatelui si tinutei. Tot acestea, conform unui manual de frumusete din 1961, provoaca riduri premature, dureri de cap si accese de furie(?!); intr-un cuvant, acesta e pretul ce trebuie platit pentru suportarea stoica a durerii. Nimic de zis: o frumoasa lista de infirmitati pentru cine decide sa fie in pas cu moda. :)
Basmul “Cenusareasa", scris de fratii Grimm, transpune o provocare cat se poate de moderna din universul feminin: cautarea propriei masuri, a pantofului perfect. In realitate, surorile vitrege au piciorul mare cat o placa de surf si si-ar vinde si sufletul diavolului, doar sa li se potriveasca pantofiorul de cristal, care ii vine ca turnat doar Cenusaresei. :)
Straniu, dar (aproape) adevarat: cresterea puterii psihologice indusa de cei zece centimetri de inaltime artificiala poate creea probleme serioase in relatia cu un partener fara alura de jucator de baschet. Din cauza unor stereotipuri culturale pierdute in negura vremurilor, un cuplu in care barbatul e mai scund tinde sa fie considerat nereusit din punct de vedere estetic. Si asta deoarece – mostenire din epoca de piatra – in unele medii se presupune ca femeia trebuie sa-si priveasca tovarasul de viata ridicand privirea asemenea supusului catre superior, sau fiului catre parintele sau.
Jumatatea anilor ’60 reprezinta o epoca absolut deloc favorabila tocului cui care, resemnat, isi delegase prerogativele rivalului sau: balerinul cu bot patrat, care raspundea mai bine exigentelor noii femei militante, concentrata in intregime asupra propriei emancipari.
Margaret Thatcher
In anii’80, atentia publicului se fixeaza pe raportul femeie-putere-munca. In 1979, Margaret Thatcher arunca in aer mitul prim-ministrului barbat. Imbracamintea standard a femeii care isi croieste drum catre o autoritate binemeritata prevede un taior negru sau bleumarin, bine croit si cu umeri inalti, a carui monotonie cromatica e sparta de o camasa alba. Iar in picioare sunt preferati o pereche de pantofi cu tocul de la patru-cinci centimetri in sus. Putin cate putin, cursa catre succes a neoamazoanelor din lumea afacerilor se traduce printr-o mai mare autoritate la locul de munca; fustele intra la apa, in timp ce tocul se inalta si subtiaza.
Raportul dintre statutul managerial-politic si puterea de cumparare e bine reprezentat de Imelda Marcos, Prima Doamna a Filipinelor, a carei impresionanta colectie de pantofi ilustreaza ascensiunea de la insipidul mod de viata burghez la luxosul stil de viata al presedintelui Ferdinand Marcos. Legenda spune ca, fortata sa plece in exil impreuna cu sotul sau, a lasat in urma 3000 de perechi de creatii nespus de rafinate. Imelda Marcos protesteaza insa si se jura ca n-au fost niciodata mai mult de 1600 de perechi de pantofi
Prima utilizare a tocurilor, din pura vanitate, se inregistreaza in 1533, cand Ecaterina de Medicis (1519-1589), mai scunda decat Kylie Minogue, isi plimba incaltarile cu tocuri, de la Florenta la Paris, in vederea casatoriei cu Henric de Valois, viitor rege al Frantei sub numele de Henric al II-lea.
In secolul al XVIII-lea, doamnele de vita nobila sunt deja dependente de tocuri. Dar, nici domnii nu glumesc in privinta lor. Ludovic al XIV-lea isi ascunde cu nonsalanta adevarata statura, cu ajutorul unei perechi de pantofi stacojii, culoare care simbolizeaza nobletea. Acum mai mult ca niciodata, tocurile au sarcina sa-l inalte pe cel care le poarta, de la nivelul trotuarului plin de noroi pana undeva deasupra oamenilor obisnuiti.
Acestei perioade istorice ii urmeaza o alta, destul de lunga si plictisitoare, in care incaltarile joase alterneaza cu altele, avand tocuri grosolane aidoma unor cuburi de piatra, facute insa din lemn si acoperite cu piele.
