PrevNext
Parcul Etnografic National “Romulus Vuia" din Cluj-Napoca, primul muzeu in aer liber din Romania, a fost infiintat la 1 iunie 1929, ca sectie a Muzeului Etnografic al Ardealului, prin hotararea Ministerului Cultelor si Artelor. Parcul National a fost recunoscut oficial prin Legea privitoare la organizarea Muzeului Etnografic al Transilvaniei si a Parcului National din Cluj, publicata in Monitorul Oficial din 5 aprilie 1932. Intemeietorul parcului, etnograful Romulus Vuia, a optat pentru o forma de organizare in care unele gospodarii rurale originale urmau sa fie locuite de tarani, antrenati in activitati economice traditionale. Suprafata initiala a parcului era de 75 de hectare.
In perioada 1929-1940 au fost transferate in Parcul Etnografic urmatoarele constructii: Casa din Vidra (1929), o stana din Poiana Sibiului impreuna cu ciobanul si 75 de oi (1930), Troita din Lupsa (1931), Gospodaria din Telciu (1932) - donatia locuitorilor comunei Telciu si Sura maghiara din Stana (1936). De asemenea, a fost deschis restaurantul muzeului, Gaudeamus, care oferea vizitatorilor Parcului Etnografic produse traditionale din Transilvania.
In timpul celui de al Doilea Razboi Mondial, cea mai mare parte a constructiilor din Parcul Etnografic au fost distruse. La intoarcerea la Cluj, in 1945, dintre unitatile transferate in cadrul Parcului National se mai pastrau doar casa motului vasar din Vidra, comuna Avram Iancu, si restaurantul muzeului, Gaudeamus.
In 1956, Teodor Onisor si Valer Butura au restructurat planul tematic al parcului, stabilind criteriile stiintifice pe baza carora urmau sa fie transferate constructiile in Parcul Etnografic, precum si zonarea etnografica a Transilvaniei. Au fost proiectate, cu aceasta ocazie, patru sectoare tematice: un sector cu tipuri zonale de gospodarii si cu monumente de arhitectura, un altul cu instalatii si ateliere taranesti, un sector etnobotanic, cu culturi traditionale si constructii aferente din hotarul satului si un sector etnozoologic, cu constructii pastorale si animale de rasa locala.
Aceasta viziune novatoare, adoptata ulterior in majoritatea muzeelor europene de profil, a fost abandonata din cauza unei conjuncturi nefavorabile, realizandu-se, printr-o ajustare a planului initial, doar sectorul tehnic si cel al gospodariilor zonale, organizate spatial pe numai 16 hectare, intr-o retea aerata ce sugereaza structura unui sat traditional rasfirat.
Primul sector include instalatii tehnice si ateliere taranesti databile in perioada secolelor XVIII-XX, care ilustreaza tehnicile traditionale de prelucrare a lemnului si a fierului, de obtinere a aurului, de prelucrare a tesaturilor de lana, a lutului, a pietrei, de macinare a cerealelor si de obtinere a uleiului comestibil.
Al doilea sector contine gospodarii taranesti traditionale reprezentative pentru zone etnografice distincte din Transilvania, cuprinzand constructii datate in perioada secolelor XVII-XX, echipate cu intregul inventar gospodaresc necesar.
Selectate riguros, cu discernamant si probitate stiintifica, in urma unor indelungate campanii de cercetare, de catre trei generatii de muzeografi etnografi, stimulati de devotamentul profesional al unor personalitati marcante, de talia regretatului Valeriu Butura, constructiile expuse - majoritatea datate prin inscriptii - se numara printre cele mai vechi si mai valoroase monumente de arhitectura din patrimoniul etnografic al Romaniei.