Primele drumuri au fost simple carari facute de animale si urmate de omul primitiv, in incercarea de a-si largi orizonturile. Desi toate societatile primitive aveau drumuri – fie poteci naturale, fie drumuri drepte facute prin taierea copacilor si nivelarea terenului – primii drumari adevarati au fost romanii. Prin firea lor meticuloasa si abilitatile lor ingineresti, au transformat construirea drumurilor intr-o stiinta. Ei au construit primele cai pietruite, adesea alcatuite din dale puse peste adevarate fundatii de zidarie, ceea ce a facut sa reziste pana in zilele noastre. Se estimeaza ca lungimea totala a drumurilor construite de catre romani intre secolul al III-lea i.Hr. si secolul al IV-lea d.Hr. este de 80.000 km. Traseul acestor drumuri este foarte judicios si nu putine sunt cazurile in care soselele moderne folosesc tronsoane ale drumurilor romane.
Romanii au construit 29 de drumuri principale, in general cu scop militar, ce porneau radial de la Roma, primul si cel mai faimos fiind Via Appia. Construit in anul 312 i.Hr., acesta se intindea pe o distanta de 560 km, de la periferia Romei pana la Brundisium. Cladit pe baza unor principii ingineresti, Via Appia avea o latime de 10 metri si doua benzi principale pavate cu pietris asternut peste o fundatie de piatra. Zona principala a drumului, un fel de banda prioritara, era separata de benzile exterioare de sens unic prin borduri inalte de piatra.
Ideile ingineresti ale drumarilor romani sunt aplicate si in prezent. Drumurile moderne folosesc in continuare patru caracteristici romane: pavarea multistratificata, marginile curbate pentru drenarea strazii de ploaie, ridicarea deasupra nivelului solului si folosirea unor santuri paralele pentru a asigura scurgerea apei de ploaie.
Originea tehnicii moderne de pavaj este plasata in 1775, anul in care Pierre–Marie Tresaguet a construit primele sosele din piatra concasata, batatorite prin folosinta, cimentate de noroi, acestea au constituit un teren rezistent si durabil. Reluata de scotianul John McAdam, aceasta tehnica a devenit la inceputul secolului al XIX-lea aceea denumita “macadam", amestec de piatra concasata si nisip, compactat prin tavaluguri de piatra sau fonta trase de cai. Un alt scotian, Thomas Telford, a facilitat scurgerea apei infiltrate asezand stratul de macadam pe un pat de pietre mari, nealipite. In sfarsit, compactarea acestora a fost perfectionata, incepand cu 1860, prin folosirea compresoarelor grele, actionate cu aburi, iar dupa 1925, a compresoarelor cu motor Diesel.
Folosirea bitumului ca ciment pentru unirea dalelor de pavaj era deja cunoscuta in Mesopotamia cu mult timp inainte de Hristos. Spre mijlocul secolului al XIX-lea a inceput studierea unei noi tehnici – asfaltarea. In 1838 a fost asfaltat primul trotuar din Paris, iar in 1854, in acelasi oras, Merian a asfaltat prima sosea. In 1867, inginerul Charles Tellier a avut ideea de a acoperi macadamul cu un strat de gudron si de nisip foarte bine tasat. In 1892 a fost construita prima sosea din beton, in Ohio (SUA).
Dupa incheierea primului razboi mondial au aparut autostrazile care eliminau intersectiile si trecerile de nivel, avand sosele late cu separarea celor doua sensuri si viraje cu raza mare de curbura. Autostrada moderna nu este o inventie americana, asa cum ar putea considera multi, ci una italiana. Autostrazile pavate ale secolului XX, un mare avantaj pentru traficul motorizat, isi au originea in orasul Milano, centru automobilistic italian, unde industriasii au creat autostradas cu doua benzi pentru a stimula populatia sa cumpere automobile. In fond, ce rost ar avea sa detii o masina sport scumpa, rapida si usor de manevrat daca nu ar exista drumuri late, bine pavate si descongestionate pe care sa alergi?