Din aceeasi categorie
|
Glanda pineala si „al treilea ochi 1.023 vizite - 0 comentarii adaugat de Cozana |
||||||||||||||||||
|
OMUL ELECTRIC – Secretele corpului uman 175 vizite - 0 comentarii adaugat de Cozana |
||||||||||||||||||
|
Al treilea ochi 171 vizite - 0 comentarii adaugat de Cozana |
||||||||||||||||||
|
Corpul uman –Adolescenta 888 vizite - 0 comentarii adaugat de Cozana |
||||||||||||||||||
|
Corpul uman-Imbatranirea 809 vizite - 0 comentarii adaugat de Cozana |
||||||||||||||||||
|
Corpul uman-puterea mintii 856 vizite - 0 comentarii adaugat de Cozana |
||||||||||||||||||
|
Corpul uman-Sfarsitul vietii 1.031 vizite - 0 comentarii adaugat de Cozana |
||||||||||||||||||
|
Istoria secreta a corpului nostru 189 vizite - 0 comentarii adaugat de Cozana |
||||||||||||||||||
|
Misterele creierului uman-Les mysteres du cerveau Humain 262 vizite - 0 comentarii adaugat de Cozana |
||||||||||||||||||
|
Revitalizarea hranei si deparazitarea corpului uman. 168 vizite - 0 comentarii adaugat de Cozana |
||||||||||||||||||
AnuntulVideo >>
Cinema >> Stiinta, documentare
Misterele corpului uman: al treilea ochi
| Adaugat de Cozana | 28.11.2018 |  Adauga
la favorite |
529 vizualizari Nota film: 0 / 5 (0 voturi ) |
|||||||||
Sterge
din favoriteCandva, multe dintre creaturile lumii aveau, pe langa perechea de ochi pe care ne-am obisnuit s-o vedem la animale, un al treilea ochi, asezat in crestet. Vestigiu al unei etape timpurii si misterioase a evolutiei, acest ochi exista inca, sub diferite forme, la mai multe specii de vertebrate si chiar si omul are, ascuns adanc in creier, un organ special, inca prea putin cunoscut, care era candva asociat acestui ochi.
La om, e vorba despre glanda pineala, sau epifiza, un mic organ asezat aproape in centrul creierului si a carui functie secretoare este inca prea putin inteleasa. Se stie ca este influentata de lumina, ca are legatura cu ciclul zi-noapte, cu somnul si cu dezvoltarea sexuala, dar ne raman inca multe de aflat despre ea.
Dar cum ne-am ales noi cu glanda pineala si cum se explica misterioasa ei legatura cu lumina si intunericul?
Candva, in cursul evolutiei vertebratelor, acestea au fost dotate de natura cu un asa-numit ochi parietal (sau ochi pineal), care, impreuna cu glanda pineala, formau un tot functional ce intra in alcatuirea epitalamusului, o regiune a creierului. Cu timpul, cele mai evoluate dintre vertebrate - pasarile si mamiferele - au pierdut acest al treilea ochi, ochiul parietal, pastrand doar glanda pineala. Alte vertebrate, insa, mai au inca vestigii ale acestui organ fotosensibil, iar la unele structura lui este tulburator de asemanatoare cu cea a a ochilor obisnuiti.
O serie de vertebratele primitive - pesti placodermi, ostracodermi, crossopterigieni, chiar si unele tetrapode timpurii - ne-au lasat fosile care prezinta, la nivelul craniului, o adancitura (ca o orbita) care pare sa fi adapostit un organ parietal. La unele dintre cranii exista si un foramen (o deschidere) in crestet, prin care ochiul parietal primea lumina. Dar mai exista el si la verterbratele actuale?
Fiind o trasatura straveche a vertebratelor, ce tinde sa dispara pe masura ce acestea au evoluat spre forme mai moderne, este logic ca, daca el mai exista si la unele specii de azi, atunci ar trebui sa-l cautam la speciile vechi, membre ale unor grupuri aparute de timpuriu.
Si, intr-adevar, organul parietal se intalneste la unii amfibieni si la cateva specii primitive de reptile si de pesti. La cele mai multe, el este redus; se mai observa conturul lui pe suprafata dorsala a capului si este posibil sa mai aiba un rol in fotoreceptie, dar prea multe nu stim despre asta.
