Domnia lui a constituit o epoca de aur pentru Anglia, o vreme a spiritului cavaleresc atat in lupta, cat si in dragoste. Timp de secole scriitori si artisti i-au infrumusetat povestea. Cu toate acestea, oamenii de stiinta si literatii au propus o realitate mult diferita de legenda.
Intr-un castel intunecat, asezat pe un promontoriu stancos ce se ridica din mare, Igrayne asteapta intoarcerea sotului ei Gorlois, duce de Cornwall. Insa in acea seara nu acesta patrunde in iatacul ei, ci Uther Pendragon, regele Angliei, care, ajutat de Vrajitorul Merlin, ia infatisarea lui Gorlois pentru a-si satisface pasiunea neingaduita pentru Igrayne. Este conceput un copil. Astfel incepe povestea legendarului rege Arthur, o poveste ce a inspirat nenumarati scriitori si artisti si a stapanit imaginatia oamenilor vreme de secole.
Copilul nascut de Igrayne este rapit in mod miraculos de Merlin si dat bunului Sir Ector spre a-l creste ca pe propriul sau fiu. Desi regele nu are alti copii, Igrayne si Gorlois sunt binecuvantati cu trei fiice, dintre care doua sunt casatorite cu alti regi, iar a treia este harazita manastirii. Aceasta fiica, Morgana le Fay, reuseste sa dobandeasca talente vrajitoresti, iar, in final, ajunge sa joace un rol crucial in destinul fratelui sau vitreg.
Abia dupa moartea regelui, cand Arthur atinge varsta de 16 ani, Merlin ii dezvaluie adevarata paternitate si aceasta numai dupa ce reuseste sa smulga o sabie intepenita intr~o nicovala asezata pe o lespede de marmura din gradina unei biserici. Toti cei care incercasera nu reusisera, caci numai „regele legitim al intregii Anglii“ putea sa treaca proba. De asemenea, Merlin povesteste despre vraja pe care ursitoarele din Avalon, taramul de mister, au aruncat-0 asupra pruncului. Arthur va fi cel mai bun dintre toti cavalerii si cel mai mare dintre regi, el va trai „mai mult decat va gandi orice om“. In timp ce oamenii ingenuncheaza jurand credinta noului suveran, arhiepiscopul ii asaza coroana pe cap.
Sub domnia benefica a lui Arthur, Anglia se bucura de 12 ani de pace, vreme in care cavalerismul ajunge la apogeu. La castelul sau din Camelot, Arthur ii convoaca pe curajosii si credinciosii cavaleri ai regatului sau precum Lancelot, Gawain, Percival si multi altii si ii asaza in jurul unei enorme mese rotunde, pe ale carei scaune sunt gravate in aur numele fiecaruia dintre ei.
Cei asezati astfel sunt instruiti de catre Merlin sa se abtina de la crime, cruzimi si viclenie, sa evite tradarea, minciuna si necinstea, sa fie milosi si, mai presus de toate, sa respecte si sa protejeze femeile. Cavalerii parasesc Camelotul pentru a se lupta cu dragoni, giganti si pitici sireti, iar intalnirile lor cu fortele raului au loc de obicei in castele bantuite de fantome, paduri intunecate sau gradini fermecate. Mandri de realizarile lor, ei se intorc acasa pentru a-si povesti aventurile la Curte.
Tot la Camelot, Arthur o aduce pe frumoasa Guinevere spre a-i fi regina. In momentul in care Lancelot nu mai poate rezista pasiunii vinovate pentru Guinevere, nepotul lui Arthur, Mordred, fiul Morganei le Fay, da la iveala secretul indragostitilor, fortandu-l pe Arthur sa-si condamne sotia la ardere pe rug. Lancelot o salveaza pe regina si cei doi fug impreuna in Franta. Inainte de a porni in fruntea armatei sale in cautarea cuplului, Arthur lasa regatul in grija lui Mordred, care se foloseste de absenta regelui pentru a da o lovitura de stat. Intorcandu-se in Anglia, Arthur il infrunta pe Mordred intr-o batalie; in lupta, spada regelui patrunde pe sub scutul nepotului sau, infigandu-i-se in trup. Totusi, inainte de a-si da ultima suflare, Mordred il raneste mortal pe rege. Slujitorii credinciosi il asaza pe regele muribund intr-o barca ce pluteste pe mare, printr-o ceata alba, indreptandu-se spre Avalon.