Italia trece in fruntea sectorului de incaltaminte, dupa ce scoate pe piata, in 1956, primul toc cui din istorie: un cui adevarat, din metal acoperit apoi cu plastic, inspirat, ca structura, din fundatiile zgarie-norilor. Efectele secundare ale acestei inventii frivole trebuie insa experimentate doar pe drumurile si podelele altora. Nu intamplator nou-nascutele tocuri cui sunt de-a dreptul interzise in avioane si in cladirile publice, din cauza pagubelor aduse mochetelor si parchetului.
La inceputul anilor ’60, in pantofi se intalnesc literalmente doua extreme: varful parca trecut in ascutitoare si tocul, subtire ca un betisor parfumat. Inevitabil, se nasc si se raspandesc regulile de aur ale mersului pe aceste instrumente de tortura, pentru a nu ajunge la tinuta sleampata a gibonului. Secretul, umbla vorba, consta in a tine sus barbia si pieptul inainte, a lasa umerii in jos si a incorda muschii abdominali.
In timp ce partea feminina a emisferei boreale nu se simtise nicicand atat de seducatoare, medicii lanseaza sageti otravite contra acestor noi expresii ale vanitatii, vinovate de distrugerea picioarelor, spatelui si tinutei. Tot acestea, conform unui manual de frumusete din 1961, provoaca riduri premature, dureri de cap si accese de furie(?!); intr-un cuvant, acesta e pretul ce trebuie platit pentru suportarea stoica a durerii. Nimic de zis: o frumoasa lista de infirmitati pentru cine decide sa fie in pas cu moda. :)
Basmul “Cenusareasa", scris de fratii Grimm, transpune o provocare cat se poate de moderna din universul feminin: cautarea propriei masuri, a pantofului perfect. In realitate, surorile vitrege au piciorul mare cat o placa de surf si si-ar vinde si sufletul diavolului, doar sa li se potriveasca pantofiorul de cristal, care ii vine ca turnat doar Cenusaresei. :)
Straniu, dar (aproape) adevarat: cresterea puterii psihologice indusa de cei zece centimetri de inaltime artificiala poate creea probleme serioase in relatia cu un partener fara alura de jucator de baschet. Din cauza unor stereotipuri culturale pierdute in negura vremurilor, un cuplu in care barbatul e mai scund tinde sa fie considerat nereusit din punct de vedere estetic. Si asta deoarece – mostenire din epoca de piatra – in unele medii se presupune ca femeia trebuie sa-si priveasca tovarasul de viata ridicand privirea asemenea supusului catre superior, sau fiului catre parintele sau.
Jumatatea anilor ’60 reprezinta o epoca absolut deloc favorabila tocului cui care, resemnat, isi delegase prerogativele rivalului sau: balerinul cu bot patrat, care raspundea mai bine exigentelor noii femei militante, concentrata in intregime asupra propriei emancipari.
Margaret Thatcher
In anii’80, atentia publicului se fixeaza pe raportul femeie-putere-munca. In 1979, Margaret Thatcher arunca in aer mitul prim-ministrului barbat. Imbracamintea standard a femeii care isi croieste drum catre o autoritate binemeritata prevede un taior negru sau bleumarin, bine croit si cu umeri inalti, a carui monotonie cromatica e sparta de o camasa alba. Iar in picioare sunt preferati o pereche de pantofi cu tocul de la patru-cinci centimetri in sus. Putin cate putin, cursa catre succes a neoamazoanelor din lumea afacerilor se traduce printr-o mai mare autoritate la locul de munca; fustele intra la apa, in timp ce tocul se inalta si subtiaza.
Raportul dintre statutul managerial-politic si puterea de cumparare e bine reprezentat de Imelda Marcos, Prima Doamna a Filipinelor, a carei impresionanta colectie de pantofi ilustreaza ascensiunea de la insipidul mod de viata burghez la luxosul stil de viata al presedintelui Ferdinand Marcos. Legenda spune ca, fortata sa plece in exil impreuna cu sotul sau, a lasat in urma 3000 de perechi de creatii nespus de rafinate. Imelda Marcos protesteaza insa si se jura ca n-au fost niciodata mai mult de 1600 de perechi de pantofi
Semnaleaza o problema
Afiseaza playlist (total video: 0)
Prin utilizarea serviciilor noastre, iti exprimi acordul cu privire la faptul ca folosim module cookie in vederea analizarii traficului si a furnizarii de publicitate.