La altele, insa, si-a pastrat sensibilitatea la lumina si are o structura asemanatoare cu cea a ochilor laterali. Nu intimplator, o astfel de situatie se intalneste la specii foarte vechi, supravietuitoare ale unor ere indepartate, cele pe care le numim adesea fosile vii.
Ciclostomii sunt pesti stravechi, aparuti devreme in cursul evolutiei; de fapt, aceste fapturi nici nu sunt considerate de toti zoologii drept pesti, ci drept un grup aparte de vertebrate, cele mai primitive dintre vertebrate. Dar, pentru simplificare, sa adoptam conceptia celor ce ii numesc pesti. Sunt niste creaturi cu corpul lung, cilindric, ca al tiparilor, dar cu un schelet cartilaginos, avand si alte caractere de primitivitate care ii aseaza la baza arborelui filogenetic al vertebratelor. Particularitatea lor definitorie o constituie lipsa maxilarelor (de unde numele mai vechi dat grupului, acela de Agnatha - „fara falci"). Gura lor este circulara, semanand cu o ventuza cu mai multe randuri de dinti cheratinosi; cu ajutorul ei, speciile parazite ale acestui grup (nu toate sunt parazite) se prind de corpurile altor pesti, hranindu-se cu sangele acestora.
Ciclostomii - vertebrate foarte primitive - nu au maxilare, ci o gura circulara, asemeni unei ventuze cu dinti.
La unele specii din acest grup, s-a descoperit prezenta unor organe parietale, fotosensibile, despre care majoritatea cercetatorilor cred ca ar avea un rol in reglarea comportamentului pestelui in functie de ritmul zi-noapte si de anotimp.
In cartea The Third Eye, zoologul Richard Marshall Eakin (1910 -1999) mentioneaza ca la ciclostomii studiati au fost descoperite chiar doua formatiuni conectate intre ele - pe care el le denumeste ochi pineal si ochi parietal - in care exista celule cu structura de fotoreceptori, asa cum au aratat cercetarile la microscop.
Alte doua animale - de data acesta reptile - la care ochiul parietal s-a pastrat remarcabil sunt cele doua specii de tuatara, reptile neozeelandeze ce „dateaza" din vremea dinozaurilor. Acestia au pierit, dar maruntele tuatara au supravietuit vremurilor, rezistand pana azi, cu toate ca situatia lor in lumea contemporana nu este dintre cele mai infloritoare.
Cele doua specii de tuatara, Sphenodon punctatus si Sphenodon guntheri, sunt singurele supravietuitoare ramase dintr-un grup stravechi, numit Rhynchocephalia, care a aparut in urma cu cca. 200 de milioane de ani. Ochiul parietal al tuatarelor este printre cele mai bine studiate si, din ceea ce stim pana acum, aceste specii au cel mai complet si mai bine pastrat (evolutiv vorbind) ochi parietal, dintre toate tetrapodele existente. Cercetarile arata ca el are o structura complexa, cu cornee, cristalin si retina alcatuita din celule fotoreceptoare, chiar daca, in unele aspecte, alcatuirea lui aminteste mai curand de ochiul caracatitelor decat de cel al vertebratelor, sustin cercetatorii I. R. Schwab s iG. R. O’Connor, de la Universitatea California, intr-o lucrare publicata in 2005.
La puii proaspat iesiti din ou, corneea apare ca un „petic" de membrana transparenta in crestetul capului;, dupa cateva luni, acesta va fi acoperit de solzii opaci ai pielii. El ramane totusi capabil sa perceapa lumina, cred unii oameni de stiinta (care, totusi, sunt inca destul de confuzi cand e vorba sa explice functia acestui misterios „al treilea ochi" al reptilelor).
