Din aceeasi categorie
|
Creaturi subacvatice - In taramul pestelui „mergator 130 vizite - 0 comentarii adaugat de Cozana |
||||||||||||||||||
|
Partea intunecata a oceanului 73 vizite - 0 comentarii adaugat de Cozana |
||||||||||||||||||
|
Povestea Submarinului Romaniei - Prizonier in adancuri 637 vizite - 0 comentarii adaugat de Cozana |
||||||||||||||||||
|
Monstrii din adancuri 173 vizite - 0 comentarii adaugat de Cozana |
||||||||||||||||||
|
Dovada este acolo: TOP 10 OZNURI IN 2023 126 vizite - 0 comentarii adaugat de Cozana |
||||||||||||||||||
|
Manastirea Hodos-Bodrog, Arad-Romania 2.400 vizite - 0 comentarii adaugat de Cozana |
||||||||||||||||||
|
Lacul african al mortii - Lacul Kivu 2.198 vizite - 0 comentarii adaugat de Cozana |
||||||||||||||||||
|
1Desertul Danakil,2Efectele radiatiilor din Fukushima 514 vizite - 0 comentarii adaugat de Cozana |
||||||||||||||||||
|
Misterele caracatitelor 766 vizite - 0 comentarii adaugat de Cozana |
||||||||||||||||||
|
Nasterea civilizatiei - Cultul craniului 479 vizite - 0 comentarii adaugat de Cozana |
||||||||||||||||||
AnuntulVideo >>
Cinema >> Stiinta, documentare
Caracatitele-inteleptele din adancuri
| Adaugat de Cozana | 14.08.2013 |  Adauga
la favorite |
708 vizualizari Nota film: 0 / 5 (0 voturi ) |
|||||||||
Sterge
din favoriteVechii greci erau constienti de existenta caracatitelor, iar asta o demonstreaza descoperirile arheologice, obiectele de lut din secolele VI-V i.e.n.,decorate cu motive ce amintesc de tentacule. Mai mult, in acea perioada ea era considerata un animal benefic, un protector a carui imagine aparea pe fresce sau scuturi. Cu toate acestea, dimensiunile mari la care pot ajunge unele exemplare si cele 8 tentacule au facut ca aceste animale magnifice sa fie percepute de imaginarul colectiv drept monstrii feroce. De exeplu, in una dintre nenumaratele peripetii ale lui Ulise, Homer povesteste despre un monstru marin denumit Scylla si care este descris ca o caracatita de dimensiuni foarte mari.
De ce sunt caracatitele atat de surprinzatoare?
Raspunsul este foarte simplu. Nu are cum sa nu te uimeasca cand vezi ca animalul in cauza, desi este o molusca cu 8 brate dotate cu sute de ventuze ce pot sa simta, dar sa si guste prada, are si un cioc asemanator cu cel al unui papagal, venin ca al unui sarpe si limba dotata cu o serie de dinti. Mai mult, chiar daca un exemplar ajunge sa cantareasca cateva zeci de kilograme, el va reusi sa se strecoare printr-o deschizatura de marimea unei portocale.
Astazi, dupa ani de studiu, specialistii inca mai sunt uluiti de aceste fiinte, mai ales ca multe cercetari au scos in evidenta inteligenta caracatitelor.
In ultimul timp, multi oameni de stiinta s-au intrebat daca, cu adevarat, caracatitele gandesc sau daca ele ne observa si ne pot recunoaste pe noi. Nu cu mult timp in urma, astfel de intrebari ar fi parut prostesti, daca nu chiar nebunesti. Cum sa poata o caracatita sa gandeasca cand ea este incadrata in categoria nevertebratelor, alaturi de alte moluste fara creiere? Ei bine, acum, cercetatorii au ajuns la concluzia ca aceste fiinte pot fi foarte inteligente, avand emotii si personalitate proprie.
Intalnirea cu Athena
Despre inteligenta caracatitelor vorbeste mai pe larg Sy Montgomery intr-un articol publicat in Orion Magazine. Sy, descrisa de „The New York Times", drept o mare scriitoare si in acelasi timp si om de stiinta, povesteste despre intalnirea ei cu Athena, o caracatita gigant din specia Enteroctopus dofleini, de aproape 20 de kilograme, in varsta de 2 ani jumatate, „cazata" la Acvariul din New England.
