Unirea Principatelor Romane a avut loc la jumatatea secolului al XIX-lea prin unirea statelor Moldova si Tara Romaneasca sub numele Principatele Unite ale Moldovei si Tarii Romanesti. Procesul unirii, bazat pe puternica apropiere culturala si economica intre cele doua tari, a cunoscut o etapa decisiva, care s-a dovedit a fi ireversibila, prin alegerea colonelului moldovean Alexandru Ioan Cuza ca domnitor al ambelor principate, la 5 ianuarie 1859 in Moldova si la 24 ianuarie 1859 in Tara Romaneasca.
Procesul a inceput odata cu adoptarea Regulamentelor Organice intre 1831-1832 in Muntenia si Moldova, care stipulau necesitatea unificarii politice, urmate de acorduri vamale intre 1833 si 1835 si lichidarea posturilor vamale intre cele doua tari incepand cu 1 ianuarie 1848, in timpul domniilor lui Mihail Sturdza, respectiv Gheorghe Bibescu. Deznodamantul razboiului Crimeii a stavilit pentru un timp ambitiile geopolitice ale imperiului rus la Dunarea de jos, fara a consolida efectiv imperiul Otoman de care depindeau principatele, ceea ce a creat un context favorabil realizarii unirii.[1] Votul popular favorabil unirii in ambele tari, rezultat in urma unor Adunari ad-hoc in 1857 a dus la Conventia de la Paris din 1858, o intelegere intre Marile Puteri, prin care se accepta o uniune mai mult formala intre cele doua tari, cu guverne diferite si cu unele institutii comune. La inceputul anului 1859 liderul unionist moldovean Alexandru Ioan Cuza a fost ales ca domnitor al Moldovei si Tarii Romanesti, act care a adus cele doua state intr-o uniune personala. In 1862, cu ajutorul unionistilor din cele doua tari, Cuza a unificat Parlamentul si Guvernul, realizand unirea politica. Dupa inlaturarea sa de la putere in 1866, unirea a fost consolidata de succesorul sau, principele Carol de Hohenzollern-Sigmaringen, iar constitutia adoptata in acel an a denumit noul stat Romania.