China si-a ales dragonul ca emblema nationala, in fapt un simbol cu semnificatie profunda. in timpurile antediluviene, pe vremea Atlantidei, cerul nocturn arata mult diferit: Polul Nord nu era actuala Stea Polara din constelatia Ursa Minor, ci Alpha Draconis din constelatia Draco. Cosmonautii celesti care detineau intelepciunea transcendentala si care coborau din stele pentru a instrui omenirea terestra erau cunoscuti chinezilor sub numele de „dragoni" sau de „popor al serpilor".
Lemurienii si atlantii adorau sarpele ca reprezentand intelepciunea divina, iar in mileniile ulterioare acest respect a degenerat in culte ale sarpelui, raspandite la populatiile indigene din intreaga lume. Printr-o paradoxala inversiune in gandire, posibila printr-o gresita interpretare teologica privind sarpele din Gradina Edenului, acesta a inceput sa fie asociat Satanei, devenind emblema raului.
Dar templele din neolitic aveau accese printre siruri serpuite de coloane; din Babilon pana in Japonia, pe caramizi uscate la soare, ca si pe tesaturi de matase au fost desenati dragoni cu flacari; in Biblie au fost mentionati de catre profeti serpi zburatori cu flacari, care au fost de fapt venerati si in vechiul Mexic. Traditii din Tara Galilor spun ca in vremea adorarii Soarelui, pe timpul domniei lui Prydain, fiul lui Aedd cel Mare, dragonii au purtat copiii zeitei Keridwen, pana la casa lor din ceruri. Initiati din Egipt si India au asociat Regele Dragon cu Saturn – Tatal zeilor; se pare ca acesta a avut o oarecare legatura mistica atat cu regele Arthur, cat si cu religia celtilor.
Mai mult decat orice alta natiune, chinezii au adoptat dragonul ca simbol al civilizatiei lor; ei credeau ca Dragonul ceresc ar fi fost Tatal primei dinastii a imparatilor Divini. Emblema picturala a dragonului a influentat profund fascinanta arta chineza, unica in lume, iar in constiinta populara acesta a fost privit ca aducand binefaceri divine pentru fiii sai din tara pe care o obladuia, Imperiul Soarelui.