„In momentul in care capul acvariului a fost dat la o parte, ne-am intins una spre cealalta. Cele 8 brate alunecoase ale ei le-au intalnit pe ale mele. Mi-am bagat mainile pana la cot in apa. Capul Athenei, de marimea unui pepene, a iesit al suprafata iar ochiul ei stang (caracatitele au un ochi dominant, asa cum oamenii au mana dominanta) m-a privit fix. Neluandu-si privirea de la mine, Athena si-a infasurat bratele in jurul mainilor mele, lipindu-si tentaculele de mine. Fiecare brat al ei are peste 200 de astfel de ventuze, iar fiecare atingere pe care am simtit-o am perceput-o ca pe un sarut, o mangaiere. Chiar daca caracatitele pot simti gustul prin toata pielea lor, la nivelul acestor ventuze simturile sunt mult mai dezvoltate. Exact asta facea Athena. Ma gusta si ma simtea, cunoscandu-mi pielea intr-un mod pe care nu mi-l mai imaginasem pana acum.
Cand i-am mangaiat capul moale cu varfurile degetelor, ea si-a schimbat culoarea, pielea ei pierzandu-si nuanta rosiatica si devenind mai alba si mai neteda. Acesta era un semn ca se relaxase. Athena a fost extrem de blanda cu mine. Parea sa incerce incet, incet sa ma traga in acvariu, iar eu nu m-as fi opus", a povestit Sy.
Cand Truman s-a suparat
Uneori, caracatitele, la fel ca oamenii, nu agreaza pe cineva si atunci pielea lor capata o nuanta de rosu puternic. Unii dintre predecesorii Athenei, Truman, nu o putea accepta pe o ingrijitoare. De fiecare data cand acesta se apropia de acvariul lui era stropita de un jet puternic de apa. Pentru a intelege mai bine care era secretul lui Truman trebuie sa vorbim un pic de modul unic de deplasare al caracatitelor. Corpul acestor vietati este acoperit de o manta care pe partea dorsala este concrescuta cu tegumentul, in timp ce pe partea ventrala este libera si determina un spatiu numit cavitatea paleala. Astfel, in partea anterioara, spre brate, cavitatea paleala comunica cu exteriorul printr-o fanta care lasa sa patrunda apa ce asigura oxigenarea sangelui. Cand muschii circulari ai mantei se contracta, fanta se inchide, iar apa este aruncata cu putere printr-un fel de palnie. In acest fel, caracatita este impinsa in directia opusa. Cu cat muschii se contracta mai puternic, cu atat deplasarea este mai rapida. Iata, deci, cum Truman reusea sa o unde pe ingrijitoare de fiecare data cand avea ocazia, pana intr-o zi cand aceasta a plecat. Dupa cateva luni, femeia s-a intors in vizita iar Truman, care nu mai udase pe nimeni de la plecarea ei, i-a aruncat o singura privire si imediat a si recunoscut-o, fapt care a dus, inevitabil, la trimiterea unui jet puternic de apa chiar in directia ei.
Despre comportamentul dificil al unora dintre caracatite povesteste si Alexa Warburton care a incercat sa studieze doua specii de caracatite (Octopus bimaculoides, cunoscute si sub numele de caracatite Bimac sau cu doua pete si Octopus joubini) intr-un labirint T, adesea folosit in studiile pentru masurarea inteligentei animale.
Principala problema a fost mentinerea animalelor in viata. Desi acvariul era impartit astfel incat animalele sa nu se intalneasca, ele reuseau mereu sa se strecoare si sa se manance unele pe altele sau si mai rau sa se imperecheze.
De ce imperecherea duce la distrugerea studiului? Pentru ca dupa ce depune cordoanele de oua, care au cam 10 cm lungime si contin intre 2 si 3 mii de oua minuscule (2,4 mm), femela nu le paraseste nicio clipa, avand grija de ele. Asta inseamna ca ea nu se hraneste, intrand intr-o stare similara cu dementa, iar dupa aparitia puilor moare.
