Minele de silex de langa Spienne, aflate pe lista patrimoniului mondial UNESCO incepand cu 2000, sunt descrise de organizatie ca fiind „una dintre cele mai mari si mai vechi concentratii de mine preistorice din Europa". Nivelul dezvoltarii tehnologice umane justifica astfel includerea pe lista.
Minele acopera circa 100 ha de teren calcaros in zona Mons din Belgia si demonstreaza tranzitia intre mineritul prin decopertare si mineritul subteran al nodulilor de silex. Nodulii se extrageau cu instrumente de silex. Pietrele erau apoi sparte in forme aproximative de topor, si apoi slefuite pentru a atinge forma finala.
Produsele erau apoi utilizate pe o arie extinsa, de circa 150 km, si erau adesea slefuite la destinatie. Slefuirea intarea produsul final, facand capul de topor sa dureze mai mult. Topoarele erau utilizate la inceput pentru taierea lemnelor in neolitic, si pentru cioplirea lui in scopuri definite, cum ar fi constructia de canoe si de colibe.