“Linistiti-va“, le striga Arthur cavalerilor sai indurerati de pe mal. “Nu va indoiti ca ma voi intoarce din nou cand pamantul Angliei va avea nevoie de mine.“
Se spune ca Arthur ar fi domnit de la sfarsitul secolului al V-lea pana la inceputul celui de-al VI-lea, ultima batalie cu Mordred avand loc fie in 537, fie in 542. Dar care era de fapt situatia politica din regatul insular? Si cine il conducea?
Cu un secol inainte, romanii incepusera sa se retraga treptat din colonia britanica pe care o stapanisera inca de la cucerirea ei de catre Iuliu Cezar in 54, neputand rezista invaziei barbarilor iuti, angli si saxoni de pe continent, si presiunii unui trib nordic cunoscut sub numele de picti. In vremurile tulburi ce au urmat, multi nobili razboinici i-au infruntat pe invadatori sau au luptat intre ei. Nu este atestata existenta unui regat unificat sau a vreunui conducator care sa detina mai mult decat o putere locala.
Crestinismul s-a impus in Anglia abia in 597, o data cu venirea Sfantului Augustin si a celor 40 de calugari ai sai. Atat pentru Anglia, cat si pentru o mare parte a Europei acest moment a marcat inceputul Evului Mediu.
Daca e sa dam crezare spuselor unui calugar vels, Nennius, un luptator pe nume Arthur – ,,impreuna cu regii britonilor“ – a condus lupta impotriva invadatorilor. Scriind Istoria Britonilor, in jurul anului 826, Nennius inregistreaza 12 batalii in care Arthur i-a biruit pe barbari. In ultima sa victorie a ucis cu propriile maini 960 de dusmani.
La 150 de ani dupa Nennius, un vels anonim a intocmit o Cronologie a istoriei Britaniei numita Cambrian Annals. Pentru anul 537 a notat urmatoarele: „Batalia de la Camlann, in care au murit Arthur si Medraut." Nu este dificil sa citim Mordred in loc de Medraut. Totusi, au trecut inca 150 dc ani pana cand a mai fost mentionat doar aluziv. Scriind in 1125, calugarul William din Malmesbury, vorbeste despre un Arthur razboinic, “pe care britonii il lauda mult in cuvinte goale, dar care, de fapt, este demn de a fi subiectul istoriei adevarate si nu inselatoarelor povesti si vise; caci a fost pentru mult timp stalpul tarii sale de bastina, gata sa se prabuseasca, si a atatat la razboi spiritul amortit al compatriotilor sai“. Indeletnicirea de a-l transforma pe Arthur intr-un suveran i-a revenit unui contemporan al lui William.
In jurul anului 1139, un diacon si, mai apoi, episcop vels pe nume Geoffrey din Monmouth si-a completat opera monumentala, Istoria regilor Britaniei, cu o cuprinzatoare analiza a conducatorilor Britaniei incepand cu epoca romana. Operelor istoricilor timpurii, asemeni lui Nennius, Geoffrey le-a adaugat detalii legate de traditia locala, de miturile celtice si scandinave si chiar de istorie adevarata. Doua dintre cele 12 carti ale lui Geoffrey ii sunt dedicate lui Arthur si, in ele, apar pentru prima data vrajitorul Merlin, povestile despre rapirea lui Guinevere si tradarea lui Mordred. Infrumusetand modestele izvoare istorice cu evenimente imaginare si introducind personaje despre care nu se stia mai nimic, Geoffrey a pus bazele unui model care a fost urmat timp de veacuri – transformand astfel un razboinic din secolul al V-lea intr-un rege eroic.