Cordoane de oua de caracatita
Arta camuflajului
Pentru paleta sa de culori, caracatita foloseste trei staturi, alcatuite din trei tipuri diferite de celule. Stratul cel mai indepartat reflecta pasiv lumina de fundal. Cel superior poate contine culorile galben, rosu, maro si negru, in timp ce stratul mijlociu contie pigmenti stralucitori albastrii, verzi sau aurii. Dar cum decide caracatita ce animal sa imite, mai ales in conditiile in care caracatitele par a nu distinge culorile.
O noua cercetare propune un raspuns spectaculos. Oamenii de stiinta de la Universitatea din Washington au descoperit ca pielea sepiei, verisoara caracatitei, contine secvente de gene care, de obicei, se exprima doar in retina. Cu alte cuvinte, cefalopodele s-ar putea sa aiba capacitatea de a vedea prin piele.
Cum vaneaza caracatitele?
Jennifer Mather si-a petrecut o buna parte din timp in Bermuda facand scufundari in incercarea de a cunoaste cat mai bine caracatitele din specia Octopus vulgaris, numita caracatita obisnuita. Desi specia se intalneste in apele tropicale si temperate din toata lumea, in anii `80, cand Mather efectua cercetarile, nu se cunosteau prea multe amanunte legate de ea. In timpul petrecut studiindu-le, Mather a observat caracatitele in timp ce vanau. Un astfel de ritual putea dura intre 5 minute si 3 ore, timp in care caracatita prindea prada, o injecta cu venin si apoi o lua „acasa" pentru a se delecta cu ea. „Acasa" este zona in care o caracatita petrece cea mai mare parte din timp, adica locul in care ele se simt in siguranta, si de obicei, „caminul" se afla sub o stanca sau intre pietre.
Una dintre caracatitele observate de Mather prefera sa se ascunda sub un maldar de sticle de bere, in timp ce o alta isi imbunatatea mereu stilul de trai, adunand roci pe care le aseza in fata ascunzatorii ei.
Mather este coautoare a cartii Octopus: The Ocean’s Intelligent Invertebrate, care include povestiri legate de modul in care caracatitele dezmembrau constructii Lego si desurubau capacele borcanelor. Coautorul aceleiasi carti povesteste si el despre caracatite care au invatat sa deschide cu usurinta borcanele de medicamente dotate cu sistem de inchidere childproof.
Intr-un alt experiment, Anderson le-a dat caracatitelor recipientele pentru medicamente. In mod normal, animalele le deschideau capacele si apoi isi pierdeau interesul. De data aceasta, insa, unele caracatite au facut ceva extraordinar: s-au jucat cu recipientele. Mai exact, una dintre ele trimitea un jet de apa in recipient impingandu-l spre un alt capat al acvariului de unde apa il readucea spre ea.
Oamenii de stiinta au ajuns la concluzia ca, de fapt, joaca este necesara pentru sanatatea caracatitelor. Unele dinte animalele care primeau o bila creata special pentru a se deschide pe doua si a elibera mancare, aveau tendinta de a insuruba bila si a se juca cu ea. La New England Aquarium, Wilson Menashi a creat 3 cuburi care intrau unul in celalalt si care erau dotate cu inchizatori diferite. De obicei, in ele se gasea hrana pentru ca animalele sa se simta recompensate pentru efortul de a le deschide. Toate caracatitele au invatat rapid cum sa deschida cutiile. De obicei deschideau o cutie dupa 2 -3 incercari, iar apoi tineau minte metoda prin care reusisera sa intre in posesia hranei, astfel incat pe viitor deschideau cutiile in doar cateva minute. Cu toate acestea, fiecare caracatita dezvolta propria strategie de deschidere a cutiilor.
George, de exemplu, o caracatita calma deschidea cutiile metodic. Gwenevere cea salbatica, in schimb, a strans cea de-a doua cutie atat de tare incat i-a facut o gaura de aproape 5cm. Truman, insa, era un oportunist. Intr-o zi, in cea mai mica cutie, ingrijitorul Bill Murphy a pus doi crabi care au inceput sa se bata, iar apoi aceasta cutie a fost pusa intr-o alta si plasata in acvariu. Cand Truman a observat cum se misca cutiile a fost atat de curios incat nu a mai rabdat si si-a strecurat corpul de peste 2 metri prin spartura facuta de Gwenevere. A stat acolo jumatate de ora, timp in care toata lumea s-a strans in jurul acvariului sa vada o caracatita inghesuita intr-o cutie de 230 cm cubi.
