Povestea pianului incepe la jumatatea secolului al XII-lea cu primul sau stramos - monocordul cu clape - caruia ulterior i-au fost adaugate mai multe coarde, transformandu-se in mult mai cunoscultul clavicord, care functiona printr-un mecanism de atingere a coardelor in momentul apasarii clapelor. Pana la inceputul secolului al XV-lea, clavicordul ajungea sa aiba zece coarde, fiecare dintre ele producand cel putin doua note prin atingerea coardelor in doua puncte diferite pe lungimea acesteia.
Un alt instrument premergator pianului a fost clavecinul, care producea sunete atunci cand in urma atingerii clapelor coardele erau ciupite de pene de lemn, asa cum buricul degetelor ciupeste coardele de chitara. Acesta avea insa dezavantajul de a nu permite celui care cinta sa ofere dinamism muzicii. Desi a fost des utilizat pe parcursul a doua sute de ani, pana in secolul al XVIII-lea claviatura sa ajungand pana la opt octave, clavecinul a pierdut treptat teren in fata unui nou instrument numit pianoforte. In 1709, italianul Bartolomeo Cristofori din Padova, fabricant de clavecine, incepea constructia primului mecanism de pian pe principiul atingerii coardelor cu ciocanele, fara ca acestea sa ramana in contact cu coarda dupa producerea sunetului. In plus, impactul ciocanelelor putea fi controlat cu ajutorul pedalelor. Denumirea de pianoforte, mentinuta pana in 1850, a fost data tocmai datorita acestui principiu de functionare care permitea obtinerea unui sunet variat si clar, mai lung sau mai scurt, mai tare sau mai incet, in functie de dorinta celui care actiona clapele. Inventia lui Cristofori a fost mentionata pentru prima data in 1711, impreuna cu o schita a instrumentului, intr-un document scris de catre Francesco Scipione Maffei, constituind sursa de inspiratie pentru prima generatie de fabricanti de piane. De-a lungul vietii, Bartolomeo Cristofori a construit aproximativ douazeci de piane, doar trei dintre acestea, care dateaza din anul 1720, pastrindu-se pana in zilele noastre in muzee din Europa si SUA.