Ei vorbesc despre existenta la tuatara a unui „complex pineal", alcatuit din doua componente: cel de-al treilea ochi (ochiul parietal) si glanda pineala. Cei mai multi dintre specialistii care l-au studiat cred ca ochiul pineal ar fi un fel de „dozimetru" solar, avand drept rol estimarea cantitatii de lumina, pe baza careia stabileste ce moment al zilei este, ce anotimp, iar in functie de aceste „constatari", organismul reptilelor reactioneaza in modul cel mai adecvat. Modificarile comportamentului in functie de ritmul circadian si sezonier sunt coordonate de glanda pineala, legata functional de ochiul parietal; ea secreta, la reptile, hormonul numit melatonina, care intervine in stabilirea alternantei de somn si veghe si in termoreglare.
Oricum ar fi, prezenta ochiului parietal, in diferite stadii de evolutie, este o dovada ca el a avut candva un rol important in viata animalelor, rol preluat apoi de cei doi ochi laterali ai vertebratelor. Ochiul parietal este considerat de multi cercetatori drept un organ vestigial, o ramasita a unei structuri anatomice candva importante, azi de mult mai mica insemnatate, dar care, acolo unde mai exista, inca mai are anumite functii specifice.
El nu percepe imagini, cum fac ochii laterali, dar prezinta, totusi, fotosensibilitate, putand deosebi, adica, lumina de intuneric. Perceperea cantitatii de lumina are un rol in modularea comportamentului legat de ritmul circadian (zi-noapte) si sezonier.
Dupa opinia lui I. R. Schwab s iG. R. O’Connor, existenta ochiului parietal reprezinta prima incercare a evolutiei de a inzestra vertebratele cu un organ fotoreceptor.
In cursul evolutiei, functia de fotoreceptie a fost preluata de ochii laterali, astfel incat la vertebratele superioare actuale - pasari si mamifere - al treilea ochi nu mai exista: din complexul pineal a mai ramas doar glanda pineala.
Pasarile stravechi vor fi avut acest organ fotoreceptor, dupa cum sugereaza cercetatorii care au studiat fosilele „pasarii de la Melovatka", un specimen de pasare straveche, datand din Cretacic (acum cca. 90 de milioane de ani). Este una dintre putinele fosile in care s-au pastrat foarte bine impresiunile unor parti moi ale corpului (creierul, in cazul de fata), iar analiza lor arata ca aceasta creatura ar fi avut, pe langa glanda pineala, si un ochi parietal bine dezvoltat. Pasarile moderne nu-l mai au; ceea ce ramas din complexul pineal este doar glanda pineala.
La fel stau lucrurile si la mamifere, inclusiv la om; noi nu mai avem in crestet un astfel de organ fotoreceptor. Ne-a ramas insa glanda pineala/epifiza, iar studiile arata ca ea a fost asociata, la origine, cu simtul vazului sau, cel putin, cul fotoreceptia.
De exemplu, studiul alcatuirii celulelor din care este formata predominant glanda, numite pinealocite, arata ca ele prezinta similaritati frapante cu celulele fotoreceptoare din retina.
Dar epifiza are azi o functie secretoare, producand diferite substante dintre care cea mai cunoscuta este melatonina, descoperita in 1958.
„Cunoscuta" e un fel de-a spune; de fapt, sunt multe lucruri pe care nu le stim despre epifiza, „produsele" ei si rolul acestora.
Se considera ca melatonina intervine in controlul dezvoltarii sexuale, inhiband maturizarea si prevenind instalarea prea timpurie a pubertatii; copiii au un nivel ridicat de melatonina, care scade dupa pubertate, iar leziunile grave ale glandei pineale la copiii sunt urmate de aparitia precoce a pubertatii. Toate acestea sugereaza ca epifiza, prin hormonul ei numit melatonina, controleaza dezvoltarea organismului in etapa prepubertara.
Melatonina are, de asemenea, un rol in reglarea ritmului vietii in functie de alternanta dintre noapte si zi. Noaptea, secretia mai crescuta de melatonina favorizeaza instalarea somnului, intrarea organismului in modul de functionare nocturn (cel natural, asa cum era el pe vremea cand nu exista iluminat artificial, nu acum, cand ne uitam la televizor pana la 12 noaptea si stam la calculator inca o ora dupa aceea). Secretia de melatonina este inhibata de lumina si stimulata de absenta ei, acesta fiind unul dintre motivele pentru care specialistii recomanda sa nu dormim cu lumina aprinsa.