Caracatitele: inteleptele adancurilor
Cum de sunt atat de inteligente?
Comparativ cu oamenii, care au 100 de miliarde de neuroni, caracatitele obisnuite pot avea in jur de 130 de milioane de neuroni in creier. Partea ciudata este ca trei cincimi dintre neuronii unei caracatite nu se gasesc in creier, ci in brate.
„Este ca si cum fiecare brat are propriul creier", considera Peter Godfrey-Smith, scufundator si profesor de filosofie la Graduate Center of the City University of New York. De exemplu, s-a observat ca atunci cand cercetatorii au taiat o parte dintre bratele unor caracatite (care pot creste la loc) acesta nu numai ca se poate deplasa singur, dar in situatia in care intalneste o sursa se hrana, o imobilizeaza si incearca sa o indrepte spre locul unde stie ca ar trebui sa se gaseasca gura caracatitei.
Totusi, specialistii sustin ca „inteligenta umana si cea a caracatitelor nu au fost stimulate de aceiasi factori. Stramosii nostri nu erau dotati cu inteligenta", spune Mather. Mai exact, acum un miliard de ani, geniul planetei avea doar cativa neuroni.
Din acest motiv se crede ca mintea caracatitei si cea umana au evoluat separat, din motive diferite. Oamenii, ca si alte vertebrate a caror inteligenta este recunoscuta din punct de vedere stiintific (elefantii, balenele, papagalii) sunt fiinte sociale cu o durata de viata lunga. Majoritatea specialistilor considera ca unul dintre cei mai importanti factori care au dus la dezvoltarea inteligentei umane a fost forma sociala de organizare, momentul in care stramosii nostri au decis sa traiasca in comunitati.
Caracatitele: inteleptele adancurilor
Caracatitele, in schimb, nu sunt nici fiinte sociale si nici nu traiesc mult. Daca doua caracatite sunt puse impreuna in acelasi acvariu ele fie se vor imperechea, fie se vor omori una pe alta. Cat despre durata de viata, o caracatita ca Athena, de exemplu, nu traieste mai mult de 3 ani. Si atunci ce le-a facut pe aceste moluste sa devina atat de inteligente? Mather pare sa fi gasit raspunsul. Ea considera ca pierderea carapacei ancestrale a fost cea care le-a permis caracatitelor sa se dezvolte. Fara carapace ele au devenit libere si au putut explora adancul. Nu au mai fost nevoite sa astepte prada, ci s-au putut deplasa in cautarea ei. Cu cat sursa de hrana a devenit mai diversificata, cu atat ele au inceput sa dezvolte tehnici de vanatoare potrivite in functie de prada.
Cu o astfel de capacitate de invatare, probabil ca aceste vietuitoare ar fi regii adancurilor. In realitate insa, perioada restransa de viata, dar si capacitatea redusa de a se oxigena (redata de faptul ca sangele lor nu contine hemoglobina ci hemocianina care limiteaza cantitatea de oxigen) le impiedica pe caracatite sa cucereasca marea.
De ce sunt caracatitele atat de surprinzatoare?
Raspunsul este foarte simplu. Nu are cum sa nu te uimeasca cand vezi ca animalul in cauza, desi este o molusca cu 8 brate dotate cu sute de ventuze ce pot sa simta, dar sa si guste prada, are si un cioc asemanator cu cel al unui papagal, venin ca al unui sarpe si limba dotata cu o serie de dinti. Mai mult, chiar daca un exemplar ajunge sa cantareasca cateva zeci de kilograme, el va reusi sa se strecoare printr-o deschizatura de marimea unei portocale.
Astazi, dupa ani de studiu, specialistii inca mai sunt uluiti de aceste fiinte, mai ales ca multe cercetari au scos in evidenta inteligenta caracatitelor.
