In "Viata la tara," episod al seriei-documentar Adevaruri despre trecut, tarani si intelectuali, nascuti la sat sau obligati sa munceasca la tara dupa terminarea facultatii, povestesc despre drama celor fortati sa intre in colectiv, despre cotele obligatorii si furtul de la CAP, despre sedintele de partid, lipsurile din anii ’80 si „munca voluntara" la care erau obligati, in fiecare an, elevii si studentii. Colectivizare, intrecere socialista, comuna fruntasa, noua revolutie agrara – sunt expresii des folosite in perioada comunista, care trezesc si acum memorii dureroase.
Viata la tara analizeaza dramele ascunse in spatele colectivizarii, infometarea prin care a trecut populatia doar pentru a raporta productiile record si pentru a plati datoriile externe ale Romaniei. De la povestea Topoloveniului, comuna model infiintata in perioada interbelica de Ion Mihalache, la comunele fruntase ale regimului comunist, filmul face o trecere in revista a celor mai importante transformari prin care au trecut agricultura si satul romanesc.
„Resedinta mea de vara e la tara", se lauda altadata targovetul mai rasarit. In miros de fan cosit si ciripit de pasarele. Si cu tarani cumsecade, care alimentau ieftin si constiincios vilegiaturistii. Colectivizarea si planul national de electrificare au venit la pachet in Romania anului 1949. „Lampa lui Ilici", cum i se spunea metaforic becului, a inceput sa arda in casele taranilor si pe ulitele satelor. Prima etapa de apropiere a traiului de la tara de cel de la oras s-a desavarsit in primii 10-15 ani de dupa razboi.