In anii 1990, psihiatrul Rick Strassman, medic psihiatru specializat in psihofarmacologie si care studiaza efectele substantelor substantelor psihedelice, a emis o ipoteza tulburatoare: aceea ca o descarcare masiva de dimetil-triptamina (DMT) din glanda pineala cu putin timp inainte de moarte ar fi cauza fenomenului „experientelor din pragul mortii" (near death experience - NDE). Ideea a pornit de la faptul ca unii dintre subiectii sai tratati cu DMT relatau lucruri asemanatoare celor istorisite de persoane care isi revenisera din starea de moarte clinica. Este doar o presupunere, foarte controversata, de altfel; studiile efectuate pana in prezent nu au confirmat-o, nici nu au infirmat-o, asa incat chestiunea ramane deschisa.
Glanda pineala ramane inca putin cunoscuta, iar o ipoteza indrazneata o leaga chiar de fenomenul tulburator cunoscut sub numele de „experientele din pragul mortii".
La om, e vorba despre glanda pineala, sau epifiza, un mic organ asezat aproape in centrul creierului si a carui functie secretoare este inca prea putin inteleasa. Se stie ca este influentata de lumina, ca are legatura cu ciclul zi-noapte, cu somnul si cu dezvoltarea sexuala, dar ne raman inca multe de aflat despre ea.
Dar cum ne-am ales noi cu glanda pineala si cum se explica misterioasa ei legatura cu lumina si intunericul?
Candva, in cursul evolutiei vertebratelor, acestea au fost dotate de natura cu un asa-numit ochi parietal (sau ochi pineal), care, impreuna cu glanda pineala, formau un tot functional ce intra in alcatuirea epitalamusului, o regiune a creierului. Cu timpul, cele mai evoluate dintre vertebrate - pasarile si mamiferele - au pierdut acest al treilea ochi, ochiul parietal, pastrand doar glanda pineala. Alte vertebrate, insa, mai au inca vestigii ale acestui organ fotosensibil, iar la unele structura lui este tulburator de asemanatoare cu cea a a ochilor obisnuiti.
O serie de vertebratele primitive - pesti placodermi, ostracodermi, crossopterigieni, chiar si unele tetrapode timpurii - ne-au lasat fosile care prezinta, la nivelul craniului, o adancitura (ca o orbita) care pare sa fi adapostit un organ parietal. La unele dintre cranii exista si un foramen (o deschidere) in crestet, prin care ochiul parietal primea lumina. Dar mai exista el si la verterbratele actuale?
Fiind o trasatura straveche a vertebratelor, ce tinde sa dispara pe masura ce acestea au evoluat spre forme mai moderne, este logic ca, daca el mai exista si la unele specii de azi, atunci ar trebui sa-l cautam la speciile vechi, membre ale unor grupuri aparute de timpuriu.
Si, intr-adevar, organul parietal se intalneste la unii amfibieni si la cateva specii primitive de reptile si de pesti. La cele mai multe, el este redus; se mai observa conturul lui pe suprafata dorsala a capului si este posibil sa mai aiba un rol in fotoreceptie, dar prea multe nu stim despre asta.
La altele, insa, si-a pastrat sensibilitatea la lumina si are o structura asemanatoare cu cea a ochilor laterali. Nu intimplator, o astfel de situatie se intalneste la specii foarte vechi, supravietuitoare ale unor ere indepartate, cele pe care le numim adesea fosile vii.
Ciclostomii sunt pesti stravechi, aparuti devreme in cursul evolutiei; de fapt, aceste fapturi nici nu sunt considerate de toti zoologii drept pesti, ci drept un grup aparte de vertebrate, cele mai primitive dintre vertebrate. Dar, pentru simplificare, sa adoptam conceptia celor ce ii numesc pesti. Sunt niste creaturi cu corpul lung, cilindric, ca al tiparilor, dar cu un schelet cartilaginos, avand si alte caractere de primitivitate care ii aseaza la baza arborelui filogenetic al vertebratelor. Particularitatea lor definitorie o constituie lipsa maxilarelor (de unde numele mai vechi dat grupului, acela de Agnatha - „fara falci"). Gura lor este circulara, semanand cu o ventuza cu mai multe randuri de dinti cheratinosi; cu ajutorul ei, speciile parazite ale acestui grup (nu toate sunt parazite) se prind de corpurile altor pesti, hranindu-se cu sangele acestora.