In ultimul timp, multi oameni de stiinta s-au intrebat daca, cu adevarat, caracatitele gandesc sau daca ele ne observa si ne pot recunoaste pe noi. Nu cu mult timp in urma, astfel de intrebari ar fi parut prostesti, daca nu chiar nebunesti. Cum sa poata o caracatita sa gandeasca cand ea este incadrata in categoria nevertebratelor, alaturi de alte moluste fara creiere? Ei bine, acum, cercetatorii au ajuns la concluzia ca aceste fiinte pot fi foarte inteligente, avand emotii si personalitate proprie.
Intalnirea cu Athena
Despre inteligenta caracatitelor vorbeste mai pe larg Sy Montgomery intr-un articol publicat in Orion Magazine. Sy, descrisa de „The New York Times", drept o mare scriitoare si in acelasi timp si om de stiinta, povesteste despre intalnirea ei cu Athena, o caracatita gigant din specia Enteroctopus dofleini, de aproape 20 de kilograme, in varsta de 2 ani jumatate, „cazata" la Acvariul din New England.
„In momentul in care capul acvariului a fost dat la o parte, ne-am intins una spre cealalta. Cele 8 brate alunecoase ale ei le-au intalnit pe ale mele. Mi-am bagat mainile pana la cot in apa. Capul Athenei, de marimea unui pepene, a iesit al suprafata iar ochiul ei stang (caracatitele au un ochi dominant, asa cum oamenii au mana dominanta) m-a privit fix. Neluandu-si privirea de la mine, Athena si-a infasurat bratele in jurul mainilor mele, lipindu-si tentaculele de mine. Fiecare brat al ei are peste 200 de astfel de ventuze, iar fiecare atingere pe care am simtit-o am perceput-o ca pe un sarut, o mangaiere. Chiar daca caracatitele pot simti gustul prin toata pielea lor, la nivelul acestor ventuze simturile sunt mult mai dezvoltate. Exact asta facea Athena. Ma gusta si ma simtea, cunoscandu-mi pielea intr-un mod pe care nu mi-l mai imaginasem pana acum.
Cand i-am mangaiat capul moale cu varfurile degetelor, ea si-a schimbat culoarea, pielea ei pierzandu-si nuanta rosiatica si devenind mai alba si mai neteda. Acesta era un semn ca se relaxase. Athena a fost extrem de blanda cu mine. Parea sa incerce incet, incet sa ma traga in acvariu, iar eu nu m-as fi opus", a povestit Sy.
Cand Truman s-a suparat
Uneori, caracatitele, la fel ca oamenii, nu agreaza pe cineva si atunci pielea lor capata o nuanta de rosu puternic. Unii dintre predecesorii Athenei, Truman, nu o putea accepta pe o ingrijitoare. De fiecare data cand acesta se apropia de acvariul lui era stropita de un jet puternic de apa. Pentru a intelege mai bine care era secretul lui Truman trebuie sa vorbim un pic de modul unic de deplasare al caracatitelor. Corpul acestor vietati este acoperit de o manta care pe partea dorsala este concrescuta cu tegumentul, in timp ce pe partea ventrala este libera si determina un spatiu numit cavitatea paleala. Astfel, in partea anterioara, spre brate, cavitatea paleala comunica cu exteriorul printr-o fanta care lasa sa patrunda apa ce asigura oxigenarea sangelui. Cand muschii circulari ai mantei se contracta, fanta se inchide, iar apa este aruncata cu putere printr-un fel de palnie. In acest fel, caracatita este impinsa in directia opusa. Cu cat muschii se contracta mai puternic, cu atat deplasarea este mai rapida. Iata, deci, cum Truman reusea sa o unde pe ingrijitoare de fiecare data cand avea ocazia, pana intr-o zi cand aceasta a plecat. Dupa cateva luni, femeia s-a intors in vizita iar Truman, care nu mai udase pe nimeni de la plecarea ei, i-a aruncat o singura privire si imediat a si recunoscut-o, fapt care a dus, inevitabil, la trimiterea unui jet puternic de apa chiar in directia ei.
Despre comportamentul dificil al unora dintre caracatite povesteste si Alexa Warburton care a incercat sa studieze doua specii de caracatite (Octopus bimaculoides, cunoscute si sub numele de caracatite Bimac sau cu doua pete si Octopus joubini) intr-un labirint T, adesea folosit in studiile pentru masurarea inteligentei animale.