In 1155, un cleric anglo-normand, cunoscut sub numele de Wace, a tradus scrierea lui Geoffrey in franceza, transformand-o intr-o poveste de dragoste in care Arthur prezideaza la Curtea sa ca un erou al cavalerimului. Spre sfarsitul secolului, calugarul anglo-saxon Layamon a facut din Arthur al lui Geoffirey un razboinic fioros si un tata sobru. Amandoi scriitorii au
mentionat masa rotunda. Dar, probabil ca poetul francez Chretien de Troyes, care a scris intre 1160 si 1180, l-a transformat pe Arthur intr-un arbitru al curteniei si al etichetei si intr-un model al cavalerismului si al iubirii curtenitoare. La inceputul veacului urmator, au aparut doua naratiuni germane bazate pe legenda lui Arthur: Parzival de Wolfram von Eschenbach si Tristan de Gottfried von Strassburg.
Opera, publicata postum, a unui englez din secolul al XV-lea, Sir Thomas Malory, este responsabila pentru transformarea finala a lui Arthur intr-un personaj literar durabil. Malory a concentrat, adaptat si rearanjat materialele anterioare intr-o naratiune mai mult sau mai putin coerenta ce introducea toate personajele importante si evenimentele centrale asociate
acum cu povestea lui Arthur. De cand a fost publicata, in 1485, “Moartea lui Arthur“ a lui Malory a fost citita de un public larg si a fost folosita ca sursa pentru alte lucrari de catre poeti de la Edmund Spenser in The Faerie Queen (1590-1596) pana la Alfred, Lord Tennyson, in Idylls of the King (1859-1885).
Avand in vedere raspandirea si perenitatea povestii lui Arthur, era inevitabil ca oamenii de stiinta sa caute, in cele din urma, sa dea la o parte frumusetea literara si sa stabileasca adevarul din spatele legendei. In 1965, a fost format Comitetul de Cautare a castelului din Camelot, fondatorii acestuia propunandu-si sa descopere masa rotunda si Sfantul Graal. Dupa cinci ani de sapaturi la Somerset, arheologii comitetului au identificat ruinele castelului Cadbury, din apropiere de Glastonbury, drept Camelot.
Situl din varf de deal a fost fortificat in perioada pre-romana si ales fara indoiala pentru ca se putea cuprinde cu privirea campia ce se intindea pana la Bristol Channel. Depunerile dintr-un zid de deasupra fortului initial au scos la iveala folosirea castelului Cadbury si in secolele de ocupatie romana. Dar cea mai senzationala descoperire a cautatorilor castelului Camelot a fost gasirea unor obiecte de ceramica ce sugerau ca situl fusese folosit, in jurul anului 500, de catre o capetenie britanica – deci dupa retragerea romanilor si inainte de cucerirea saxona Cladirea principala avea 0 sala lunga de 8 metri si lata de 9 metri, era din lemn si avea probabil un acoperis de paie. Daca mai-marele nu era eroicul Arthur din legende si din literatura, atunci era cel putin un briton care lupta sa apere civilizatia romana de atacurile barbarilor.
Descoperirile Comitetului de cautare a castelului din Camelot nu au fost acceptate de oercetatoarea americana Norma Lorre Goodrich, care considera ca Arthur nu a domnit in Anglia, ci in nord, in Scotia. Cercetarea ei literara exhaustiva se indrepta mai degraba catre Stirling, la nord-vest de Edinburgh, decat catre castelul Cadbury, ca sit al castelului Camelot.
In ceea ce priveste cavalerismul atat de elogiat al lui Arthur, trebuie spus ca el a domnit intr-0 perioada de lupte crunte pentru apararea integritatii teritoriale si a independentei politice. Cavalerismul era pentru viitor, pentru timpuri mai asezate, cand istorici precum Geoffrey din Monmouth si Sir Thomas Malory isi puteau lauda vremurile lor mai pasnice si puteau atribui propriile standarde si valori unui trecut inventat. Totusi, Arthur al lor, si nu obscurul razboinic al unei epoci agitate, este cel care traieste. Domnia sa glorioasa si de neuitat, precum spune un comentator, a fost o “scurta perioada luminoasa, o stea a raiului in ceata Evului Mediu