Ciclostomii - vertebrate foarte primitive - nu au maxilare, ci o gura circulara, asemeni unei ventuze cu dinti.
La unele specii din acest grup, s-a descoperit prezenta unor organe parietale, fotosensibile, despre care majoritatea cercetatorilor cred ca ar avea un rol in reglarea comportamentului pestelui in functie de ritmul zi-noapte si de anotimp.
In cartea The Third Eye, zoologul Richard Marshall Eakin (1910 -1999) mentioneaza ca la ciclostomii studiati au fost descoperite chiar doua formatiuni conectate intre ele - pe care el le denumeste ochi pineal si ochi parietal - in care exista celule cu structura de fotoreceptori, asa cum au aratat cercetarile la microscop.
Alte doua animale - de data acesta reptile - la care ochiul parietal s-a pastrat remarcabil sunt cele doua specii de tuatara, reptile neozeelandeze ce „dateaza" din vremea dinozaurilor. Acestia au pierit, dar maruntele tuatara au supravietuit vremurilor, rezistand pana azi, cu toate ca situatia lor in lumea contemporana nu este dintre cele mai infloritoare.
Cele doua specii de tuatara, Sphenodon punctatus si Sphenodon guntheri, sunt singurele supravietuitoare ramase dintr-un grup stravechi, numit Rhynchocephalia, care a aparut in urma cu cca. 200 de milioane de ani. Ochiul parietal al tuatarelor este printre cele mai bine studiate si, din ceea ce stim pana acum, aceste specii au cel mai complet si mai bine pastrat (evolutiv vorbind) ochi parietal, dintre toate tetrapodele existente. Cercetarile arata ca el are o structura complexa, cu cornee, cristalin si retina alcatuita din celule fotoreceptoare, chiar daca, in unele aspecte, alcatuirea lui aminteste mai curand de ochiul caracatitelor decat de cel al vertebratelor, sustin cercetatorii I. R. Schwab s iG. R. O’Connor, de la Universitatea California, intr-o lucrare publicata in 2005.
La puii proaspat iesiti din ou, corneea apare ca un „petic" de membrana transparenta in crestetul capului;, dupa cateva luni, acesta va fi acoperit de solzii opaci ai pielii. El ramane totusi capabil sa perceapa lumina, cred unii oameni de stiinta (care, totusi, sunt inca destul de confuzi cand e vorba sa explice functia acestui misterios „al treilea ochi" al reptilelor).
Ei vorbesc despre existenta la tuatara a unui „complex pineal", alcatuit din doua componente: cel de-al treilea ochi (ochiul parietal) si glanda pineala. Cei mai multi dintre specialistii care l-au studiat cred ca ochiul pineal ar fi un fel de „dozimetru" solar, avand drept rol estimarea cantitatii de lumina, pe baza careia stabileste ce moment al zilei este, ce anotimp, iar in functie de aceste „constatari", organismul reptilelor reactioneaza in modul cel mai adecvat. Modificarile comportamentului in functie de ritmul circadian si sezonier sunt coordonate de glanda pineala, legata functional de ochiul parietal; ea secreta, la reptile, hormonul numit melatonina, care intervine in stabilirea alternantei de somn si veghe si in termoreglare.
Oricum ar fi, prezenta ochiului parietal, in diferite stadii de evolutie, este o dovada ca el a avut candva un rol important in viata animalelor, rol preluat apoi de cei doi ochi laterali ai vertebratelor. Ochiul parietal este considerat de multi cercetatori drept un organ vestigial, o ramasita a unei structuri anatomice candva importante, azi de mult mai mica insemnatate, dar care, acolo unde mai exista, inca mai are anumite functii specifice.
El nu percepe imagini, cum fac ochii laterali, dar prezinta, totusi, fotosensibilitate, putand deosebi, adica, lumina de intuneric. Perceperea cantitatii de lumina are un rol in modularea comportamentului legat de ritmul circadian (zi-noapte) si sezonier.