Principala problema a fost mentinerea animalelor in viata. Desi acvariul era impartit astfel incat animalele sa nu se intalneasca, ele reuseau mereu sa se strecoare si sa se manance unele pe altele sau si mai rau sa se imperecheze.
De ce imperecherea duce la distrugerea studiului? Pentru ca dupa ce depune cordoanele de oua, care au cam 10 cm lungime si contin intre 2 si 3 mii de oua minuscule (2,4 mm), femela nu le paraseste nicio clipa, avand grija de ele. Asta inseamna ca ea nu se hraneste, intrand intr-o stare similara cu dementa, iar dupa aparitia puilor moare.
Cordoane de oua de caracatita
Arta camuflajului
Pentru paleta sa de culori, caracatita foloseste trei staturi, alcatuite din trei tipuri diferite de celule. Stratul cel mai indepartat reflecta pasiv lumina de fundal. Cel superior poate contine culorile galben, rosu, maro si negru, in timp ce stratul mijlociu contie pigmenti stralucitori albastrii, verzi sau aurii. Dar cum decide caracatita ce animal sa imite, mai ales in conditiile in care caracatitele par a nu distinge culorile.
O noua cercetare propune un raspuns spectaculos. Oamenii de stiinta de la Universitatea din Washington au descoperit ca pielea sepiei, verisoara caracatitei, contine secvente de gene care, de obicei, se exprima doar in retina. Cu alte cuvinte, cefalopodele s-ar putea sa aiba capacitatea de a vedea prin piele.
Cum vaneaza caracatitele?
Jennifer Mather si-a petrecut o buna parte din timp in Bermuda facand scufundari in incercarea de a cunoaste cat mai bine caracatitele din specia Octopus vulgaris, numita caracatita obisnuita. Desi specia se intalneste in apele tropicale si temperate din toata lumea, in anii `80, cand Mather efectua cercetarile, nu se cunosteau prea multe amanunte legate de ea. In timpul petrecut studiindu-le, Mather a observat caracatitele in timp ce vanau. Un astfel de ritual putea dura intre 5 minute si 3 ore, timp in care caracatita prindea prada, o injecta cu venin si apoi o lua „acasa" pentru a se delecta cu ea. „Acasa" este zona in care o caracatita petrece cea mai mare parte din timp, adica locul in care ele se simt in siguranta, si de obicei, „caminul" se afla sub o stanca sau intre pietre.
Una dintre caracatitele observate de Mather prefera sa se ascunda sub un maldar de sticle de bere, in timp ce o alta isi imbunatatea mereu stilul de trai, adunand roci pe care le aseza in fata ascunzatorii ei.
Mather este coautoare a cartii Octopus: The Ocean’s Intelligent Invertebrate, care include povestiri legate de modul in care caracatitele dezmembrau constructii Lego si desurubau capacele borcanelor. Coautorul aceleiasi carti povesteste si el despre caracatite care au invatat sa deschide cu usurinta borcanele de medicamente dotate cu sistem de inchidere childproof.
Intr-un alt experiment, Anderson le-a dat caracatitelor recipientele pentru medicamente. In mod normal, animalele le deschideau capacele si apoi isi pierdeau interesul. De data aceasta, insa, unele caracatite au facut ceva extraordinar: s-au jucat cu recipientele. Mai exact, una dintre ele trimitea un jet de apa in recipient impingandu-l spre un alt capat al acvariului de unde apa il readucea spre ea.
Oamenii de stiinta au ajuns la concluzia ca, de fapt, joaca este necesara pentru sanatatea caracatitelor. Unele dinte animalele care primeau o bila creata special pentru a se deschide pe doua si a elibera mancare, aveau tendinta de a insuruba bila si a se juca cu ea. La New England Aquarium, Wilson Menashi a creat 3 cuburi care intrau unul in celalalt si care erau dotate cu inchizatori diferite. De obicei, in ele se gasea hrana pentru ca animalele sa se simta recompensate pentru efortul de a le deschide. Toate caracatitele au invatat rapid cum sa deschida cutiile. De obicei deschideau o cutie dupa 2 -3 incercari, iar apoi tineau minte metoda prin care reusisera sa intre in posesia hranei, astfel incat pe viitor deschideau cutiile in doar cateva minute. Cu toate acestea, fiecare caracatita dezvolta propria strategie de deschidere a cutiilor.
