Fiind in posesia bizantinilor pana in 1192, apoi a cruciatilor si a venetienilor, in 1571 insula Cipru cade in mainile otomanilor. Majoritatea populatiei ramane ortodoxa, o parte se converteste la islam, insa cea mai mare parte a musulmanilor este constituita din colonisti. Cu toate acestea, insula nu a cunoscut tulburari etnice pana la ridicarea nationalismului din Grecia in secolul XIX si a celui din Turcia dupa 1923.
Administratia britanica
In timpul administratiei otomane, la fel ca si in restul imperiului, in Cipru comunitatile erau impartite in functie de religie, iar fiecare comunitate era condusa de liderul sau religios.
In 1878, dupa infrangerea in fata Rusiei, Imperiul Otoman acorda insula Regatului Unit pentru a putea sari mai repede in ajutor in cazul unui nou conflict. De asemenea, Ciprul devenise tinta iredenistilor greci, iar otomanii nu mai vroiau sa repete experientele neplacute din Balcani.
In 1914, britanicii ofera insula Greciei cu conditia ca aceasta sa intre in razboi de partea Antantei, insa propunerea este refuzata. Dupa ce devine republica in 1923, Turcia nu manifesta nici ea vreun interes asupra Ciprului.
O eventuala independenta nu era agreata de populatia musulmana a insulei (minoritara – in 1911 reprezenta doar 11% din populatia totala ), care se temea de o eventuala unire cu Grecia (enosis).
In 1955 miscarea greaca enosista EOKA (Organizatia nationala a combatantilor ciprioti) incepe o lupta armata impotriva puterii coloniale. Drept raspuns, britanicii angajeaza turci musulmani in politie, pe care ii insarcineaza cu represiunea rebelilor. Astfel s-au creat conditiile perfecte pentru ura etnica. De asemenea, pentru a-i contra pe greci, Marea Britanie implica Turcia in “problema cipriota" prin invitarea statului la Conferinta de la Londra din 1955.
Doi ani mai tarziu, statul turc incurajeaza aparitia unei organizatii similare cu EOKA, TMT (Miscarea de aparare turca). In 1958, conflictele etnice ii obliga pe britanici sa traseze o linie de demarcare in Nicosia, cele doua comunitati traind de atunci separate.
Independenta
In 1959 britanicii cedeaza in fata cererilor de independenta, cu conditia de a pastra pe insula doua baze navele. De asemenea, tratatele de la Zurich si Londra ce recunosteau independenta Ciprului limiteaza suveranitatea noului stat: Marea Britanie, Grecia si Turcia au dreptul de a interveni in caz de probleme majore, iar unirea cu Grecia este strict interzisa.
Constitutia din 1960 prevedea ca cele doua comunitati (impartite pe criterii religioase) sa se administreze singure; la fel era impartita si justitia. Presedintele republicii trebuia sa fie grec, ales de catre greci, iar vicepresedintele turc, ales de catre turci. Acesta din urma avea drept de veto asupra deciziilor ce priveau apararea, securitatea si diplomatia.
Programele scolare erau preluate de la Atena, respectiv de la Ankara, iar de zilele nationale ale Greciei si Turciei erau permise arborarea drapelelor si intonarea imnurilor nationale ale celor doua „state-mama".
Pentru nationalistii greci, independeta nu era decat o etapa spre realizarea enosis-ului. Pe de alta parte, nationalistii turci incercau sa turceasca populatia musulmana, adesea grecofona, si sa pregateasca spiritele pentru o viitoare impartire a insulei.
Conflicte si impartirea insulei
In 1963 izbucnesc conflicte sangeroase, iar turcii sunt fortati sa se grupeze in mici enclave, ce ocupau doar 1,5% din suprafata insulei. In aceste asezari, propaganda nationalista si militarizarea populatiei mergeau mana in mana.
Dupa o perioada relativ calma, la 15 iulie 1974 o grupare enosista, sprijinita de Junta Militara din Grecia, a preluat puterea, iar presedintele Makarios a fost silit sa fuga din Cipru. Pe 20 iulie trupele turcesti au debarcat, pornind razboi impotriva gruparii militare. Eventual Makarios a revenit si a reluat conducerea, iar esecul din Cipru a dus la caderea Juntei din Grecia.
In august 1974 armata turca deporteaza aproximativ 200 000 de greci din nordul insulei, iar in acelasi timp turcii din sud se refugiaza in nord. Astfel, in 1975 este creat Statul Federal Turc al Ciprului, un prim pas spre formarea unui stat independent. Dupa opt ani de negocieri esuate cu guvernul cipriot, pe 15 noiembrie 1983 este declarata independenta Republicii Turce a Ciprului de Nord, sub conducerea lui Rauf Denktas. Noul stat este recunoscut doar de catre Turcia, care mentine o forta de 30 000 de soldati in partea de nord a insulei.
Linia de demarcare care initial impartea doar Nicosia, acum imparte toata insula.
Partea greaca se dezvolta beneficiind de recunoasterea internationala, turism si de afluxul de libanezi fugiti din calea razboiului civil. Partea turca, nerecunoscuta international si supusa embargoului comercial stagneaza, multi turci ciprioti alegand sa emigreze.
Sperante de reunire
In 2001, odata cu grava criza economica ce a afectat nordul Ciprului, partizanii reunificarii au iesit in strada sub lozinca “Aceasta este tara noastra!". De asemenea, ONU si Uniunea Europeana incurajeaza initiativele unioniste pacifiste.
Pe 23 aprilie 2003 autoritatile turce deschid linia de demarcatie pentru circulatia cipriotilor in ambele sensuri, pe timpul zilei.
Referendumul propus de ONU (“Planul Annan") pentru crearea unei federatii este aprobat de turcii din nord la 24 aprilie 2004, dar respins categoric de grecii din sud. Astfel pe 1 mai 2004 Cipru intra in Uniunea Europeana cu o treime din teritoriu sub un regim ilegal si pe care armata turca refuza sa-l paraseasca.
Problema Ciprului a devenit o problema a UE si afecteaza candidatura Turciei. In ultimii ani situatia s-a mai detensionat prin venirea la putere atat in sud cat si in nord a unor lideri conciliatori