Desi traiau intr-o zona cu clima blanda, egiptenii si mesopotamienii aveau nevoie sa se incalzeasca in perioadele mai reci. Ei ardeau materiale combustibile dintre cele mai diverse pentru ca lemnul era rar in aceste zone si trebuia pastrat pentru cuptoarele de sticlarie, olarit sau metalurgie. Cei bogati dispuneau totusi de mangal, pe care-l ardeau in recipiente din argila. Dar, in general, incalzirea era asigurata de cuptorul la care se gatea, alcatuit din doua pietre si, mai rar, construit din caramizi.
La inceputul mileniului al II-lea i.Hr., in Mesopotamia era cunoscut hornul, dar, timp de multe secole, nu a fost folosit, fiind socotit inutil in casele fara etaj, unde o singura gaura in acoperis, deasupra sobei, era suficienta pentru evacuarea fumului.
Grecii si romanii foloseau acelasi sistem. Ruinele orasului Pompei demonstreaza ca numai cuptoarele brutarilor aveau cosuri; casele, chiar cele cu un etaj, aveau gaura clasica din tavan, fumul si gazele calde folosind, in acest caz, la incalzirea camerei de sus, unde erau depozitate carne, peste, fructe si alte produse, la uscat, vinuri etc.
Tot la Pompei s-au gasit cazane mari, stramoasele, in acelasi timp, ale cazanelor pentru incalzit apa, cat si ale cazanelor tubulare pentru incalzire. La romani s-au descoperit o schita a incalzirii prin pardoseala, precum si instalatii de apa rece si calda. Casele celor bogati si baile publice aveau hipocaustes (instalatii subterane pentru incalzire): parterul era construit pe piloni, intre care se afla un canal subteran, prin care circula aerul cald provenit de la un cuptor alaturat. In ceea ce priveste apa calda, intr-o vila din Pompei, s-a descoperit o instalatie alcatuita dintr-un cuptor deasupra caruia se afla un cazan de plumb, cu fundul de cupru, alimentat cu apa rece dintr-un tub, de la un rezervor. Sala de baie primea, in acelasi timp, apa calda de la cazan si apa rece de la rezervor.
Cele mai vechi sobe erau construite din caramida si aveau forma semiconica eliptica. In secolul al XIII-lea, hota a devenit rectangulara. Legat de randamentul scazut al acestor sobe, i se atribuie lui Benjamin Franklin aceasta butada: „Soba este cel mai bun mijloc de a se incalzi cat se poate de putin arzand o cantitate de lemne cat se poate de mare".
In 1795, Benjamin Thompson, conte de Rumford, fizician englez de origine americana, la vremea aceea ministru de razboi, s-a ocupat de problema sobelor, cu ocazia unei calatorii in Anglia. El le-a prevazut cu o gatuitura deasupra vetrei, pentru a imbunatati tirajul si a inlocuit laturile rectangulare cu doi pereti oblici, care reflecta mai multa caldura sre camera.
Toate aceste modificari au determinat reducerea la jumatate a consumului de combustibil. Prin 1800, acelasi conte Rumford a realizat o instalatie de incalzire centrala cu abur.
Prima instalatie de incalzire centrala cu apa calda cunoscuta (mai comoda pentru locuinte) a fost aceea a arhitectului Bonnemain, la castelul Pecq (1777).
De asemenea, in ciuda a ceea ce se crede adesea, climatizarea locuintelor cu ajutorul instalatiilor de aer conditionat nu este o noutate: incepand cu 1836, Parlamentul de la Londra era echipat cu o instalatie care furniza aer rece vara si cald iarna.
Ventilatorul electric a fost inventat in 1882 de americanul Schuyler Wheeler, iar climatizorul, in 1911, de compatriotul sau, Willis Carrier.