George, de exemplu, o caracatita calma deschidea cutiile metodic. Gwenevere cea salbatica, in schimb, a strans cea de-a doua cutie atat de tare incat i-a facut o gaura de aproape 5cm. Truman, insa, era un oportunist. Intr-o zi, in cea mai mica cutie, ingrijitorul Bill Murphy a pus doi crabi care au inceput sa se bata, iar apoi aceasta cutie a fost pusa intr-o alta si plasata in acvariu. Cand Truman a observat cum se misca cutiile a fost atat de curios incat nu a mai rabdat si si-a strecurat corpul de peste 2 metri prin spartura facuta de Gwenevere. A stat acolo jumatate de ora, timp in care toata lumea s-a strans in jurul acvariului sa vada o caracatita inghesuita intr-o cutie de 230 cm cubi.
Caracatitele: inteleptele adancurilor
Cum de sunt atat de inteligente?
Comparativ cu oamenii, care au 100 de miliarde de neuroni, caracatitele obisnuite pot avea in jur de 130 de milioane de neuroni in creier. Partea ciudata este ca trei cincimi dintre neuronii unei caracatite nu se gasesc in creier, ci in brate.
„Este ca si cum fiecare brat are propriul creier", considera Peter Godfrey-Smith, scufundator si profesor de filosofie la Graduate Center of the City University of New York. De exemplu, s-a observat ca atunci cand cercetatorii au taiat o parte dintre bratele unor caracatite (care pot creste la loc) acesta nu numai ca se poate deplasa singur, dar in situatia in care intalneste o sursa se hrana, o imobilizeaza si incearca sa o indrepte spre locul unde stie ca ar trebui sa se gaseasca gura caracatitei.
Totusi, specialistii sustin ca „inteligenta umana si cea a caracatitelor nu au fost stimulate de aceiasi factori. Stramosii nostri nu erau dotati cu inteligenta", spune Mather. Mai exact, acum un miliard de ani, geniul planetei avea doar cativa neuroni.
Din acest motiv se crede ca mintea caracatitei si cea umana au evoluat separat, din motive diferite. Oamenii, ca si alte vertebrate a caror inteligenta este recunoscuta din punct de vedere stiintific (elefantii, balenele, papagalii) sunt fiinte sociale cu o durata de viata lunga. Majoritatea specialistilor considera ca unul dintre cei mai importanti factori care au dus la dezvoltarea inteligentei umane a fost forma sociala de organizare, momentul in care stramosii nostri au decis sa traiasca in comunitati.
Caracatitele: inteleptele adancurilor
Caracatitele, in schimb, nu sunt nici fiinte sociale si nici nu traiesc mult. Daca doua caracatite sunt puse impreuna in acelasi acvariu ele fie se vor imperechea, fie se vor omori una pe alta. Cat despre durata de viata, o caracatita ca Athena, de exemplu, nu traieste mai mult de 3 ani. Si atunci ce le-a facut pe aceste moluste sa devina atat de inteligente? Mather pare sa fi gasit raspunsul. Ea considera ca pierderea carapacei ancestrale a fost cea care le-a permis caracatitelor sa se dezvolte. Fara carapace ele au devenit libere si au putut explora adancul. Nu au mai fost nevoite sa astepte prada, ci s-au putut deplasa in cautarea ei. Cu cat sursa de hrana a devenit mai diversificata, cu atat ele au inceput sa dezvolte tehnici de vanatoare potrivite in functie de prada.
Cu o astfel de capacitate de invatare, probabil ca aceste vietuitoare ar fi regii adancurilor. In realitate insa, perioada restransa de viata, dar si capacitatea redusa de a se oxigena (redata de faptul ca sangele lor nu contine hemoglobina ci hemocianina care limiteaza cantitatea de oxigen) le impiedica pe caracatite sa cucereasca marea.
Semnaleaza o problema
Afiseaza playlist (total video: 0)
Prin utilizarea serviciilor noastre, iti exprimi acordul cu privire la faptul ca folosim module cookie in vederea analizarii traficului si a furnizarii de publicitate.