ROSCOV (Ceratonia siliqua). Arbust arhaic, apartinand unui gen primitiv din familia Fabaceae acum virtual extinct. Poate creste pana la 15 m, formand o coroana bogata, semi-sferica, sustinuta de un trunchi cu scoarta aspra, foarte apreciat ca arbore ornamental. Dezvolta frunze pinate, cu foliole eliptice si fructe sub forma de pastai lungi, numite roscove, care sunt comestibile si au un gust dulceag aparte.
Originile roscovului au cuprins o arie intinsa, din bazinul Marii Mediterane pana in Iranul de astazi. In prezent este cultivat pe toate continentele cu clima cald temperata, in special ca planta decorativa. Desi treaba asta este discutata si controversata, in conditii controlate el poate creste si la noi in tara, mai ales in zonele sudice.
Roscovul infloreste toamna si face flori rosii, micute, aranjate in niste pamatufuri ce ies uneori direct din trunchi. Roscovele sunt pastaile lungi, purtatoarele semintelor, drepte sau curbate si tari la imbinare. Au nevoie de un an intreg ca sa se coaca complet, apoi cad pe pamant.
Numele roscovului vine din slava veche si se regaseste in majoritatea limbilor est-europene: poxkob (bulgara), rogac (bosniaca si croata), pacuytea (macedoneana), poxkoboe (rusa), porau (sarba), pіxkobe (uraineana). International, roscovul este cunoscut drept carob, un cuvant antic din Orient, care astazi este folosit in armeana, ebraica, araba, dar si in limbile Occidentale: carob (engleza), caroube (franceza), algarroba (spaniola). Acest termen stravechi este si sursa caratului, unitate de masura a metalelor pretioase. In Antichitatea romana, un solid (moneda romana de aur) era verificat sa aiba puritatea – cantitatea corecta de aur – prin contracantarire cu 24 de boabe de roscov – 24 de carobe.
Consumul roscovelor este pomenit de la inceputurile istoriei. Primele scrieri mesopotamiene le mentioneaza ca sursa pentru sucuri si dulciuri si le lauda versatilitatea culinara. Cea mai veche dintre ele este chiar Epopeea lui Ghilgames, una dintre cele mai timpurii scrieri literare cunoscute.
Partea care se consuma in stare scruda este interiorul pastaiei. Are un gust dulceag, aproape floral si pe vremuri copii, le culegeau si rodeau pastaile pana la coaja. Se folosesc in forme diverse – pudra (obtinuta din macinarea pastailor intregi cu coaja si seminte), bucatele din interior, sau sirop – in torturi si prajituri, de multe ori ca substitut pentru praful de cacao.