Dupa opinia lui I. R. Schwab s iG. R. O’Connor, existenta ochiului parietal reprezinta prima incercare a evolutiei de a inzestra vertebratele cu un organ fotoreceptor.
In cursul evolutiei, functia de fotoreceptie a fost preluata de ochii laterali, astfel incat la vertebratele superioare actuale - pasari si mamifere - al treilea ochi nu mai exista: din complexul pineal a mai ramas doar glanda pineala.
Pasarile stravechi vor fi avut acest organ fotoreceptor, dupa cum sugereaza cercetatorii care au studiat fosilele „pasarii de la Melovatka", un specimen de pasare straveche, datand din Cretacic (acum cca. 90 de milioane de ani). Este una dintre putinele fosile in care s-au pastrat foarte bine impresiunile unor parti moi ale corpului (creierul, in cazul de fata), iar analiza lor arata ca aceasta creatura ar fi avut, pe langa glanda pineala, si un ochi parietal bine dezvoltat. Pasarile moderne nu-l mai au; ceea ce ramas din complexul pineal este doar glanda pineala.
La fel stau lucrurile si la mamifere, inclusiv la om; noi nu mai avem in crestet un astfel de organ fotoreceptor. Ne-a ramas insa glanda pineala/epifiza, iar studiile arata ca ea a fost asociata, la origine, cu simtul vazului sau, cel putin, cul fotoreceptia.
De exemplu, studiul alcatuirii celulelor din care este formata predominant glanda, numite pinealocite, arata ca ele prezinta similaritati frapante cu celulele fotoreceptoare din retina.
Dar epifiza are azi o functie secretoare, producand diferite substante dintre care cea mai cunoscuta este melatonina, descoperita in 1958.
„Cunoscuta" e un fel de-a spune; de fapt, sunt multe lucruri pe care nu le stim despre epifiza, „produsele" ei si rolul acestora.
Se considera ca melatonina intervine in controlul dezvoltarii sexuale, inhiband maturizarea si prevenind instalarea prea timpurie a pubertatii; copiii au un nivel ridicat de melatonina, care scade dupa pubertate, iar leziunile grave ale glandei pineale la copiii sunt urmate de aparitia precoce a pubertatii. Toate acestea sugereaza ca epifiza, prin hormonul ei numit melatonina, controleaza dezvoltarea organismului in etapa prepubertara.
Melatonina are, de asemenea, un rol in reglarea ritmului vietii in functie de alternanta dintre noapte si zi. Noaptea, secretia mai crescuta de melatonina favorizeaza instalarea somnului, intrarea organismului in modul de functionare nocturn (cel natural, asa cum era el pe vremea cand nu exista iluminat artificial, nu acum, cand ne uitam la televizor pana la 12 noaptea si stam la calculator inca o ora dupa aceea). Secretia de melatonina este inhibata de lumina si stimulata de absenta ei, acesta fiind unul dintre motivele pentru care specialistii recomanda sa nu dormim cu lumina aprinsa.
In anii 1990, psihiatrul Rick Strassman, medic psihiatru specializat in psihofarmacologie si care studiaza efectele substantelor substantelor psihedelice, a emis o ipoteza tulburatoare: aceea ca o descarcare masiva de dimetil-triptamina (DMT) din glanda pineala cu putin timp inainte de moarte ar fi cauza fenomenului „experientelor din pragul mortii" (near death experience - NDE). Ideea a pornit de la faptul ca unii dintre subiectii sai tratati cu DMT relatau lucruri asemanatoare celor istorisite de persoane care isi revenisera din starea de moarte clinica. Este doar o presupunere, foarte controversata, de altfel; studiile efectuate pana in prezent nu au confirmat-o, nici nu au infirmat-o, asa incat chestiunea ramane deschisa.
Glanda pineala ramane inca putin cunoscuta, iar o ipoteza indrazneata o leaga chiar de fenomenul tulburator cunoscut sub numele de „experientele din pragul mortii".
Semnaleaza o problema
Afiseaza playlist (total video: 0)
Prin utilizarea serviciilor noastre, iti exprimi acordul cu privire la faptul ca folosim module cookie in vederea analizarii traficului si a furnizarii de publicitate.